Bunele maniere în familie

Cu timpul, cuvântul a ajuns să denumească regulile pe care trebuie să le respectăm în diferite situații de viață și care ne ajută să trăim alături de ceilalți.

                Eticheta sau codul bunelor maniere ne transmit sfaturi încă din primii ani de viață și ne conduc în fiecare din activitățile noastre. Sunt un instrument care ne ajută să rezolvăm bine orice situație, și ca orice instrument ar fi util să-l învățăm să-l folosim încă din copilărie. A spune „te rog” și „mulțumesc”, a-ți prezenta colegii(când vin în vizită) părinților, a respecta ora de masă sau a nu cotrobăi prin sertarele surorii, sunt doar câteva mici exemple de reguli, pe care, învățând să le respectăm în familie, le vom putea aplica apoi și în relațiile sociale, obținând aprecierea de care avem cu toți nevoie.

                A ști să respecți intimitatea celuilalt, a-ți respecta copilul, chiar dacă el are „doar cinci anișori”, a nu-i adresa apelative jignitoare doar fiindcă el nu ripostează și nu te poate concedia, nu este decât un exemplu nefericit pe care cel mic îl va prelua, integrându-l în educația sa din „cei șapte ani de acasă”.

                A deveni o persoană politicoasă, respectuoasă și sinceră ar trebui să fie un țel al fiecărui adolescent sau tânăr. De multe ori avem pretenția de a fi tratați cu respect, însă tot de atâtea ori putem uita să manifestăm comportamentele pe care le dorim de la alții.

• Există trei principii care formează fundamentul tuturor manierelor:
•  Respectul: însemnă a fi atent la celălalt și a-l  înțelege  exact așa cum este, cu obiceiurile lui, cu deprinderile lui. A respecta oamenii înseamnă să-ți pese pur și simplu de ei.
• Considerația: înseamnă să te gândești la felul în care îi va afecta pe oameni, comportamentul tău. De exemplu: a-i acorda întreaga atenție partenerului de cuplu, când ați hotărât să petreceți timp împreună, iar între timp, să nu te apuci să scrii mesaje sau să butonezi la calculator. Cu alte cuvinte contează felul în care facem un lucru, nu neapărat ideea că îl facem.
•  Sinceritatea: înseamnă ceva mai mult decât a spune minciuni. Înseamnă a afla adevărul și a-l împărtăși, atunci când este neplăcut pentru celălalt, într-o manieră mai delicată, pozitivă și mai ușor de suportat pentru celălalt. De exemplu, atunci când mama sau soția te întreabă dacă ți-a plăcut supa, în loc să răspunzi că a fost cam „nașpa”, ceea ce ar putea fi adevărat, poți răspunde: „Supa nu este felul meu preferat astăzi, însă puiul a fost grozav!”, ceea ce ar fi, de asemenea, adevărat.

                Cuvintele magice cum ar fi :„mulțumesc”, „cu plăcere”, „scuză-mă”, „te rog”, folosite în casă, nu neapărat în societate, acolo unde de obicei „fardăm ” conversația de dragul obținerii unor beneficii, salutul cu un zâmbet luminos, susținând privirea interlocutorului, și mai ales ascultarea politicoasă, fără să întrerupi interlocutorul; apoi, evitarea frazelor care să umple un gol de conversație ca „aha”, „da,da”; a nu vorbi doar ca să te auzi pe tine, a nu folosi argoul, chiar dacă uneori este „cool” să o faci, sunt caracteristicile unei persoane care cunoaște codul bunelor maniere, o persoană a cărei companie o apreciem și o căutăm pentru că acea persoană se respectă și ne face să ne simțim demni, respectați și înțeleși, la rândul nostru.

                Multe persoane își imaginează că ritmul alert al vieții nu le oferă timpul necesar pentru a manifesta un comportament politicos, plăcut și manierat. Această credință este complect falsă. A fi manierat, înseamnă a trece de la tipul de relații fast-food, la o viață cu o calitate de cinci stele!

Putem alege calitatea comportamentului nostru!

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibe o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tentința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experințele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

•         Văd că ești supărat
•          Observ să ești nervos în clipa asta
•          Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
•          Ai impresia că nu te înțelege nimeni
•          Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experință și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fară ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simptă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

•          Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
•          Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
•          Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
•          Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
•        Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orietarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

• „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
• „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
• ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.

Nebunia de a fi mamă

Drumul străbătut de părinți este unul extrem, ce poate scoate la iveală ce e mai bun și ce e mai rău din noi. Toți părinții trec printr-o transformare emoțională și psihologică profundă deși nu toți  părinți se confruntă cu marile provocări ale altora.

Întreabă orice mamă de copil care nu vrea să se culce la ora trei dimineața, în timp ce ea mai are un altul la sân și trebuie să meargă la muncă dimineața la ora nouă- ca să nu mai spun că soțul ei se așteaptă din partea ei să fie o ispită în pat și să arate frumos ca să se poată mândri cu ea. Întreabă orice tată care trebuie să facă teme cu fiul neatent, încercând mereu să-l readucă la ce are de făcut, ajungând în același timp să ia un alt copil de la antrenamentul de fotbal, înainte de a se apuca de ce și-a adus de lucru de la birou.

Cred că mai mult decât oricare alt rol, cel de părinte ne face să ne îndoim de noi. Ne chestionăm competența, valoarea și chiar sănătatea mentală când ne întrebăm: „ Oare ce de oi fi crezut eu că vreau copii, când , de fapt, eu nu vreau decât să se culce și să mă lase în pace?”.

Dacă poți recunoaște potențialul spiritual al vieții parentale, vei avea ce îți trebuie pentru a te adânci în hățișurile sale fără a te opune sau a te bloca într-o situație în care ești copleșit și bulversat în încercarea de a face față complexității acestei vieți.

Din acest motiv, în loc să te simți vinovat pentru sentimentele care se nasc pe măsură ce avansezi pe drumul creșterii unui copil, ți se cere să îmbrățișezi nebuniile parenting-ului, să beneficiezi de pe urma modului în care te rupe un copil, îți sfâșie vechea identitate și o înlocuiește cu propria-ți dezvoltare. Pentru noi femeile această călătorie are o semnificație emoțională și spirituală deosebită, pentru că adăpostim copilul în creștere în trupul nostru în primele nouă luni ale existenței sale. Aceste luni de sarcină fac legătura între mamă și copil unică prin intensitatea sa. 

Întinzându-ne nu doar pielea, ci și sufletul, când participăm la zămislirea unui nou spirit, în decursul acestor nouă luni asistăm la începutul modificării sentimentului propriei identități câtă vreme participăm activ la acest eveniment miraculos care are loc în noi. Dăruindu-ne pe noi copiilor noștri, ne trezim că ne înstrăinăm de cine suntem în adâncul sufletului nostru, construindu-ne rolul de mamă. Copiii cresc, soțul urcă în ierarhia profesională și totuși noi, cele care, în multe cazuri, ne-am lăsat viața în așteptare, ne trezim că nu avem o ancoră sau scop individual. În decursul creșterii copiilor, multe dintre noi ajung de nerecunoscut când se privesc în oglindă. În ridurile din jurul ochilor vedem incidentul în care copilul ne-a trântit ușa în nas pentru că nu i-am cumpărat o tabletă, momentul când a căzut și și-a rupt o mână și ziua în care am crezut că l-am pierdut pe plajă. Dacă privim cu mai multă atenție, mai vedem în acele riduri bucuria și încântarea de a fi mama cuiva.

Am putea descoperi că nu putem să ne abținem când bombănim pe seama copiilor în timp ce spălăm vasele, dăm vina pe partener pentru ce nu ne convine la ei sau ne plângem norocul de a fi crescut un astfel de copil „dificil” tocmai noi, dintre toți oamenii de pe pământ. Doar un alt părinte știe ce înseamnă, de fapt, ochii dați peste cap, rezonând când spui „cine s-a gândit că sunt așa o bătaie de cap copiii”, doar un alt părinte înțelege „Slavă Domnului că e goală casa o vreme ” și poate aprecia că „ am câteva ore la dispoziție doar pentru mine”.

Pentru multe mame- și pentru tații care duc povara creșterii unui copil- viața de părinte poate secătui emoțional, psihologic, financiar și fizic și, cu toate astea, puțini dintre noi împărtășesc vreodată cu sinceritate cât de solicitant, de incredibil de dur și de împovărător emoțional ni se pare. Suntem atât de hotărâți să fim părinți „buni”, încât ne-am simți jenați să ne împărtășim sentimentele prietenilor și familiei. Din cauza temerii noastre de a fi judecați, avem tendința de a ascunde măsura în care ne simțim afectați fizic de solicitările copiilor noștri. Ca urmare, cele mai multe dintre noi vorbesc despre singurătatea de pe calea parenting-ului, crezând cu adevărat că sunt anormale din cauza dorinței ocazionale de a fi cine erau înainte de a fi mame. Și totuși dacă am trece dincolo de granițele noastre de perfecțiune, am descoperi aproprierea de alți părinți și ne-am da seama că nu suntem deloc anormali ci suntem simplu, oameni. Avem uneori momente în care suntem dedicați copiilor noștri în asemenea măsură încât uităm că existăm, în vreme ce alteori ne imaginăm cum ar fi să fugim, lăsându-i cu hainele murdare printre teancuri de teme și într-o cameră dezordonată. Desigur, în clipa în care ne visăm pe o plajă însorită, probabil ne vom rușina. O mamă este preocupată de copii, la fel ca un tată care îndeplinește un rol similar, fiind împreună aproape sută la sută din timp. Fie avem grijă de ei, fie îi distrăm sau ne facem griji din cauza lor. Nu e de mirare că relația cu partenerul are de suferit. Echilibrul nostru emoțional seamănă uneori cu cel a unui nebun, ne trezim privați de somn, iritabili, secătuiți financiar și uneori ne transformăm în tirani.

Vine inevitabil ziua în care ne dăm seama :„Vai, sunt exact ca mama!” sau, în traducere, „am devenit obsedată de control”. Brusc, toate momentele când mama ta striga „De ce nu poți face cum zic eu?” au sens. Experiența pe care o trăim ca părinte, ne trezește empatia față de un părinte a cărui copil urlă în avion. Înainte de a deveni părinți, transmiteam o superioritate de genul:„Dacă eu eram părinte, copilul meu n-ar fi mișcat în front!”. Acum ne e milă de părinte și ne vine să luăm copilul să-l închidem în baie.

Ne place sau nu, la un moment dat, o să „ne sară țandărea”. O să țipăm, ba chiar o să urlăm. E important să acceptăm că, dacă un copil ne stârnește, e ceva normal. În situația în care simți că dai în foc, e tentant să recurgi la clasicul model părinte-contra-copil de creștere a copiilor. Totuși, dacă alegi drumul acesta, probabil vei plăti un preț mare în perioada adolescenței copiilor și după aceea. A deveni un părinte conștient în ceea ce privește creșterea copiilor poate fi la început extrem de dureros, dar, pe termen lung, e departe alegerea preferabilă.

De ce este important să reziști dorinței de a controla

Anii de școală gimnazială reprezintă o etapă importantă a copiilor noștri, la care asistăm adesea îndurerați și tulburați. Deși încercăm să-i punem la adăpost de ceea ce urmează, ei aleargă curajoși înainte, dorind să guste din toate provocările vieții.

În timpul acestor ani, identitatea copiilor noștri este în mișcare, făcându-ne pe noi să fim neliniștiți. Privim cum dezvoltarea ia brusc o altă cale când se confruntă cu incertitudinile trupului în curs de maturizare și ale intelectului în devenire. Cuprinși de tensiuni hormonale și plini de nesiguranță, adolescenții se simt lipsiți de o bază. Unde până acum lumea le fusese bine definită în alb și negru, acum nu mai știu ce culori le zugrăvesc viața.

În această perioadă, copiii îți aparțin mai puțin. Cresc și au nevoie de spațiu pentru a o putea face, ceea ce înseamnă că trebuie să-ți slăbești dominația. Nu mai poți fi părintele atotputernic, ci trebuie să înveți să devii un partener prezent. Copiii tăi au nevoie să-i ți de mână, dar fără să-i conduci. Au nevoie să le fi alături când plâng, dar nu îți pot explica de ce plâng. Au nevoie să le respecți intimitatea chiar și atunci când se agață de tine. Au nevoie să-i accepți chiar când se resping pe ei înșiși și pe tine și au nevoie să-i înțelegi atunci când vorbele lor nu au nici un sens. Au nevoie să fi calm când te aduc la capătul răbdărilor, să taci din gură și să-i asculți când te imploră să le spui ce părere ai și au nevoie pur și simplu să le fi alături, trecând peste propriile tale  idei sau interpretări. Au nevoie să-i ierți că sunt uituci și distrați, înțelegând că e ceva hormonal. Au nevoie să renunți la ei ca bebeluși ai tăi și să le spui:„ Ești gata să mergi pe drumul tău, oricât de speriat ai fi”.

În acest moment al vieții lor, copiii sunt expuși grupurilor, precum și pasiunilor romantice, într-un mediu sufocat de cutume sociale. Fiecare prietenie va lăsa un semn asupra personalității lor când se metamorfozează în ceea ce ei consideră că trebuie să fie pentru a fi acceptați de societate. Sarcina ta este de a le fi alături și de a-i susține când sunt anxioși, menținând speranța, dar fără a minimaliza importanța experienței.

Este esențial să nu încerci să le repari viața, ci să înțelegi pur și simplu haosul acestor ani. Numai așa ei vor învăța să-și gestioneze emoțiile și să elaboreze propriile strategii de a face față.

Dacă te lași prins de emoțiile nestatornice ale copilului tău, purtat de propia-ți anxietate sau de ce i se întâmplă, vei fi incapabil să-l ajuți să treacă peste greutățile acestei etape. El are nevoie de stabilitatea ta, în ciuda faptului că poate te vei simți frustrat sau nu vei avea răbdare cu identitatea sa în continuă schimbare. Chiar dacă ți se pare pueril, copiilor trebuie să le pese de cum arată, de câți prieteni sau dușmani au, dacă profesorii îi laudă, cât sunt sau nu de isteți, dacă sunt invitați la o petrecere. Dacă le spui cât sunt de triviale aceste amănunte , îi alienezi. Vor crede că ei sunt superficiali.

Celălalt aspect al normelor sociale este tocmai ideea de a aparține unui grup. Din dorința de apartenență la grup , toți copiii și-ar putea vinde sufletul. Sunt atât de disperați de a fi validați, încât își vor abandona propriul adevăr și vor începe să adopte valorile celorlați. Când îi vedem cu câtă disperare încearcă să devină  niște copii populari ai școlii, va trebui să stăm tăcuți în umbră câtă vreme se îmbracă, ascultă muzică și adoptă o atitudine străină de sinele lor autentic.

Copiii noștri ar putea veni la noi cu solicitări pentru cele mai noi echipamente și articole la modă. Pot spune că prietenii lor „ au toate aceste lucruri” și că fără ele vor fi marginalizați. Am putea cădea pradă cererilor fără de sfârșit și, astfel, le-am transmite că factori externi precum obiectele din dotare sau opiniile celor populari au o mare  importanță pentru a susține stima de sine. Totuși, dacă rezistăm și-i putem învăța să se bazeze pe propriile valori, nu pe achiziții sau pe poziția dintr-un grup social, ei vor învăța să nu urmeze orbește mulțimea.

În timpul anilor de mijloc și de final ai adolescenței, suntem obligați să ne împăcăm speranțele pe care ni le făceam pentru odraslele noastre când erau mici cu faptul că suntem nevoiți să ne confruntăm cu problemele pe care credeam că le au doar alții. De fapt, oricare ar fi fost relația noastră cu copii înaintea acestor ani, ar putea părea că nu are nici o influență asupra comportamentului lor devenit acum deseori bizar. Și, totuși, reprezintă o evoluție normală.

Un adolescent dificil nu apare peste noapte: semințele au fost plantate demult. Doar că în această etapă, copiii noștri sunt mult mai atenți la propriile nevoi nesatisfăcute. Din păcate, dacă au tânjit după grija părintească autentică, probabil că o vor căuta in moduri nesănătoase.

Dacă ai fost strict cu copiii tăi, anii adolescenței sunt momentul în care se eliberează. Dacă ai fost prea permisiv când creșteau copiii tăi, astfel că nu au reușit să învețe să se rețină, acum devin sălbatici. Dacă ți-ai neglijat copiii sau ai lipsit, acum refuză să stabilească o legătură cu tine.

Din vasta experiență a Dr. Shefali Tsabary, care și-a făcut un crez din promovarea părintelui conștient, aceasta afirmă că în această etapă nu este prea târziu pentru vindecare. Doar că va fi mult mai greu. În aceste circumstanțe doctorul în psihologie clinică de la Universitatea Columbia, recomandă părinților să suporte durerea pe care le-o provoacă odraslele, știind că este o reflectare a incapacității părinților, de-a lungul anilor, de a stabili o legătură cu copilul ca o persoană reală, așa cum este el.

Adolescenții trec printr-un vârtej de emoții: se îngrăgostesc, se despart, sunt părăsiți și testează tot felul de limite fizice și psihologice. Mai mult ca oricând au nevoie de acceptarea ta așa cum sunt.

Fiecare copil realizează că, uneori, comportamentul său îl bagă în bucluc, dar nu e același lucru cu a nu fi acceptat și respectat pentru cine este el, fundamental. Din acest motiv este atât de important ca, părinți fiind, să ne eliberăm de iluzia că avem dreptul să aprobăm cine ne sunt copiii. Cine suntem noi să îi judecăm? Prin simplul fapt că respiră, au dreptul să spună ce gândesc, să își exprime sentimentele și să își manifeste spiritul. Astfel de drepturi sunt acordate o dată cu certificatul de naștere.

Mami și tati se despart!

În ciuda faptului că separarea și divorțul sunt astăzi foarte frecvente și mult mai acceptate decât cu ceva vreme înainte, ( cu greu m-am abținut să nu spun „pe vremea mea”) această situație rămâne extrem de dificilă pentru copii,  care trebuie să facă față unei perioade de nesiguranță, de criză și destabilizare marcantă.

Cel mai greu moment este acela când trebuie să-i comunicăm copilului nostru că ne despărțim.  Iată câteva sfaturi:

Dați-i vestea când despărțirea este irevocabilă. Vorbiți-i de despărțire când sunteți convinși că veți face pasul. În caz contrar, trecând timpul, copilul trăiește cu nesiguranța zilei de mâine:„ Oare tati și mami, chiar se despart? Când ? Astăzi? Mâine?” Riști să-i dai copilului speranțe deșarte.  Sunt mulți copii care încearcă să-și împace părinți. Ei riscă să dezvolte un sentiment de vină, mai ales când eforturile lor nu dau roade.

Dați-i vestea împreună Ideal ar fi ca vestea să fie comunicată împreună și la toți copiii odată. Prezența ambilor părinți conferă un strop de securitate în marea de gânduri și trăiri ce va să vină.

Alegeți momentul potrivit. Luați în considerare suficient timp, pentru a fi apoi în măsură să gestionați criza care va urma ( să vă consolați, să vă liniștiți copilul) sau să discutați liber despre această decizie. Evident că cel mai potrivit este în weekend. Copilul va avea timp să se liniștească  și să „digere” vestea înainte de a se întoarce la grădiniță sau școală.

Găsiți cuvinte potrivite și explicațiile adecvate. Explicațiile să fie scurte și simple. Evitați detalii despre viața conjugală și motivele pentru care vă despărțiți. Dacă i se spune ceva de genul” tati iubește altă femeie” sau ” mami pleacă pentru că nu-l mai iubește pe tati”, copilul va înclina să-l deteste pe părintele care pleacă. Puteți să-i spuneți că ”mami și tati nu mai sunt fericiți împreună și decât să se certăm  mai bine am hotărât să nu mai locuim în aceeași casă”.

Liniștiți-vă copilul : „pentru că nu este vina ta”. Explicațiile trebuie să-i ofere copilului conștientizarea că nu este responsabil de decizia voastră.

Liniștiți-vă copilul: ambii părinți îl iubesc în continuare ”Mami va fi întotdeauna mama ta, tati va fi întotdeauna tatăl tău” Indiferent cu care dintre părinți va rămâne copilul , el trebuie să fie convins că celălalt părinte îl iubește.

Liniștiți-vă copilul cu privire la ceea ce se va întâmpla. În mintea copilului vor apărea întrebări care au fost deja prezente în mintea părinților : „ O să mă mut în altă casă?”, „ Eu cu cine rămân?”, „ O să îmi mai pot vedea prietenii?”, „Câte nopți o să dorm la mami și câte la tati?”,  „ O să o mai vizitez pe bunica?”. Nu ezitați să folosiți un exemplu (pozitiv) al altei familii care a trecut prin această situație.

Nu îi cereți copilului să aleagă. Este absolut ne-recomandat să îi cereți acest lucru, deoarece ar însemna să-i cereți să ia partea cuiva, să facă o alegere care este prea grea pentru el și care va genera inevitabil un sentiment de culpabilizare insuportabilă și evident extrem de nocivă.

Nu trebuie uitat faptul că despărțirea părinților este rezultatul unei relații care s-a degradat în timp, ceea ce face să fie mai ușor de suportat pentru părinți, pe când copiii sunt puși adesea în fața faptului împlinit: ”Mami și tati se despart”   Despărțirea, casa cea  nouă și poate  chiar noul  partener de viață ( și familia lui!) sunt multe schimbări într-un timp scurt! Așadar trebuie să vă respectați copilul, să încercați să-i  înțelegeți comportamentele, reacțiile și faptul că el nu va accepta de la o zi la alta atâtea schimbări importante. 

Familia

                       Familia izvorul vieții afective

Familia și relațiile familiale reprezintă principalul izvor al vieții afective a omului.Dorothy Law Nolte, a exprimat foarte frumos și clar acest adevăr, în poemul ei”Copiii învață ceea ce trăiesc”(1954):

Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate,copiii învață să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși;

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia;

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să fie vinovați;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel;

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață să fie generoși;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți;

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul;

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.