Când plăcerea o ia razna

Patima, de orice natură ar fi ea, se folosește de mecanismele care în  viața cotidiană sunt responsabile pentru învățare și plăcerea anticipată și, în consecință, absolut necesare. Dependența este un accident în căutarea fericirii.

Evoluția nu a prevăzut suficiente mecanisme de apărare contra acestui mod de autodistrugere. Acum milioane de ani, când au fost fixate genetic majoritatea modelelor noastre de comportament, nu se putea prevedea că niște primate mari vor distila băuturi alcoolice, vor deschide săli de joc și vor produce cocaină prin sinteză. Acum zece generații, când încă se mai suferea de foame, nu se întrevedea tehnicizarea agriculturii, care urma să extindă enorm oferta de alimente, făcând din obezitate o problemă gravă.

Dependența trebuie deci înțeleasă ca o dorință scăpată de sub control. Chiar și cele șapte păcate de moarte ale teologiei ar putea fi definite, într-o oarecare măsură, ca exagerări în drumul nostru către fericire. Mândria este exagerarea dragostei de sine; zgârcenia este economisirea scăpată de sub control; invidia apare atunci când tendința noastră naturală de a ne orienta în funcție de ceilalți predomină; oamenii se îmbuibă când organismul nu răspunde, după ingerarea alimentelor, prin sațietate și devin desfrânați atunci când sexul îi satisface atât de puțin, încât își doresc tot mai mult; furia reprezintă agresivitatea dezlănțuită; lenevia este relaxarea care exclude orice nou impuls.

Drogurile acționează la fel ca maneta diabolică din sala de joc, pentru că și ele îi oferă creierului o doză de dopamină. Sub influența alcoolului, nivelul de dopamină crește de două ori, în cazul nicotinei și al cocainei chiar de trei ori. Pentru  că dopamina ne menține treji și atenți, ne simțim mai bine după o țigare și mai productivi decât de obicei, iar după un pahar sau două de vin devenim mai optimiști.

Toate felurile de dependență funcționează deci conform aceluiași mecanism; drogurile se diferențiază prin modul în care îl declanșează. Nicotina eliberează dopamina direct; alcoolul, heroina și morfina cresc nivelul de dopamină indirect. Cocaina face ca dopamina eliberată, care de obicei dispare rapid prin pereții celulelor creierului, să rămână mai mult timp în circulație.

Până la urmă nu contează în ce mod e declanșat afluxul de dopamină. Decisiv este că acest lucru se întâmplă, pentru că astfel creierul asociază definitiv drogul cu dorința de a-l avea. Un creier dependent „vede” o țigară și comandă imediat ”Aprinde-o!”, tot așa cum reacționează la stimulul „sticlă” prin comanda „Bea!”. Chiar și vederea unui ambalaj gol de ciocolată este suficientă pentru a declanșa la dependenții de zahăr mecanismele dorinței, după cum au demonstrat analizele făcute cu ajutorul tomografului. Zahărul, nicotina, alcoolul și cocaina se furișează ca niște războinici troieni în structurile cerebrale responsabile de senzațiile plăcute. Drogurile îți deturnează creierul!

Cum ne lăsăm ademeniți?

Îți aduci aminte prima țigară? Majoritatea consideră că are un gust groaznic: te zgârie pe gât, îți vine să tușești, faci eforturi disperate să nu te vadă prietenii. Cu primele halbe de bere se întâmplă deseori la fel. Oare nu dorința de a face impresie bună ne-a determinat să bem mai departe, în ciuda gustului amar?

Alcoolul calmează și alungă angoasele. Cocaina te face să fii mai spiritual și îți dă idei; și, în felul acesta, îi ajută pe cei care se simt stupizi și plicticoși în grupul lor de prieteni. Nicotina te ajută să suporți plictisul și stresul, te trezește și te calmează în același timp. Mai presus de toate, țigara le aduce tinerilor apreciere în anturajul lor și sparge gheața când întâlnește lume nouă.

Cine devine dependent?

Dar nu toți care au probleme se droghează și nu toți care se droghează devin dependenți. Dependența este determinată pe de o parte de situația în care se află consumatorul, iar pe de altă parte de gene. Influența genelor asupra acestui risc este ușor de explicat: cei care suportă bine drogul sunt cei mai amenințați. Dacă, după câteva pahare în plus, corpul se răzbună, șansele de a deveni alcoolic sunt minime.

Un alt factor moștenit genetic este gradul de curiozitate. Între plăcerea noului și pericolul de a deveni dependent există o strânsă legătură. În ambele cazuri, dopamina joacă un rol important, iar cei carora le plac pericolul, aventura și noutatea sunt expuși riscului de a deveni dependenți.

O persoană care este sau a fost dependentă de un drog are șanse mari de a deveni dependentă de al doilea drog. Adicția îi consumă pe oameni total. Riscul este și mai mare la cei care au început din pubertate să fumeze ori să bea, deoarece creierul se lasă cu atât mai ușor modelat cu cât este mai tânăr.

Prizonier în cercul vicios

Deseori, persoana dependentă nu mai simte decât nevoia oarbă de drog, nu dorința de a savura. Persoanele care consumă regulat droguri au nevoie de cantități din ce în ce mai mari: când organismul se obișnuiește cu o anumită cantitate, efectul drogului dispare, creierul nu mai reacționează la ele și apare dorința de mărire a cantității de zahăr, tutun etc.  Plăcerea se diminuează treptat și cu timpul nu mai e vorba de euforie, ci de păstrarea stării cât de cât normale. O zi fără drog pare tristă.

De îndată ce substanța lipsește, corpul e cuprins de tremur și de friguri. Dar sevrajul fizic este relativ ușor de suportat. Acesta se poate atenua cu medicamente și dispare după câteva săptămâni. Mult mai greu este să controlezi tot restul vieții dorința de drog, care rămâne înregistrată în creier sub forma unor „cabluri groase”, conexiuni între neuroni, având ca efect declanșarea dorinței de drog.

Patima poate fi depășită. Foștii dependenți trebuie să-și ia însă „slăbiciunea” în serios, așa cum o persoană care a suferit un infarct trebuie să-și schimbe modul de viață dacă nu vrea să mai aibă unul.

Iubirea Sinceră

 Am scris, deja, despre iubirea nesănătoasă. Eu cred că iubirea sănătoasă mai are o șansă în această lume, ba mai mult, cred că acestea este singura noastră șansă. Haideți să vedem cum putem să ne transformăm adicția într-o iubire sinceră.

Caracteristicile iubirii sănătoase

·      Permiterea individualității. Partenerii evoluează schimbându-se în timpul relației fără să se simtă amenințați. Acest lucru este posibil datorită respectului și încrederii reciproce caracteristice iubirii mature

·   Contopirea dar și separarea față de celălalt. Presupune stabilirea unor granițe sănătoase, bazate pe cunoașterea și împărtășirea propriilor nevoi și limite și împărtășirea celorlalți

·     Aducerea la suprafață a ceea ce este mai bun în noi și în celălalt. Se realizează prin respect, implicare și generozitate.

·     Acceptarea ideii sfârșitului unei relații. O persoană matură emoțional poate diferenția motivațiile sănătoase de cele nesănătoase care determină alegerea rămânerii într-o relație.

·     Receptivitate la nou și la schimbări. Când unul dintre parteneri își continuă drumul pe spirala ascendentă a dezvoltării iar celălalt se cramponează cu încăpățânare de lucruri cunoscute, apar dificultăți în relația de iubire.

·        Experiența unei intimități sănătoase. Pentru a ne încredința unul celuilalt avem nevoie de congruență: a fi egal în cuvânt și faptă.

·        Libertatea de a cere deschis ceea ce ne dorim și capacitatea de a accepta refuzul celuilalt

·        Evitarea tendinței de a-l schimba sau controla pe celălalt

·        Capacitatea de a primi și a dărui

·        Încurajarea autonomiei celuilalt

·        Acceptarea propriilor limite și ale celuilalt

·        Stima de sine ridicată

·   Încrederea în partener atunci când nu este prezent și acceptarea solitudinii

·       Exprimarea spontană a sentimentelor

Etapele procesului trecerii de la adicție la iubirea sănătoasă

1.Negarea. Presupune raționalizarea abuzurilor sau a dezinteresului partenerului, încercându-se adaptarea. Cred că ați auzit foarte des: „este mai bună o relație proastă decât niciuna”; „ne-am jurat credință și la bine și la rău” sau preferata mea „așa e viața”. Pe bune?

2.Disconfortul.Unul sau ambii parteneri conștientizează că ceva esențial lipsește din relație. Deseori se caută soluții sau liniște in afara relației prin consum de alcool, mâncare în exces, legături extraconjugale, muncă asiduă, exerciții fizice excesive, jocuri de noroc. Din punct de vedere emoțional în această etapă apar: frustrarea, confuzia, depresia, anxietatea și deseori apare reîntoarcerea în etapa negării.

3.Confruntarea. O relație nesănătoasă este relevată de obicei de un eveniment major: spectrul morții, o boală, o schimbare importantă în viață. Confruntarea este definită de criză, ceea ce înseamnă că este posibilă violența, abuzul, somatizări. Dacă decizia de despărțire este luată în această etapă, fără ca partenerii să identifice scenariile de viață la care accesează, există șanse majore să recreeze relații similare sau îți pot reprima sentimentele de iubire. Este echivalent cu ceea ce se întâmplă atunci când tratezi efectul și nu cauza afecțiunii.

4.Separarea psihologică. Implică necesitatea distanțării, detașării emoționale temporare pentru ca fiecare dintre cei doi parteneri să poată intra în contact cu propriile introiecții prin intermediul analizei personale. Această etapă necesită ajutor și sprijin din afara cuplului.

5.Siguranța de sine. Presupune integrarea schimbărilor din etapa anterioară, provenite din cunoașterea nevoilor și dorințelor. Presupune dezvoltarea capacității de a discerne între ceea ce este mai important și ceea ce este mai puțin important, descoperirea temerilor și credințelor negative care au influențat relația de iubire, și conștientizarea și vindecarea lor. Practic această etapă corespunde cu maturizarea emoțională.

6. Apartenența. Presupune înțelegerea  unicității și existența relației de iubire simultan cu libertatea individuală. Relația de iubire se bazează pe egalitate și nicidecum pe jocuri de putere.

7. Comunicarea. Se bazează pe autonomie, spontaneitate și deschiderea sănătoasă către intimitate.

Într-un articol mai vechi intitulat „Cât de greu construim o  relație de cuplu” am descris din alt punct de vedere și  mai pe larg aceste etape.  Îmi place să le urez prietenilor mei: „Să fiți sănătoși și înțelepți!”, urare care v-o adresez și vouă!

Ce este Iubirea?

Există trei tipuri de iubire:

1. Iubirea pentru oamenii care ne oferă compasiune, înțelegere, ajutor, care ne dau încredere în noi și ne călăuzesc; ați recunoscut desigur, prototipul iubirii față de părinți

2.   Iubirea pentru oamenii care depind de noi pentru ceea ce ne cer: este prototipul iubirii părinților față de copii

3.   Iubirea romantică, cea care presupune idealizarea altei persoane, prin supraestimarea calităților și virtuților și subestimarea lipsurilor

Indiferent de tipul ei, iubirea este de două feluri:

1.   Iubirea sănătoasă caracterizată prin: afecțiune, atenție, stimă, încredere, acceptare, dăruire, bucurie, venerație, mister, extaz, sacralitate.

2.  Iubirea adictivă ( toxică) caracterizată prin: singurătate, izolare, neliniște, gelozie, abandon, furie, nesiguranță, dispreț, ură și confuzie.

Din punct de vedere clinic, iubirea adictivă (dependentă) presupune trei tipuri specifice de comportament:

·   1. Perseverarea într-un anumit tip de comportament în pofida consecințelor fizice și psihice adverse

·    2. Obsesia sau preocuparea în exces

·    3. Pierderea controlului

Paradoxal iubirea adictivă se naște din dorința de a ține viața în control, tentativă soldată de fapt cu pierderea controlului, prin atribuirea unei puteri personale, altcuiva decât propriei persoane. 

Caracteristicile Iubirii Adictive (Toxice)

1.Granițele. Acei dintre noi care se lasă pradă iubirii adictive, au mari probleme în stabilirea granițelor propriului eu. Aceste granițe nesănătoase pot fi de două forme:

a) slabe: conversații intime cu persoane cu care nu există relații de încredere, îndrăgostirea de orice persoană care ne acordă încredere, recurgerea la comportament sexual cu unicul scop de a satisface nevoile /dorințele celuilalt, reacția de răspuns la primul impuls sexual, încălcarea valorilor personale pentru a-i face pe plac celuilalt, a spune „da”, când de fapt vrei să spui „nu”, păstrarea relațiilor cu oamenii abuzivi, acceptarea unor lucruri pe care persoana nu le dorește (mâncare, sex, emisiuni tv, atingeri etc)

b) rigide: neîncrederea în nimeni, refuzul de a ceda întotdeauna și respingerea compromisului, ridicarea unui zid și ne-împărtășirea gândurilor, sentimentelor și energiei proprii, retragerea în sine, lipsa empatiei, acceptarea intimității doar prin relații sexuale, neacceptarea ideii de a fi vulnerabil, simularea emoțiilor, neacceptarea ideii ca ceilalți să aibă grijă de tine.

2. Tendințe masochiste. Unul dintre parteneri dăruiește mai mult decât celălalt în detrimentul propriei dezvoltări

3. Dificultatea de a renunța. Se datorează intensității iubirii adictive. Unele relații toxice se pot întinde pe durate lungi de timp, prin agățarea de aceea relație nesănătoasă de teama pierderii și respingerii. Adicțiile sunt o încercare neinspirată de a mări gradul de confort.

4. Teama de riscuri, schimbări și necunoscut. Aparent iubirea adictivă este sigură și predictibilă

5. Experimentarea insuficientă a creșterii individuale. Ambii parteneri stagnează în evoluția lor pentru a dedica mai multă energie grijii față de celălalt.

6. Dificultății în experimentarea intimității reale. Eric Berne spunea: „ Intimitatea este un schimb profund de gânduri, sentimente și gesturi aici și acum”.

7. Participarea (inconștientă) la jocuri psihologice. Prin asumarea unuia din cele trei roluri : victimă, salvator sau agresor.

8. Încercarea de a-l schimba pe celălalt

9. Nevoia de ceilalți pentru a te simți împlinit. Dependentul are nevoie de celălalt pentru a se simți întreg, echilibrat, în siguranță. Când această simbioză este amenințată, deseori aceasta se manifestă prin violență fizică sau emoțională.

10. A pretinde și aștepta dragoste necondiționată. Singura perioadă din viață în care avem nevoie de iubire necondiționată este copilăria.

11. Teama de a fi abandonat în despărțirile de rutină

12. Cei trei „P”: proiecție, personalizare, putere. 

Proiecția presupune a arunca responsabilitatea asupra celuilalt sau a percepe o calitate sau o trăsătură în altcineva pe care o negi sau o refuzi la propria persoană. 

Personalizarea se referă la situațiile în care ne internalizăm proiecțiile făcute de alții asupra noastră, acceptându-le drept adevăruri despre noi înșine. 

Putere: jocurile puterii reprezintă comportamente manipulative, menite să mențină inegalitatea în cadrul unei relații. Aceste modele sunt învățate inconștient în copilărie, când unii adulți îi învață pe copii că puterea și dragostea sunt monede de schimb.

            Cu toții ne dorim să fim iubiți, acceptați, împliniți. Și deși facem tot ce credem că depinde de noi, de multe ori nu reușim să fim împăcați cu viața pe care o trăim. Sper ca această prezentare schematică a iubirii nesănătoase să vă ajute să înțelegeți de ce. Dacă bifați mai multe din caracteristicile înșiruite în acest articol, vă sfătuiesc să începeți să învățați să iubiți rațional. Succes!

Inamicul fericirii - Perfecțiunea

Pe  vremea mea în anii 70-80 datoriile unei femei erau clare: să facă copii, să-i crească, să gătească și să aibă grijă de gospodărie. Dacă locuința ta era curată și copiii bine hrăniți, oamenii considerau că îți făceai datoria. Acum, în afară de aceste responsabilități, femeile de azi se confruntă cu numeroase altele. Sunt preocupate de munca lor, de calitatea relației cu partenerul de viață, de rezultatele școlare ale copiilor, de orele de pian, tenis sau ce mai este cool pentru copiii lor, de cum arată casa, de acum arată ele însele, de cât de bine se poartă copiii lor și multe altele. Suntem responsabile chiar și de viața socială a copiilor noștri. În tinerețea mea, mama nu-mi stabilea întâlnirile pentru joacă. Mă trimitea afară și depindea de mine să-mi găsesc pe cineva cu care să mă joc cât timp ea făcea cornulețele cu gem - prăjitura națională la acea vreme.

Nu este de mirare că suntem nefericite! Vrem să excelăm în toate. Este imposibil să te descurci perfect cu căsnicia, copiii, cariera, condiția fizică, prieteniile, sănătatea și toate celelalte în același timp. Filmele  hollywood-ene au continuat să prezinte fericirea pură în toate aspectele vieții ca pe un țel ușor de atins, la mâna oricui. Nu poți răsfoi o revistă fără să ți se inoculeze mesajul „trebuie să fi perfectă” în toate laturile vieții tale.

Chiar dacă nu vă lăsați păcălite de aceste mesaje tot vă afectează! Acest lucru schimbă noțiunea de „normal” a societății noastre. Media transformă materialismul și perfecționismul într-un scop în sine al vieții. Ceea ce vedem în filme și citim în reviste este un stil de viață impus, iar publicitatea, a cărui țintă suntem, înfățișează dezideratele unei clase de mijloc. Ea este punctul nostru de referință cu privire la cum trebuie să fie o viață împlinită în România.

Până recent, visul omenirii era acela de a obține stabilitate financiară, libertate intelectuală și confort material. Asta însemna că persoanele respective trebuiau să meargă puțin mai departe decât părinții lor. Dar acum nu mai este destul. În zilele noastre visul omenirii este de a arăta și de a trăi ca o vedetă de televiziune.

Ceea ce ni se comunică în realitate prin aceste reguli și reviste este, de fapt: Fiți slabă. Fiți tânără. Trebuie să aveți sânii mari și talia subțire. Faceți ce vă spunem noi ( și cumpărați produsele scoase la vânzare de către sponsorii noștri) și veți putea arăta ca Nicole Kidman sau ca Audrey Tautou, iar, dacă nu va fi așa, înseamnă că nu vă străduiți destul de mult sau că nu ați memorat destul de bine regulile noastre.

Dacă priviți toate acestea ca pe o distracție, este în regulă. Dar, dacă vă simțiți prost pentru că nu arătați la fel de bine ca modele din reclame, e o problemă. Fie că vrem sau nu, lăsăm media și convingerile culturale să stabilească standardele privind felul în care ar trebui să ne trăim viața.

Puteți spune STOP acestei nebunii bazate pe perfecționism.

A vrea să fii perfect este un lucru normal; a te aștepta la perfecțiune în toate aspectele vieții este patologic.

Zece semne principale care arată că ești perfecționistă:

1.Te gândești tot timpul la o greșeală pe care ai comis-o

2.Ești extrem de competitivă și nu suporți ca alții să te întreacă

3. Vrei ca un lucru să iasă fie „așa cum trebuie”, fie deloc

4.  Te aștepți la perfecțiune din partea celorlalți

5. Nu ceri ajutorul dacă aceasta ar putea fi perceput ca defect sau slăbiciune

6. Te ții de o treabă mult timp după ce alte persoane au renunțat

7. Ești un vânător de greșeli care simte nevoia să-i corecteze pe cei ce greșesc

8. Ești ultraconștientă de exigențele și așteptările celorlalți

9. Ești intimidată de ideea de a face greșeli în fața altor oameni

10. Ai observat greșeala din titlul acestei liste

Perfecționismul ține de control. Unii oameni tolerează o anumită lipsă de control, perfecționiștii se simt copleșiți de ea. Dacă sunteți invidioasă pe cineva, credeți-mă, persoana respectivă probabil că nu este așa de grozavă precum pare. Cei care par să aibă lucrurile în favoarea lor deseori au mari probleme, dar noi nu le vedem, pentru că se străduiesc atât de mult să pară perfecți. Acesta este felul lor de a prelua controlul. 

Perfecționismul afectează relația de cuplu, relațiile de prietenie, relațiile de serviciu. Dar parcă nimic nu este mai dăunător și dureros decât efectele distructive asupra copiilor părinților perfecționiști.

Cercetările arată că acești copii sunt expuși unui risc ridicat de anxietate generală și socială, depresie, tulburări de alimentație, mânie, probleme de imagine, respect de sine scăzut și rebeliune adolescentină. Marea majoritate a noastră suntem niște părinți foarte iubitori și ne dorim tot binele din lume pentru copiii noștri. Din păcate, asta reprezintă o parte a problemei. Deoarece vrem ca ei să fie împliniți și fericiți , încercăm să-i transformăm în niște oameni perfecți. Facem presiuni asupra lor pentru ca ei să exceleze la școală și la sport, îi înscriem la tot felul de concursuri și de activități. Nu vrem să-i extenuăm, ci să ne asigurăm că vor avea succes în viață.

Opt semnale de alarmă că sunteți un părinte perfecționist

1.  Respectul de sine al Dvs. este strâns legat de cel al copilului Dvs.

2.    Criticați copilul permanent

3.    Dragostea Dvs. este condiționată

4.    Întotdeauna situați nevoile copilului pe primul loc

5.  Vă așteptați la perfecționism de la propria-ți voastră persoană

6.    Vă așteptați ca rolul de mamă să vă facă foarte fericită

7.   Credeți că dacă copilul Dvs. este nefericit, sunteți un părinte rău

8.    Vă învinuiți pentru problemele copilului Dvs.

Nu vă faceți  griji – doar pentru că sunteți o perfecționistă nu înseamnă că și copilului Dvs. i-a fost hărăzit să vă calce pe urme. Sunt soluții pentru a scăpa de povara perfecționismului de pe umerii Dvs. și a copiilor Dvs.

•   Arătați  copilului că a greși este un lucru normal
•   Recunoașteți calitățile copilului și acceptați-i  defectele
•   Ajutați-vă  copilul să-și accepte defectele și să stabilească așteptări realiste
•   Concentrați-vă  asupra aspectelor pozitive
•   Deveniți Dvs. un model de acceptare a noțiuni de „ suficient”
•   Apelați la ajutor atunci când copilul Dvs. are nevoie de el
•   Exersați  împreună cu copilul Dvs. „oprirea gândurilor”

Tehnicile bio-mentale enumerate mai sus le găsiți explicate în cartea ”Fii fericită chiar dacă nu ești PERFECTĂ ” Dr. Alice D. Domar, Alice Lesch Kelly

Avem nevoie de timp pentru a ne putea schimba comportamentul. Dacă întâmpinați  greutăți, faceți-vă  curaj și încercați  în continuare. Rețineți : exercițiul este sursa perfecțiunii!

Dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au

 Se pare că dragostea nu respectă cronologia: își întinde farmecele sale și rămânem blocați acolo. Oricine se poate îndrăgosti de oricine și cu toate acestea, deși e adevărat că dragostea nu are vârstă, îndrăgostiții au. Deși săgeata lui Cupidon nu respectă nici vârsta, nici statutul social, conviețuirea în schimb ține cont de aceasta. Trebuie să punem sentimentul de iubire la locul lui; să nu-i atribuim responsabilitatea deplină și să acceptăm faptul că, atunci când longevitatea și afecțiunea se intersectează, problema este mult mai complexă decât pare.

Nu vreau să vorbesc aici despre „vânătorii de zestre” . Dacă ești în căutare de aventuri este irelevant ce vreau să spun acum, dar dacă vrei o relație „serioasă”, ar fi mai bine să începi să-ți stăvilești puțin impulsurile și să faci în așa fel încât deciziile tale să fie chibzuite și rezonabile. Amintește-ți că decalajul inițial de vârstă devine tot mai marcant pe măsură ce trece timpul, iar diferența, care la început este suportabilă, devine din ce în ce mai pregnantă pe măsura trecerii anilor. Este important să fiți pregătiți pentru această relație.

În dragoste, nu se unesc numai trupurile, ci și mintea, credințele, cheful de viață și ideologiile.

Nevoia de a fi protejat

Gustul pentru persoane mai în vârstă este valabil și respectabil, fie pentru că se caută ceva legat de înțelepciune, cumpătare, maturitate sau experiență. Există însă cazuri, în care această înclinație, răspunde unei nevoi profunde de a fi protejat. Persoanele care au fost abandonate, sau au fost supuse în mod exagerat unor autorități sunt predispuse să stabilească relații cu parteneri care să joace rolul de îngrijitor. Conviețuirea devine un amestec de afecțiune și necesitate; dar dacă există sechele ale unor relații emoționale din copilărie, ar trebui să fie tratate. Întreabă-te ce cauți: ajutor, dragoste sau amândouă? Cu toții dorim o bază emoțională de încredere și siguranță; dar cu toate acestea dacă „siguranța” se află în meniul tău afectiv pe primul loc la aperitiv, nu ești pe drumul cel bun.

„Am nevoie să mă molipsesc cu energia tinerilor”

Există un număr însemnat de vârstnici care visează să retrăiască anii tinereții. Dintr-o dată, li se reactivează hormonii și încep să caute „carne proaspătă” pentru a se contagia cu entuziasmul și frenezia acestora. Câți dintre aceștia care renasc datorită prezenței unei companii tinere, ajung epuizați la doctor după o a doua sau a treia întâlnire cu mai tânărul său partener, pentru că durerile lombare sau sciatica nu-i lasă?

Nu se poate întineri dincolo de ceea ce permite corpul, deși mintea încearcă să facă regrese.

Să te lași dus de prospețimea trupurilor tinere este tentant pentru toată lumea. Și nu vorbesc numai despre bărbați, sunt femei care nu mai sunt tocmai adolescente dar care, frecventează cluburi de striptease masculin, înnebunesc de bucurie și pun bani în lenjeria bărbaților care se mișcă ritmic. Asta este o frenezie de o noapte, un moment, o clipă de relaxare pentru a scoate la plimbare hormonii feminini, și atât. Gândiți-vă cum ar fi să trăiască cu unul dintre aceste personaje, să țină departe admiratoarele de serviciu și să le dea ocazional calmante, pentru a le liniști impulsurile?

Fiecare vârstă are „nebunia” ei specifică. Nu e nevoie să-ți întinzi pielea ca o tobă, să te siliconezi  ( „preferații” mei sunt bărbații care se vopsesc sau  poartă perucă) și să te îmbraci în haine tinerești ca să simți fiorii. Fără a înceta să fi tu însuți, poți găsi oameni care să te placă.

„Vreau să știu dacă încă mai valorez ceva”

Această motivație are la bază o problemă mai complicată. O putem compara cu sindromul actorului sau actriței în declin. Multe persoane care au fost celebre transformă epoca de aur într-o tragedie, pentru că se leagă de ceea ce au fost și nu mai sunt. Dacă vom considera că fericirea vine din afara noastră, le oferim celorlalți puterea noastră și permitem ca aprobarea societății, aplauzele, faima și complimentele să dea sens vieții noastre.

Refuzând să îmbătrânească, unii oameni ajung să-și piardă simțul proporției și al esteticii și dezvoltă atitudini nepotrivite pentru vârsta lor, încercând să recupereze tinerețea pierdută. Ca principal indicator al nemuririi tinereții lor este cucerirea, actul de a genera dorința în ceilalți.

Relațiile fără experiență

Mă refer aici la căsătoriile imature, susținute sau nu de către părinți. Am spus deja că iubirea nu are vârstă, dar uneori trebuie să-i pui scutece. Unii părinți se grăbesc să-și căsătorească tânăra fiică pentru că a rămas însărcinată. A fi căsătorit nu este o virtute la care să accesezi cu orice preț. Căsătoria necesită o decizie chibzuită și analizată: nu este o joacă de copii.

Argumentele mele pentru a ține cont de vârstă:

1.Gândește-te bine ce vrei

Aventură sau stabilitate emoțională? Gândește-te: ești în stare să nu simți gelozia, frica de abandon sau de respingere pe măsură ce trec anii? Repet: Dacă obiectivul tău este să te distrezi, atunci fă-o! Primul factor de care să ți cont este dacă poți avea încredere în partenerul tău; dacă nu cumva confundă admirația cu dragostea. Apoi gândește-te la sentimentul tău de încredere în propria persoană, dacă ești capabil să treci peste ridurile și infirmitățile tale, și să iubești în pace. Evident că reciproca este valabilă pentru persoana tânără care s-a îndrăgostit de cineva care i-ar putea fi mamă sau tată( în unele cazuri bunic sau bunică). Nu te gândi la ceea ce simți acum, pentru că dragostea te va făcea să vezi totul în roz. Imaginează-te peste douăzeci de ani. Fă acest exercițiu de mai multe ori până vei lua o decizie.

2.Cobor eu sau urci tu?

Cum spuneam aproprierea trebuie să fie și pe plan psihologic și spiritual. Cuplarea trebuie făcută atât orizontal cât și vertical pentru ca să aibă loc întâlnirea dintre gusturile tale, gusturile lui și gusturile voastre. Cunosc pe cineva care la câteva luni de la căsătoria cu cineva mult mai bătrân, s-a gândit că soțul ei se va simți prea bătrân față de ea și a adoptat o formă de „sacrificiu din dragoste” îmbătrânindu-se prin îmbrăcăminte și machiaj. A îmbătrâni la exterior și la interior din dragoste este ca și cum a-i scurta drumul pe o cărare greșită: te vei pierde!

3.Presiunea socială, ce va spune lumea

Nu știu de ce, în general oamenilor nu le plac „cuplurile nepotrivite”. Foarte des vom auzi apelative ca: „bătrân pervers”, „nefericiții”, „naivii”, deoarece se presupune că se lasă păcăliți de cineva care dorește să obțină unele câștiguri suplimentare din relația respectivă: bani, faimă, poziție socială. Dacă ai ales această cale, nu te lăsa afectat de ceea ce spun oamenii.

4.Eu mai am puțin și ajung, iar tu abia pleci

Avem de-a face cu două energii disparate și contradictorii: el obosește repede, iar ea nu se poate sătura; el își cumpără haine pentru a-și pune în valoare corpul de atlet, ea îl însoțește la cumpărături, până unde poate și vrea; unul studiază pentru a-și începe o carieră nouă, în timp ce celălalt se pregătește să iasă la pensie; ea merge la fitness, el de-abia dacă este în stare să joace minigolf; tânărul soț vrea investiții riscante, în timp ce ea vrea să strângă banii la saltea pentru zilele pensionării. Vă las imaginația liberă la acest capitol. Nu zic că nu sunt și excepții și mulți depășesc astfel de obstacole, dar ele există. Dacă ai visuri tinerești de realizat  și partenerul nu vrea altceva decât să tragă un pui de somn, revizuiește-ți întreaga relație.

  

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibă o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tendința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experiențele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

•      Văd că ești supărat
•      Observ să ești nervos în clipa asta
•      Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
•      Ai impresia că nu te înțelege nimeni
•      Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experiență și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fără ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simtă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

•     Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
•   Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
•      Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
•    Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
•     Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orientarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

• „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
• „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
• ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibe o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tentința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experințele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

•         Văd că ești supărat
•          Observ să ești nervos în clipa asta
•          Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
•          Ai impresia că nu te înțelege nimeni
•          Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experință și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fară ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simptă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

•          Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
•          Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
•          Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
•          Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
•        Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orietarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

• „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
• „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
• ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.