sâmbătă, 25 februarie 2017

Păstrați normalitatea copiilor

Cu toții ne dorim să avem copii speciali pentru că astfel ne simțim și noi speciali. Dare care este prețul plătit de copiii noștri?
Unii dintre noi sunt atât de dornici să crească următorul Einstein, Đoković sau următoarea Nadia Comăneci, încât își forțează  copiii să exceleze la o activitate sau alta. Vor să fie nu doar buni la ceva, ci grozav de buni la ceva. Cu toții cunoaștem senzația de mândrie care ne cuprinde când spunem lumii că avem un copil „de nota zece”, un jucător sclipitor de tenis sau că a fost „acceptat la medicină”. Mai ales când sunt mici, copiii rezonează și se forțează să stingă setea eului nostru.
Unul din motivele pentru care tânjim atât de mult să avem copii plini de succes e că avem tendința de a căuta validare prin intermediul lor. Ne evaluăm copiii în funcție de colegii lor. Se descurcă mai bine sau mai prost decât copiii prietenilor noștri? Citesc mai bine sau mai prost, sunt mai ascultători sau mai neascultători, sunt mai buni sau mai slabi pe teren sau în arenă? Suntem dornici să maximizăm potențialul copiilor noștri.
Deși copiii noștri nu se nasc cu niciuna dintre preocupările lumești, învață devreme că fac parte dintr-o lume competitivă împărțită tranșant între cei care reușesc și cei care nu. Învață că sunt măsurați în funcție de criterii exterioare lor: note, remarcile profesorilor, felul în care sunt văzuți de ceilalți copii. Din păcate învață și despre etichete: TDA, TSA, tulburare de învățare, tulburare bipolară- și, la celălalt capăt al spectrului: înzestrat și talentat. Învață că li se evaluează permanent comportamentul. Dacă nu corespund unor criterii acceptate social, se trezesc supuși umilinței.
Când ne învățăm copiii că succesul lor în viață depinde de performanță, copilăria este orientată către viitor, în loc să fie trăită pur și simplu ca o copilărie. Nu e de mirare că se micșorează copilăria. Văd anxietate peste tot în jurul meu. Aproape toată lumea se grăbește către viitor. Nu prea există prezență, nu prea există timp pentru a savura ce este extraordinar în normal.
A încuraja explorarea este o modalitate de a cinsti ființa copilului. Subliniez cât e de important să ne ajutăm copiii să înțeleagă că sentimentul lor de valoare nu e bazat pe realizări.
Chiar dacă ne dorim excelență din partea copiilor, e de preferat să nu se întâmple niciodată pe seama incapacității de a se bucura de normalitate. Când îi  îndepărtăm pe copii de normalitate, îi învățăm să fie fermecați doar de exagerări ale vieții. Ajung să creadă că doar fastuosul și fabulosul sau supereroii desenelor animate din ziua de azi,  trebuiesc  observate și aplaudate. Prin urmare țintesc mereu spre „mai mare” și „mai bun”.
Îți sugerez să subliniezi pentru copiii tăi următoarele momente care nu ies prea mult din comun:
  •    Bucuria primei înghețate dintr-o vară
  •    Foșnetul frunzelor uscate ale toamnei
  •    Scârțâitul zăpezii într-o zi geroasă
  •    Mirosul de aluat pus la copt când trece pe lângă o plăcintărie
  •    Secretele nespuse dintre rafturile unei biblioteci
  •    Încântarea de a dormi un prieten la tine
  •    Gustul mâncării preferate
  •     Lumina soarelui care apune
  •     Mirosul rufelor spălate când le împăturim
  •     Liniștea lunii când stingem lumina la culcare
  •     Atingerea pielii când ne ținem de mână
  •     Lista rămâne deschisă , puteți să o personalizați


Când copiii tăi învață să se bucure de astfel de momente, dispare nebunia de a vrea mai mult, mai strălucitor, mai mare. Cresc pentru a deveni adulți care își concentrează atenția asupra a ceea ce se află în fața lor, nu a ceea ce nu se află în fața lor.


marți, 21 februarie 2017

De ce ne certăm?


Cearta face parte din viața oricărui cuplu normal. Unele conflicte pot fi considerate „normale”: ele permit fiecăruia să-și exprime așteptările, nemulțumirile și să determine evoluția situației. La finalul lor, nimeni nu se simte umilit.
Din contră, anumite conflicte semnifică o „conjugalo-patie”: sunt frecvente, nu ajung la nici o soluție și mai ales sunt scena unor agresiuni feroce asupra stimei de sine a participanților. Prezența „loviturilor sub centură” în timpul certurilor între soți este cunoscută în terapia de cuplu ca un factor de pronostic prost. Aceste lovituri sub centură constau în reproșuri și insulte în fața cărora persoana nu poate evolua sau nu poate face eforturi să se schimbe. Aceste insulte nu sunt uitate niciodată. Ele demonstrează dorința, conștientă sau inconștientă, de a prăbuși stima de sine a celuilalt, pentru a avea ascendent asupra celuilalt.  

Tu în care tabără de afli?


duminică, 19 februarie 2017

Voi v-ați stabilit „algoritmul politic”?

Arta de a repartiza rolurile într-o căsnicie apare atunci când cei doi soți se recunosc ca expert și decident în diferite domenii. De exemplu, dacă soția este mai sociabilă devine Ministrul afacerilor externe: telefonează prietenilor și familiei, întreține relațiile cu vecinii etc. Soțul se poate ocupa de treburile administrative ale vieții de familie: contabilitate, raporturile cu administrația; un adevărat ministru de finanțe. Cu copiii, soția este ministrul educației, în timp ce soțul acceptă rolul,nu întotdeauna gratificat, al ministrului de interne, făcând să domnească puțină disciplină printre copii. Stima de sine a fiecăruia dintre soți trebuie să fie echitabil „hrănită” de viața de cuplu.

Voi v-ați stabilit „algoritmul politic”?