Indiferent dacă
au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibe o legătură plină de
căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse,
predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una
de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar
respinge părinții?
Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie
doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că
asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să
nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să
respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm
cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană
importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din
muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau
treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau
vorbind despre noi.
Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri
Când copiii încep să vorbească, avem tentința de a interveni să-i
sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm
experințele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din
înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că
motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem
incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta
situația așa cum este.
Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm
discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se
ascundă de noi?
Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și
dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a
reflecta copiilor ce-i auzim spunând:
- Văd că ești supărat
- Observ să ești nervos în clipa asta
- Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
- Ai impresia că nu te înțelege nimeni
- Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum
Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să
folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!
E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă”
sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu
atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia
că îi privim de sus sau că îi judecăm.
Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și
ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că
vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te
răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.
Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din
care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor
noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne
separăm de experință și, în consecință, să îi descurajăm să
experimenteze prin ce trec?
Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele
copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că
trebuie să iasă din starea respectivă.
Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?
E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”.
Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost
într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea
persoanei respective, cu mentalitatea sa
și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și
simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite
„sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?
Primul pas către a ne crește un copil empatic e așadar să le permitem copiilor noștri să
își trăiască toate experiențele, fară ca noi să le modificăm sau să le controlăm. Empatia presupune disponibilitatea
de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele
ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu
de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri
față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).
Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței
noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații
ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi
deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei
crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e
teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?
La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu
a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își
simptă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez
cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își
exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de
exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie
să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.
Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne
reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim
pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a
asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă
vreodată pe cineva.
Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:
- Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
- Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
- Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
- Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
- Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orietarea dintre rezultat înspre proces
Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât
de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor
curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă
copilul suspendat în starea de curiozitate :
- „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
- „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
- ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”
Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra
înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul
părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a
copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu