Iubirea distantă

 

Iubirea distantă întâlnită în relația o persoană cu înclinații schizoidă, este o formă mai ascunsă de agresiune. Este cealaltă față a anti-iubirii. Despre prima față a anti-iubirii am vorbit în articolul intitulat „Iubirea violentă”.

Cum să rămâi impasibil în fața lipsei de chef a celuilalt? Indiferența schizoidului este letală, pentru că nu își are originea în ego ( așa cum se regăsește la narcisist), nici în lupta pentru supraviețuirea celui mai puternic ( ca la subiectul antisocial), ci într-o detașare esențială: absența emoțiilor nu are alt motiv decât însăși absența. Tipul schizoid este o gaură neagră interpersonală, în care orice dovadă de afecțiune dispare fără urmă. 

Haideți să înțelegem trei dintre mecanismele care stau la baza acestei maniere de a stabili legături cu ceilalți: „Autonomia mea nu este negociabilă”; „Nu îți  înțeleg  sentimentele  și  emoțiile” și    „ Pot trăi și fără iubirea ta”.

Cultul libertății: „Autonomia mea nu este negociabilă”
Îmi place să cred că nu există persoane care să nege faptul că autonomia este o valoare indispensabilă pentru dezvoltarea psihologică și emoțională. Dar, una este independența rezonabilă și cu totul alta este dependența de libertate. Schizoidul caută în singurătate un refugiu pentru propria existență și face ca independența să se transforme în izolare, singurătate și lipsă de comunicare. 

O analogie potrivită pentru a le putea înțelege mai bine modul în care se comportă este aceea cu nisipurile mișcătoare. Cu cât dăruiești mai multă iubire unui schizoid, cu atât te vei afunda mai tare în singurătate, vei cunoaște iubirea distantă pentru că el se va îndepărta de tine.

Analfabetism emoțional: „Nu îți înțeleg sentimentele și emoțiile”

Majoritatea schizoizilor suferă de o boală psihologică numită alexitimie, care constă în incapacitatea de a procesa informația emoțională și/sau afectivă, fie ea proprie sau străină. 

Poate că iubirea distantă nici măcar nu este iubire. Nu știm cu certitudine ce se întâmplă în mintea unui schizoid. În orice caz, nu este loc de consolări și justificări: indiferența este o tortură care ucide încet. 

Autosuficiență afectivă: „Pot trăi și fără iubirea ta”

 Dependenții gândesc astfel: „Nu sunt în stare să trăiesc fără tine”, „Tu ești totul pentru mine”. Sub influența atașamentului bolnăvicios, iubirea se transformă într-o obsesie a cărei unică finalitate este „de a trăi pentru celălalt”. Însă cealaltă extremă este la fel de nocivă. Indiferența radicală este profund distructivă pentru o persoană care speră să fie iubită. 
În ceea ce privește capacitatea de a se retrage dintr-o relație, schizoidul este, fără îndoială, lider . El nu se roagă să fie iubit, cere foarte puțin spre nimic, nu imploră, nu oferă sugestii și nu participă la îmbunătățirea relației.

Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană schizoidă?

Mulți oameni se resemnează cu ideea că partenerul lor este o persoană solidară și foarte puțin comunicativă, însă una este să fii introvertit, ceea ce este acceptabil, și cu totul alta să transformi insensibilitatea într-un mod de viață.

Ca strategie de supraviețuire afectivă în iubirea distantă, ai de ales între:

1. Să accepți indiferența ca mod de viață și să te transformi într-un schizoid fals. Comportamentele cele mai reprezentative pentru această atitudine sunt:

• Să devii indiferent sau distant din punct de vedere afectiv( sau cel puțin să te prefaci că ești).
• Să-ți modifici, sublimi și/sau reprimi nevoile sexuale.
• Să institui, pentru fiecare dintre parteneri, un spațiu personal foarte bine delimitat.
• Să ai o viață socială de cuplu foarte săracă sau inexistentă.
• Să nu te aștepți la nimic din partea celuilalt.

2. Să nu te lași cuprins de răceala lor afectivă  și să ceri o iubire completă. Din păcate acestă strategie, mai devreme sau mai târziu, va conduce către o confruntare lipsită de sens.

Menționez câteva dintre comportamentele care definesc această atitudine:

• Să nu renunți la emoțiile tale și să exprimi asertiv faptul că este nevoie de o schimbare în relația voastră.
• Să nu accepți izolarea extremă și comportamentele menite să pună distanță între voi. Să hotărăști ce lucruri se fac sau nu împreună.
• Să spui direct că dacă nu va avea loc o schimbare în felul său de a simți, transmite și împărți iubirea, relația nu va continua.
  Dacă într-adevăr îți dorești acest lucru, întreabă-te cu sinceritate: dispui de afecțiunea, tăria de caracter și toleranța la frustrare necesare?

Cum să recunoști o persoană schizoidă înainte de a te îndrăgosti?

• Reacțiile lor emoționale vor tinde să fie plate și lipsite de expresivitate.
• Relațiile intime nu îi vor provoca foarte mare plăcere. Le va accepta scrâșnind din dinți, atâta vreme cât nu există angajamente la mijloc.
• Vei simți că este nevoie să preiei inițiativa în toate.
• Va fi o persoană solitară, cu puțini prieteni și cu o istorie sentimentală foarte săracă.
• Planurile lor de viitor sunt foarte sărace în țeluri.
• Îți va lăsa impresia unei persoane imune la critica sau lauda celor din jur.
  În cazul în care  persoana schizoidă ești chiar tu, cititorule, iată câteva observații: 

Știu că ai nevoie de un sprijin pentru a înfrunta societatea din care faci parte împotriva voinței tale. Însă, pentru asta, nu este nevoie să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine. Ar fi mult mai util să-i mărturisești partenerului „adevăratele tale pretenții”. Pentru tine ar fi ca o ușurare, de vreme ce vei scăpa de „persecuția” și de intruziunea care te preocupă atât de tare. Fă-ți propria listă de avantaje și dezavantaje și vei vedea că am dreptate. Eliberează-ți partenerul de speranța inutilă și lasă-l să plece. Apoi, cine știe, poate vei găsi pe cineva care să-ți semene și căruia îi place singurătatea tot atât cât îți place și ție.

Dacă te uiți în urmă, este posibil să vezi că ai fost  crescut într-un mediu familiar excesiv de formal, rigid și rezervat, care te-a făcut să te îndepărtezi afectiv de oameni și ți-a indus o manieră rezervată de a socializa cu ceilalți. Nu putem nici să dăm deoparte aspectele biologice și ereditare care ar fi putut determina conformația felului tău de a iubi, dacă îl putem numi așa. Ajutorul profesional este absolut necesar în cazul tău. Lasă cel puțin un terapeut să intre pe teritoriul tău. 

Acest articol este o recenzie a cărții „Iubiri toxice” de Walter Riso

  

Cultul personalității

                 Este adevărat că uneori dăm conotații erotice persoanelor pe care le admirăm, dar o  relație sănătoasă nu este o „sectă a doi indivizi” dintre care unul este uns. Partenerul trebuie iubit în mod relaxat, trebuie să-ți placă, să te bucuri de el, trebuie îmbrățișat, gâdilat, șicanat, trebuie să râzi cu el, uneori să-i invadezi teritoriul și să-i împărtășești secretele, fără prea multe coduri și cerințe formale, fără să-i cazi la picioare sau să-i aprinzi lumânări. Când oferi omagii persoanei pe care o iubești, ești vasal, nu partener.

                Ca să înțelegi mai bine: dacă manifești vreunul dintre următoarele comportamente sau atitudini, te-ai blocat până peste cap într-o relație afectivă al cărei motor este cultul personalității:

·         Simți că persoana iubită este supradotată, că alta ca ea nu mai există și ajungi să te închini în fața ei. Dragostea ta se confundă cu reverența, adorarea, cultul sau idolatria. Personalitatea sa merită închinare, căci, deși nu este zeu sau zeiță, e foarte ușor să crezi că ar fi.

·         Accepți fără să critici tot ceea ce spune sau sugerează partenerul tău. Treptat, legătura afectivă/sexuală va fi transformată într-o relație ca cea dintre un maestru și un elev. Cum să faci dragoste cu „ghidul tău spiritual” și să supraviețuiești încercării? Cum să fi tu însuți alături de cineva care este mai „evoluat” și este la ani lumină înaintea ta?

·         Ataci pe oricine care nu vede că partenerul tău este infailibil. Gândul care te guvernează:„Cine nu reușește să întrezărească esența lui minunată, nu merită să fie în preajma sa și va fi declarat dușmanul meu personal”.

·         Crezi că trebuie să devii biograful partenerului tău și să documentezi aspecte ale vieții sale de zi cu zi, cum ar fi să scrii un jurnal cu frazele sale celebre sau cu gândurile sale, să alcătuiești un album cu fotografiile lui, să-i păstrezi hainele pe care nu le mai îmbracă, pe scurt, să încerci să construiești un document istoric bine organizat și sistematizat, care să țină loc de sanctuar și fișier.

·         Îi atribui daruri sau abilități neobișnuite și stabilești corelații iluzorii între aceste „puteri” și realitate. De exemplu, crezi că este capabil să ghicească viitorul, să identifice bunătatea sau răutatea oamenilor doar uitându-se la ei, poate citi gândurile și așa mai departe.

Nu mă refer la exaltarea naturală și ludică atunci când îi îndulcim urechile pentru a-i da fiori și exagerăm complimentele pentru a mări romantismul. Mă refer la credința irațională că partenerul nostru este atât de special și unic, încât dragostea obișnuită nu este suficientă pentru a satisface condiția sa extraordinară.  

             Mic ghid ca să nu-ți idealizezi partenerul și ca iubirea să revină cu picioarele pe pământ

1 .       Pe cine iubești: pe partenerul real sau pe cel imaginar?

Mulți oameni care se hotărăsc  să vadă persoana pe care o iubesc așa cum este, fără părtinire sau machiaj, descoperă că omul pe care „nu l-a idealizat” este mai bun și oferă mai multe satisfacții decât personajul „inventat”.

De multe ori nu comunicăm de ajuns și, deși trăim sub același acoperiș, nu ne regăsim în intimitate: dacă nu-ți cunoști partenerul, probabil că nici el nu te cunoaște.

2 .       Identifică distorsiunile prin care idealizezi

Identifică orbirea emoțională, exagerarea binelui și minimalizarea celor rele și atunci când afli care sunt acestea, elimină-le.

3 .       De ce îți dorești un superpartener?

Ești unul dintre acei oameni care visează să aibă ca partener un supermodel sau vreun Adonis? Răspunde-ți cu sinceritate: De ce să  vrei o astfel de persoană? Va trebui să ți la distanță o mulțime de admiratori și admiratoare! În plus, după câteva luni împreună, aspectul fizic, dacă asta e tot ce există, tinde să-și piardă efectul inițial, apare acomodarea hedonică. Totul intră în normal, devine urât. De ce? Pentru că nu te îndrăgostești de faimă, de statut, de un trup sau de portofel: te îndrăgostești de persoana respetivă, de ceea ce este ea, de personalitatea sa, de umorul, privirea și zâmbetul ei, de felul cum își iubește familia, de sensibilitatea și ideile sale.

Superpartenerii nu există, așa că nici nu-i inventa, nici nu-i cere.

4 .       Nu aduce omagii nimănui

A le dărui dragoste altora pare a fi ceva plăcut în sine; cu toate acestea, totul sugerează că, atunci când suntem într-o relație, acest „altruism emoțional” are nevoie de un feedback ca să funcționeze bine. Mintea noastră caută reciprocitate în persoana iubită.

În procesul de idealizare a partenerului, acest schimb, care este bilanțul esențial al democrației sentimentale, se întrerupe sau slăbește, pentru că-l vedem pe celălalt ca pe o ființă superioară. Dacă îi aduci omagii persoanei iubite vei ajunge la supunere și ascultate oarbă.

5 .       Să te iubească pentru ceea ce ești

Fanteziile că ai fi Zeus sau Afrodita au farmecul lor; cu toate acestea, unii se atașează de personaj și, așa cum se întâmplă cu cu cei care încearcă anumite droguri, încep să le placă. A te simți idealizat sau idealizată crează dependență în oamenii nesiguri. Îți spune că nu mai există amanți ca tine, și tu o crezi; că ești cea mai frumoasă persoană de pe planetă, și tu o crezi; că nimeni nu are inteligența ta, și te simți Einstein. După câțiva ani, în afară de faptul că ți-ai pierdut identitatea, vei fi un amalgam de minciuni.

6 .       Dragostea pământească este mult mai distractivă

Harul iubirii omenești nu rezidă din sfințenia sa, ci în umanitatea imperfectă care ne definește. Mai bine o iubire pământească cu cineva făcut din carne și oase, fără prea multe momente celeste; mai bine o iubire frumos viciată și cât mai realistă și umană posibil.

Dacă nu te mulțumește o dragoste normală, ai o problemă, pentru că aceasta este singura care există.

Iubirea hărțuitoare

 Câteva  dintre caracteristicile acestui tip sunt: dorința de a fi mereu în centrul atenției, emotivitate excesivă, comportament seducător, grijă exagerată pentru aspectul fizic, atitudine dramatică și uluitoare, tendința de a vedea intimitatea acolo unde nu există și de a fi foarte înflăcărați sau înflăcărate în relațiile interpersonale (în special atunci când intră în joc și iubirea). Persoanele care manifestă acest tip de iubire se angajează în cicluri amoroase aflate sub auspicii rele. La început, relațiile emoționale sunt cuprinse de o pasiune frenetică și scăpată de sub control, pasiune care intră repede în cădere liberă, pentru ca în final să încheie relațiile într-o manieră drastică și tumultoasă. Iubirea isterică nu numai că se face simțită, dar devine și o povară greu de îndurat pentru că, cerând necontenit atenție, relația devine epuizantă. Cum îți poate fi bine cu cineva care nu este niciodată satisfăcut emoțional?

Latura neplăcută a seducției și romantismului

Dorința impulsionează iubirea, iar romantismul o echilibrează. Cu aceasta suntem de acord. Însă atunci când tacticile de seducție încep să pară scoase din filmul „Atracție fatală”, expresia sentimentului începe să se coloreze în tonuri țipătoare de fucsia și iubirea devine greu de digerat. Latura neplăcută a seducției este hărțuirea, iar latura respingătoare a romantismului este dulcegăria.

Persoanele histrionice oscilează între două scheme de gândire complet opuse: „Sunt un nimeni” – atunci când lumea nu le acordă atenție sau când le dezaprobă comportamentul – și ”Sunt o ființă excepțională și specială care îi cucerește pe toți” – atunci când ceilalți răspund cu interes încercărilor de a atrage atenția. Consecințele acestei gândiri dihotomice ( în alb și negru) sunt dezastruoase, pentru că, dacă securitatea mea emoțională va depinde de cât de „captivată” și „extaziată” îmi păstrez perechea, nu voi avea parte de niciun moment de liniște.

Histrionicii pot avea una dintre aceste trei atitudini distructive pentru iubire:

 „Viața ta trebuie să graviteze în jurul meu”

Din punctul lor de vedere, iubirea adevărată presupune să te simți incomplet și lipsit de sprijin atunci când partenerul nu este prezent.

„Iubirea este sentiment pur”

Deși tind să fie joviali și simpatici, problemele apar din cauza lipsei lor de control asupra propriilor emoții. Certurile cu partenerul și accesele de furie sunt frecvente, fiind cauzate de o toleranță extrem de scăzută la frustrare: „Dacă lucrurile stau altfel decât mi-ar plăcea mie, mă înfurii”. Așa cum spune Walter Riso: iubirea nu trebuie doar simțită, ci și gândită, ceea ce persoanele histrionice evită să facă.

„Iubirea ta nu mi- e de-ajuns”

Asemenea sindromului „sacul fără fund” : orice ai face, el sau ea își va dori întotdeauna mai mult și mai bine. Ceea ce ghidează relația nu este bucuria de a fi cu celălalt, ci o profundă insatisfacție afectivă. Idealizarea și nevoia de a se ști iubit sunt atât de mari, încât niciodată nu vei putea ajunge la nivelul cerut. Dintre o relație pasională care te sufocă și una care te eliberează, chiar dacă pasiunea nu va fi ca ruptă din filme, numai unii vor prefera a doua opțiune. Însă, pentru mulți alții sunt mai importante tahicardia, așa că vor alege senzaționalul înainte de toate: îndrăgostire, mai degrabă decât iubire.

De ce ne împotmolim într-o relație histrionică?

Să nu uităm aceste persoane, asemenea sirenelor, sunt „specialiste” în a-i momi pe ceilalți și a-i arunca cu capul înainte în jocul captivant al cochetăriei și flirtului. Dacă manifești vreuna dintre următoarele vulnerabilități, te-ai putea transforma într-o pradă ușoară a acestor cuceritori:

„Am nevoie de partener light, care să nu-mi complice viața”

Persoanelor care funcționează în schema superficialității/frivolității, și nu vor să-și complice viața, trivialitatea persoanelor histrionice li se va potrivi ca o mănușă. Norma: minte puțină, inimă mare. Există perechi pentru care punctul de simbioză maximă îl reprezintă înghețata de la filmul de seară. Și ce? Problema ar putea apărea numai atunci când unul respiră aerul tare al înălțimilor spiritului și celălalt se află pe la genunchiul broaștei. Dar sunt destui cei care doresc să-și transforme partenerul histrionic într-un Einstein îndrăgostit, iar aici lucrurile se complică, pentru că plopii nu prea dau pere.

„Am nevoie de cineva care să fie mai extrovertit decât mine”

Această relație este pusă în mișcare de schema compensației. Să te unești cu cineva care să compenseze incompetența ta socială. Mai bine ocupă-te de rezolvarea acestei probleme decât să o disimulezi cu ajutorul calităților partenerului.

„Am nevoie să fiu recunoscut și apreciat”

Dacă te afli în căutarea unei persoane care să-ți ridice stima de sine află că personalitățile histrionice sunt experte în a acorda complimente și confirmări. Împreunarea dintre un histrionic și o persoană cu stimă de sine scăzută se face în baza unui schimb implicit, în care fiecare primește ce are nevoie de la celălalt. O complicitate afectivă foarte echilibrată. Acordul va fi pecetluit cu dublu sigiliu.

Se stabilește astfel un acord plin de lingușiri și ridicări în slăvi, în care presupusa dragoste devine din ce în ce mai pompoasă. În realitate, stima de sine va fi mai degrabă mimată în fața acestor avalanșe de reconfirmări, presărate cu câteva minciuni „nevinovate” pline de afecțiune.

Strategii de supraviețuire afectivă

Să te lași copleșit de sentimentele celuilalt fără a opune rezistență:

Presupune să fi într-o condiție fizică bună și să nu fi claustrofob, adică:

·         Să ai răbdare atunci când partenerul tău histrionic are accese de furie

·         Să-ți exprimi permanent sentimentele

·         Să fi atent la detalii, atât din punct de vedere verbal cât și material

·         Să nu uiți niciodată vreo aniversare sau altă dată importantă

·         Să-i lauzi constant farmecul și calitățile

·         Să nu încerci niciodată să-ți asumi o postură intelectuală sau prea profundă

·         Să-i lași să iasă în evidență oricând își doresc

·         Să le împărtășești emotivitatea

·         Să nu le condamni crizele de isterie

·         Să nu spui „nu”

Ți-ai putea ceda spațiul vital pentru a-l lăsa pe celălalt să te zdrobească, fie și cu tandrețe?

Să impui limite iubirii hărțuitoare și să-ți aperi autonomia personală

Există un singur „dar”: atunci când unei persoane histrionice i se refuză afecțiunea, reacția ei va fi aproape întotdeauna violentă și poate fi însoțită nu numai de accese de furie, ci și de gesturi sau încercări de suicid .

· Să nu cedezi niciunui tip de manipulări, indiferent de circumstanțe

· Să marchezi în mod clar teritoriul și spațiul personal și să nu lași ca partenerul să le încalce

· Să-ți cenzurezi partenerul când încearcă să atragă atenția în public

·  Să ai activități personale, fără compania celuilalt

·  Să critici superficialitatea, acolo unde există

·   Să echilibrezi emoționalul prin rațional
Ești în stare să alegi această strategie și să-ți asumi consecințele?

„Iubiri toxice” Walter Riso

Iubirea violentă

Din punct de vedere etic, cei care aparțin acestei tipologii sunt considerați „moralmente idioți”, adică persoane incapabile de a recunoaște drepturile celorlalți. Aceasta nu este cea mai bună carte de vizită pentru un pretendent, mai ales dacă ținem cont și de faptul că acești indivizi tind să violeze normele sociale, sunt extrem de impulsivi, iresponsabili și întreprind frecvent acțiuni frauduloase sau ilegale. Însă, cu adevărat surprinzător este faptul că reușesc să-și găsească pe cineva, să se căsătorească și să aibă și copii.

Dacă în cazul tipului paranoid am pus întrebarea „cum e să trăiești în pat cu dușmanul?”, aici problema devine „cum să supraviețuiești unui prădător?” Și nu mă refer neapărat la criminali în serie, ci la cei care, deși intră în tipologia antisocialilor, trăiesc în societate ca oameni de bine, ei fiind de fapt o amenințare pentru oricine. Indiferent din ce categorie ar face parte: escroci la costum, scandalagii, nechibzuiți sau oportuniști, toți posedă nucleul dur al distrugerii interpersonale, toți îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte, indiferent câtă iubire le-ar jura.

Pânza de păianjen afectivă a tipului antisocial se țese pe baza a trei scheme profund patologice și dăunătoare: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”; „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?” și „Nu am nici o obligație față de tine”.

Reificare afectivă: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”

Egocentrismul antisocialului nu corespunde ca în cazul narcisistului, unei credințe în propria grandoare care l-ar face să se simtă unic și special, ci unui stadiu al „eului” care exclude pe oricine altcineva: sunt singur în lupta cu viața. Antisocialului îi este suficient propria persoană, și de aceea îi pune pe ceilalți în buzunar și îi poartă cu sine ca pe niște lucruri, fără să aștepte vreun fel de aprobare.

Dispreț/maltratare: „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?”

Pun întrebarea ; pe cine „respectă” indivizii antisociali? De fapt, respectă ei pe cineva? Da. Principiul supraviețuirii celui mai apt îi face să îi respecte pe cei puternici sau pe cei care i-ar putea învinge. Un prădător respectă alt prădător. Cei care iubesc conform unui tipar antisocial se percep pe ei înșiși ca trăind într-o junglă preistorică, unde trebuie să supraviețuiască cu orice preț.

Există, la indivizii antisociali, un anumit delir al omnipotenței, care se manifestă după o logică a „totalei dominații”: puterea zdrobitoare, de o parte, și acceptarea pasivă, din partea victimei ordinii ierarhice.

Dominația totală presupune atât desconsiderarea, cât și disprețul adresate celuilalt. „Sunt deasupra ta și tu nu însemnezi nimic”. Să-l iubești pe un antisocial înseamnă să mori de două ori: ca persoană în accepțiunea juridică, de vreme ce îți pierzi „dreptul de a avea drepturi”, și ca subiect moral, pentru că-ți distrugi identitatea și te depersonalizezi. Atenție! Nu trebuie să vă gândiți neapărat la agresiuni fizice și ochi învinețiți; strategia prin care tipul antisocial își supune perechea, o umilește și îi anulează inițiativele poate să fie foarte subtilă și să treacă neobservată la prima vedere. Ei posedă un nivel intelectual ridicat și, deși impulsivi, sunt și manipulatori și pot acționa cu premeditare. După un timp petrecut în cuplu, partenerii antisocialilor își pierd energia vitală și devin extrem de conformiști și resemnați cu propria soartă. Uneori această inerție tinde să vină acompaniată de o iubire intensă pentru călău.

Iresponsabilitate interpersonală: „Nu am nici o obligație față de tine”

Pentru tipul antisocial, vina sau remușcarea nu există. Ideea de compromis nu există și cu atât mai puțin conceptul de obligații fie ele de serviciu, conjugale sau economice. Nu vor accepta reproșuri, pentru că nu-și vor asuma nici conștiința și nici consecințele unui fapt. Incapacitatea de a-și pune la îndoială vorbele sau faptele generează o iluzie a controlului cu grave consecințe morale. Mintea lor este impregnată de cel mai crud autoritarism: „Nu am nevoie să mă justific, nici să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele”.

De ce ne împotmolim într-o relație antisocială?

Pentru a înțelege de ce o persoană aparent lucidă și inteligentă se împotmolește într-o relație antisocială, trebuie să luăm în considerare doi factori:

1.       Indivizii antisociali, fie ei bărbați sau femei, sunt teribil de încântători și de seducători atunci când încearcă să cucerească, chiar și după ce reușesc. Sunt lupi în piele de oaie, dar le iese.

2.       Anumite persoane găsesc în tipul antisocial o formă de compensație pentru anumite carențe proprii.

Dacă manifești vreuna dintre schemele de inadaptare pe care le voi enumera mai jos, probabil că vei sfârși prin a te simți atras de tipul antisocial:

Slăbiciune cronică:„Am nevoie de un partener care să mă apere”. Unii oameni nu caută pe cineva să-i iubească, ci o gardă de corp afectivă. Cei care se simt incapabili de a înfrunta viața de unii singuri au nevoie  de cineva care să le garanteze o protecție fundamentală pe baze sigure.

Dispreț față de teamă: „Am nevoie de o persoană curajoasă, pe care să o admir”. Antisocialii, mai mult decât curajoșii, sunt temerari, nu evaluează pericolul real și transformă îndrăzneala într-o atitudine iresponsabilă, care pune în primejdie integritatea proprie și pe a celorlalți.

Dependență de pericol: „Am nevoie ca celălalt să mă facă să experimentez emoții puternice”. Antisocialii au nevoie de emoții foarte puternice, pentru a simți că sunt în viață: le place să asculte muzica dată la maxim, să conducă cu viteză, să practice sexul violent sau să sară cu parașuta; în fine, dacă și-ar putea trăi întreaga viață într-un montagne russe, ar face-o. Nu numai că manifestă o toleranță scăzută la frustrare, care îi conduce rapid la agresiune, dar suferă și de o scăzută „toleranță la plictiseală”, care îi face să caute în permanență activități extreme. Și atunci, nu este de mirare că persoanele care se arată interesate de stimulii variați, găsesc în antisociali partenerii perfecți pentru aventuri senzoriale extreme.

Cum să recunoști o persoană antisocială înainte de a te îndrăgosti ?

·  Se va arăta forte puțin interesat de ceea ce crezi sau simți tu.

·  Sunt mincinoși și manipulatori

· Este posibil să violeze cu mare lejeritate anumite reguli sau norme

·  Nu va accepta să i se spună „nu” și va încerca să te transforme în „complicele” lui

·  Le place să-și demonstreze puterea și să-i uluiască astfel pe ceilalți, așa că se va lăuda cu forța, tăria sau curajul său.

·  Încă de la început, va căuta să îi accepți fără rezerve ideile și sentimentele

·  Vei simți, față de el, un amestec de atracție și teamă, pe care nu îl vei putea descifra cu ușurință

·   Îți vei da repede seama că te tratează ca pe un obiect

Simți când „iubirea malignă” îți dă târcoale. În adâncul nostru, simțim când cineva este sau nu este de încredere (asta dacă nu avem un profil paranoid și atunci întreaga lume ni se va părea amenințătoare). Dacă indicatorii menționați anterior sunt prezenți, ști deja ce ai de făcut. Revizuiește-ți vulnerabilitatea și, când observi că un antisocial își țese pânza de păianjen în jurul tău, îndepărtează-te.

„Iubiri toxice” Walter Riso

Iubirea obsesivă

Povara perfecționismului face ca relația să devină din ce în ce mai solemnă, amară și formală, de vreme ce spontaneitatea va fi văzută de către obsesiv ca semn că celuilalt îi lipsește autocontrolul. Tipul obsesional controlează, organizează, stabilește reguli, ordonează și sistematizează tot ce îi iese în cale, incluzându-i aici și pe partener și copii. Conviețuirea cu un obsesional va fi dictată de un manual de instrucțiuni „foarte explicit”. Surpriza, improvizația și naturalețea vor fi motive de stres și, uneori, cauze pentru despărțire.

„Iubirea eficientă” sau „eficiența amoroasă” ne conduce, în mod hotărât, pe un drum fără ieșire: frustrarea. Obsesionalul nu va vedea pădurea din cauza copacilor. Lucrurile negative cântăresc mai mult decât cele pozitive sau cel puțin cer mai multă atenție. Nimic nu va funcționa cum trebuie dacă e nevoie să dai tot timpul socoteală pentru curățenie, mâncare, haine, cheltuieli și alte lucruri cuprinse în liste de ce este bine să faci și ce nu! Persoana pe care o iubim nu poate fi privită ca un vătaf. Nu spun că ar trebui să trăim ca într-o cocină, însă nici să ne propunem să trăim într-un mediu aseptic, de parcă am trăi într-o sală de terapie intensivă; patul conjugal este de preferat sălii de operație.

Coșmarul unei iubiri rigide și meticuloase

Paradoxal, persoanele obsesionale sunt admirate de către societate pentru disciplina lor, pentru respectul față de autoritate și pentru capacitatea nelimitată de muncă. Iubirea obsesivului se structurează în baza a trei scheme punitive și limitatoare: „Greșești prea mult”, „Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele” și „Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”.

„Greșești prea mult”. Un obsesional te va percepe ca fiind o ființă inutilă, incompetentă și iresponsabilă, până la proba contrarie; iar singura probă contrarie este să fi la rândul tău perfect/ă. Anxietatea pe care o generează acest tip de control este atât de puternică, încât unele victime ale unei asemenea iubiri toxice preferă să se convertească la „obsesivitate”, încercând să scape de criticile constante.

Această critică constantă ascunde o profundă subestimare a capacității celuilalt de a rezolva problemele. Victimele devin pe zi ce trece tot mai nesigure și sfârșesc prin „ a greși din teama de a nu greși”. Cercul vicios arată astfel: cu cât mai mare este teama de a nu greși, cu atât mai afectat va fi randamentul și, cu cât mai scăzut va fi randamentul, autoobservarea „inutilității” va amplifica anxietatea, micșorând și mai mult rata de reușită. Angoasa preia controlul asupra iubirii și sfârșește prin a o distruge.

„Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele”. Ideea că partenerul este ineficient și neproductiv, coroborată cu propria incapacitate de a delega responsabilitățile duc la asumarea conducerii și să se ocupe de tot ceea ce implică relația: plăți, aranjamente, întreținerea casei, planificarea vacanțelor, planificarea timpului liber, educația copiilor, în fine, orice decizie va fi trecută prin filtrul excelenței. Vor fi două consecințe: excluderea fără urmă de respect a partenerului, plasându-l pe un rușinos loc secund generând: frustrare, furie și resentimente. Apoi să preiei frâiele „tuturor lucrurilor” produce următorul cerc vicios: dacă înainte problemele apăreau din cauza greșelilor partenerului, acum obsesiile vor fi îndreptate către propria persoană. Exigența se va transforma în autoexigență, critica în autocritică, iar pedepsirea în autopedepsire.

„Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”. Temerea principală a obsesionalului este aceea că dacă încetează să exercite control mintal asupra propriilor emoții, se vor face de râs. Această credință îi face să-și blocheze starea de spirit și să-și înghețe sentimentele.

Această rigiditate emoțională este principalul motiv pentru care obsesionalii au dificultăți în domeniul sexualității. Lipsa de spontaneitate și teama de a pierde controlul îi duc către o diminuare a dorinței sexuale și îi fac să aibă dificultăți în a simți plăcerea.

Visul oricărei persoane care se simte incompetentă este să aibă alături pe cineva care să îi rezolve problemele. Disconfortul apare mai târziu, atunci când bucuria și ușurarea se transformă în control și contabilitate. Nu este ușor să trăiești cu cineva care te evaluează neîncetat și care, în plus, impune niște standarde imposibil de atins. Obsesionalul crede că are tot timpul dreptate și nu va accepta să-și reevalueze convingerile. Din acest motiv, atunci când vei încerca să ai un dialog cu o astfel de persoană te vei lovi de un zid de motivații și justificări irevocabile. Iubirea obsesivă este o iubire încremenită în rutină și într-o serie de norme, este o iubire care nu curge și nici nu se reînnoiește. Ai doar două opțiuni: fie spargi zidul fie te contaminezi.

Să te contaminezi presupune să te supui controlului și să reglementezi iubirea, adică:

•  Să fi flexibil în fața lipsei de inflexibilitate a partenerului.
•  Să te limitezi la o viață fără prea multe schimbări pentru a-l feri pe partener de stres.
•  Să nu aștepți dovezi importante de afecțiune și să renunți la ideea unei vieți sexuale variate.
•  Să eviți orice bătălie pentru preluarea puterii. Cu fiecare ceartă, obsesionalul va deveni tot mai puternic.
•  Dacă îl iubești mult, să devii un „obsesional secundar” și să-ți modifici stilul de viață.
•  Să respingi ideea de relaxare și să adopți un cult al muncii.

            Să respingi exigența iubirii perfecționiste presupune:

•  Să te ocupi mai puțin de detalii și să lași loc de improvizației.
•  Să aduci schimbări în viața cotidiană (decorul casnic, alimente, haine) și să-ți iei libertatea de a explora noi teritorii.
• Să soliciți doza adecvată de iubire și plăcere.
• Să iei asupra ta anumite decizii și activități comune, în ciuda preferinței partenerului de a nu delega responsabilități.
• Să comiți greșeli firești fără a te scuza sau a promite că vei fi perfect.

Adoptând acest comportament te vei transforma într-o ființă demnă de dispreț. Îl vei pune pe partenerul obsesional față în față cu propriile frici iraționale generate de stilul său afectiv.

Atunci când persoana obsesională ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Nimeni nu suportă să fie criticat tot timpul, nici măcar tu.

Ar fi bine să-ți reevaluezi grila de valori și să înțelegi că fericirea nu are nimic de a face cu goana permanentă după certitudini și performanțe. Caută sprijinul unui specialist, care să te ajute să răstorni maniera nesănătoasă în care procesezi informația astfel încât să nu-ți mai fie frică că pierzi controlul.

„           Iubiri toxice” Walter Riso

Iubirea teroristă

Calmul insuportabil al ființei iubite

Una este să fi liniștit, să nu te lași dus de impulsivitate sau anxietate și să fi împăcat cu tine însuți, cu totul altceva e să faci din apatie și indiferența disprețuitoare un mod de viață. Paradoxul este că prea mult calm stresează; există și excepții: vreun călugăr sau înțelept, a căror pace interioară este naturală. În cazul pasiv-agresivilor este cu totul altceva. Anumite forme de calm, mai ales cele care se transformă în forme de „luptă” sau ale răzbunări, sunt deosebit de dureroase și generează o doză crescută de agresivitate.

Această iubire toxică se învârte în jurul a trei scheme distructive:

1.„Aproprierea ta afectivă mă încătușează, depărtarea ta mă neliniștește”. Persoanele pasiv-agresive au nevoie de o figură autoritară/protectoare ( adică partenerul), de vreme ce se percep pe ele însele ca fiind fragile și lipsite de sprijin; însă în același timp, au nevoie să se simtă libere și independente de orice tip de „control”( al partenerului evident). Iubirea devine pentru ei o sabie cu două tăișuri: dacă îmi dăruiești afecțiune, e rău („mă sufocă”), iar dacă nu mi-o dăruiești, e la fel de rău („nu pot să suport singurătatea”). Nici cu tine, nici fără tine. În plus, acest joc permanent al oscilării între apropriere și îndepărtarea de partener este dictat de felul în care li se modifică starea de spirit. Cum să iubești o persoană de acest fel fără să te pierzi cu firea? Cu toții merităm un partener care, fără să fie un model de virtute, să știe cu certitudine dacă ne iubește sau nu și să stabilească un echilibru între compromisuri și autonomie.

2.„Trebuie să mă opun iubirii tale, însă fără să te pierd”  Strategia pasiv-agresivului este să rămână la mijlocul drumului și să apeleze la legea minimului efort. Concret, tactica constă în a profita de avantajele pe care le aduce relația cu partenerul (siguranță, protecție), fără a-și asuma vreun compromis sau a face vreun efort. Îl acceptă pe celălalt scrâșnind din dinți și amintindu-i asta de fiecare dată când are ocazia. De aici provin comportamentul lui opoziționist, sabotajul și împotrivirea: ”Te accept pe jumătate, pentru că nu vreau să te pierd de tot”. În esență, neglijarea, lipsa de punctualitate, sarcinile prost îndeplinite configurează o formă de terorism afectiv și psihologic menit să tulbure relația.

Sabotajul vine de obicei însoțit de o mulțime de pretexte și de o doză crescută de cinism.

3.„Deși ne iubim, totul va merge din rău în mai rău”. Probabil una dintre cele mai insuportabile trăsături ale pasiv-agresivului este capacitatea lui de a vedea numai jumătatea goală a paharului și de a crea o atmosferă de pesimism contagios. Ca niște profeți ai dezastrului, aceștia trăiesc permanent într-un holocaust imaginar având darul de a-i descuraja pe ceilalți și a-i aduce la limita disperării. Există oare vreo modalitate prin care să poți suporta înșirarea lungă și pesimistă a pasiv-agresivului și să rămâi cu nervii întregi? Eu cunosc trei: să intri într-o fază autistă, să te transformi într-un Buddha sau să fugi mâncând pământul.

Personalitatea pasiv-agresivă face o apologie a nenorocului și vede în orice manifestare a optimismului celuilalt un soi de obiectiv militar pe care trebuie să-l bombardeze.

Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană pasiv-agresivă?

Răspunsul  este că avem nevoie de foarte multă răbdare  și de un accentuat simț al datoriei, pentru că reacția naturală pe care o provoacă iubirea teroristă este furia, însoțită de un sentiment al neputinței și al pierderii controlului. Cuvântul cheie este „incertitudine”. Uneori va spune că ești o persoană exigentă, băgăcioasă, manipulatoare și dominatoare, iar alteori te va privi ca pe cineva capabil să-l accepte, să-l aprobe și să-l îngrijească.

Strategii de supraviețuire afectivă.

1.A-l lua în adopție pe pasiv-agresiv și să-i accepți ambivalența presupune  următoarele acțiuni: (o strategie masochistă sau inspirată de vreun soi de filosofie a dăruirii spirituale)

·  Să-l accepți pe pasiv-agresiv așa cum este, fără să încerci să-l schimbi, pentru că, dacă vei sugera vreo schimbare, rezistența lui va spori geometric.

·   Să încerci să vezi numai aspectele pozitive și să nu iei în seamă pe cele negative, totul în ritmul impus de el.

·   Să te adaptezi la pasivitatea partenerului și să-ți cobori standardele personale de randament, pentru a fi complementare cu ale lui.

·   Să fi dispus(ă) să faci orice fel de sacrificiu.

·   Să nu aștepți nimic în schimb.

·  Să accepți toate explicațiile pe care pasiv-agresivul le-ar cere cu referire la oricare dintre comportamentele sau gândurile tale.

·   Să fii oricând la dispoziția cererilor sau nevoilor sale.

·   Să ști foarte bine că agresivitatea mascată este principala sa formă de exprimare.

·  Cel mai bine ar fi să îi împlinești, pur și simplu, orice dorință, pentru a evita îmbufnările, crizele de isterie sau actele de sabotaj.

Această poziție supusă are și un cost inevitabil: forța ta interioară se va mistui treptat. Într-o zi vei dori la schimb puțină iubire și puțină pace, vei dori să vezi că partenerul tău se maturizează și devine mai previzibil. Aceste așteptări vor rămâne în continuare în stare latentă și îți vor străbate subconștientul, creând cu timpul, violență interioară și disconfort, chiar dacă s-ar putea să nu conștientizezi asta.

2.Să inițiezi o mișcare de contra-insurgență și să-i soliciți pasiv-agresivului o relație matură. La această strategie, prima consecință va fi aceea că pasiv-agresivul își va spori actele subversive și tacticile perturbatoare.Structura mentală a pasiv-agresivului confundă tendința normală de a-ți apăra propriile drepturi sau de a spune „nu”, cu dorința de a impune constrângeri și de a fi autoritar. De aceea, această strategie va fi interpretată ca o confirmare a faptului că ești o persoană despotică și absolutistă. De ce acțiuni ai nevoie:

·       Nu-ți cheltui energia pentru a-l convinge pe celălalt de evidența lucrurilor.

·      Nu-i încredința activități pe care nu le poate duce până la capăt de unul singur.S-ar putea să cheltuiești mai mult timp și efort, însă cel puțin nu îi mai cerșești ajutorul și sinceritatea.

·      Când stilul terorist se dezlănțuie, nu-i da atenție, dacă nu vrei să ai de-a face cu un dușman.

·       Lasă-l să se ocupe singur de propriul conflict.

·       Încearcă să-l determini să accepte o terapie menită să îi modifice personalitatea disfunțională.

·         Caută să nu cazi în capcana atitudinilor indirecte și sabotoare, ci acționează pe față, cu calm și onestitate, chiar dacă problema se înrăutățește.

·         Nu te da drept tatăl sau mama partenerului tău. Nu-ți asuma vina pentru greșelile lui, tratează-l ca pe un adult chiar dacă face nazuri.

Dacă dorești poți adăuga comportamentului tău o explicație prietenoasă și tandră, însă efectul va fi același: eliberarea ta va fi tragedia lui.

Atunci când persoana pasiv-agresivă ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Și asta nu pentru că nu ai merita, ci pentru că nehotărârea, imaturitatea și ambiguitatea ta sunt greu de suportat. Trebuie să reții că oboseala ucide iubirea, și disconfortul pe care îl produci astăzi partenerului va sfârși prin a te afecta și pe tine.

 Este clar că ai nevoie de ajutorul unui profesionist. Nici un profesionist nu te va obliga să îți negociezi principiile și nu te va transforma în supusul celuilalt. Dar te va învăța cum să discerni între momentele în care opoziția ta se justifică și cele în care nu. Vei învăța să vorbești deschis și să-ți exprimi gândurile și emoțiile într-o manieră adecvată. Și atunci, nu vei mai avea nevoie de terorismul afectiv, pentru că deja nu vei mai fluctua între nevoia de atașament și teama de abuz.

„Iubiri toxice” Walter Riso