Când plăcerea o ia razna

Patima, de orice natură ar fi ea, se folosește de mecanismele care în  viața cotidiană sunt responsabile pentru învățare și plăcerea anticipată și, în consecință, absolut necesare. Dependența este un accident în căutarea fericirii.

Evoluția nu a prevăzut suficiente mecanisme de apărare contra acestui mod de autodistrugere. Acum milioane de ani, când au fost fixate genetic majoritatea modelelor noastre de comportament, nu se putea prevedea că niște primate mari vor distila băuturi alcoolice, vor deschide săli de joc și vor produce cocaină prin sinteză. Acum zece generații, când încă se mai suferea de foame, nu se întrevedea tehnicizarea agriculturii, care urma să extindă enorm oferta de alimente, făcând din obezitate o problemă gravă.

Dependența trebuie deci înțeleasă ca o dorință scăpată de sub control. Chiar și cele șapte păcate de moarte ale teologiei ar putea fi definite, într-o oarecare măsură, ca exagerări în drumul nostru către fericire. Mândria este exagerarea dragostei de sine; zgârcenia este economisirea scăpată de sub control; invidia apare atunci când tendința noastră naturală de a ne orienta în funcție de ceilalți predomină; oamenii se îmbuibă când organismul nu răspunde, după ingerarea alimentelor, prin sațietate și devin desfrânați atunci când sexul îi satisface atât de puțin, încât își doresc tot mai mult; furia reprezintă agresivitatea dezlănțuită; lenevia este relaxarea care exclude orice nou impuls.

Drogurile acționează la fel ca maneta diabolică din sala de joc, pentru că și ele îi oferă creierului o doză de dopamină. Sub influența alcoolului, nivelul de dopamină crește de două ori, în cazul nicotinei și al cocainei chiar de trei ori. Pentru  că dopamina ne menține treji și atenți, ne simțim mai bine după o țigare și mai productivi decât de obicei, iar după un pahar sau două de vin devenim mai optimiști.

Toate felurile de dependență funcționează deci conform aceluiași mecanism; drogurile se diferențiază prin modul în care îl declanșează. Nicotina eliberează dopamina direct; alcoolul, heroina și morfina cresc nivelul de dopamină indirect. Cocaina face ca dopamina eliberată, care de obicei dispare rapid prin pereții celulelor creierului, să rămână mai mult timp în circulație.

Până la urmă nu contează în ce mod e declanșat afluxul de dopamină. Decisiv este că acest lucru se întâmplă, pentru că astfel creierul asociază definitiv drogul cu dorința de a-l avea. Un creier dependent „vede” o țigară și comandă imediat ”Aprinde-o!”, tot așa cum reacționează la stimulul „sticlă” prin comanda „Bea!”. Chiar și vederea unui ambalaj gol de ciocolată este suficientă pentru a declanșa la dependenții de zahăr mecanismele dorinței, după cum au demonstrat analizele făcute cu ajutorul tomografului. Zahărul, nicotina, alcoolul și cocaina se furișează ca niște războinici troieni în structurile cerebrale responsabile de senzațiile plăcute. Drogurile îți deturnează creierul!

Cum ne lăsăm ademeniți?

Îți aduci aminte prima țigară? Majoritatea consideră că are un gust groaznic: te zgârie pe gât, îți vine să tușești, faci eforturi disperate să nu te vadă prietenii. Cu primele halbe de bere se întâmplă deseori la fel. Oare nu dorința de a face impresie bună ne-a determinat să bem mai departe, în ciuda gustului amar?

Alcoolul calmează și alungă angoasele. Cocaina te face să fii mai spiritual și îți dă idei; și, în felul acesta, îi ajută pe cei care se simt stupizi și plicticoși în grupul lor de prieteni. Nicotina te ajută să suporți plictisul și stresul, te trezește și te calmează în același timp. Mai presus de toate, țigara le aduce tinerilor apreciere în anturajul lor și sparge gheața când întâlnește lume nouă.

Cine devine dependent?

Dar nu toți care au probleme se droghează și nu toți care se droghează devin dependenți. Dependența este determinată pe de o parte de situația în care se află consumatorul, iar pe de altă parte de gene. Influența genelor asupra acestui risc este ușor de explicat: cei care suportă bine drogul sunt cei mai amenințați. Dacă, după câteva pahare în plus, corpul se răzbună, șansele de a deveni alcoolic sunt minime.

Un alt factor moștenit genetic este gradul de curiozitate. Între plăcerea noului și pericolul de a deveni dependent există o strânsă legătură. În ambele cazuri, dopamina joacă un rol important, iar cei carora le plac pericolul, aventura și noutatea sunt expuși riscului de a deveni dependenți.

O persoană care este sau a fost dependentă de un drog are șanse mari de a deveni dependentă de al doilea drog. Adicția îi consumă pe oameni total. Riscul este și mai mare la cei care au început din pubertate să fumeze ori să bea, deoarece creierul se lasă cu atât mai ușor modelat cu cât este mai tânăr.

Prizonier în cercul vicios

Deseori, persoana dependentă nu mai simte decât nevoia oarbă de drog, nu dorința de a savura. Persoanele care consumă regulat droguri au nevoie de cantități din ce în ce mai mari: când organismul se obișnuiește cu o anumită cantitate, efectul drogului dispare, creierul nu mai reacționează la ele și apare dorința de mărire a cantității de zahăr, tutun etc.  Plăcerea se diminuează treptat și cu timpul nu mai e vorba de euforie, ci de păstrarea stării cât de cât normale. O zi fără drog pare tristă.

De îndată ce substanța lipsește, corpul e cuprins de tremur și de friguri. Dar sevrajul fizic este relativ ușor de suportat. Acesta se poate atenua cu medicamente și dispare după câteva săptămâni. Mult mai greu este să controlezi tot restul vieții dorința de drog, care rămâne înregistrată în creier sub forma unor „cabluri groase”, conexiuni între neuroni, având ca efect declanșarea dorinței de drog.

Patima poate fi depășită. Foștii dependenți trebuie să-și ia însă „slăbiciunea” în serios, așa cum o persoană care a suferit un infarct trebuie să-și schimbe modul de viață dacă nu vrea să mai aibă unul.