Profilul psihologic a lui Brâncuși

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, el a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși, aflat la a doua sa casnicie cu Maria Brâncuși.

În toamna anului 1894 Brâncuşi se înscria la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, moment de cotitură cu implicaţii, nu numai asupra destinului său personal, dar şi al artei universale în general. Acest demers neaşteptat avea însă în fundal o serie de întâmplări legate între ele, care l-au dus treptat pe tânărul hobiţean în acest punct, întâmplări care l-au făcut mai târziu să spună că „Viaţa mea a fost un şir de miracole”.¹

Pentru a înţelege mai uşor traseul lui Brâncuşi până la acest eveniment crucial al vieţii sale, o scurtă biografie se impune. Mama sa, Maria „era din neam de diaconi. Numele său de fată, Diaconescu, îi arată şi spiţa şi treapta, amândouă de mândrie pentru ea...” De aceea ea a dorit ca fiul ei să devină preot: „căci ea îl visa pe el, pe noul născut, de carte să ţie, popă să fie. Popă! Ea a visat chiar acest lucru, în noaptea întâmpinării ursitorilor (a treia seară după naştere), când ursitoarea cea „bălaie-bălaie, atinsese cartea cu degetul ei de sidef... şi tălmăcea: Popă o să fie!”era şi mai şi peste diacon!”² Cu toate acestea, Constantin, copil fiind, nu părea să aibă o atracţie deosebită spre carte. Între cinci şi șapte ani, Brâncuşi şi-a făcut, vara, stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci în munte...  Locurile erau pline de basme si povești. Muncea efectiv, şi îşi dădea aportul în mica gospodărie de moşnean, mic proprietar şi cultivator de pământ, pe un sol de munte cam sărac, cu ierburi perene şi bogăţii forestiere”.³ Dar cel mai mult, în această perioadă, l-a fascinat pe Brâncuși, poveștile cu  tot felul de întâmplări, povești care aveau să-l inspire în întreaga sa creație artistică. El a fost marcat de povestea unui cioban care a iubit o fată săracă pe care a luat-o de la părinți într-o sâmbătă seară, după care, ea a dispărut.Toată noaptea băiatul a căutat-o, iar către zori o pasăre i-o adusese pe fată. Brâncuși povestea întâmplarea, adăugând :”Mereu mă obsedează pasărea asta!” .

În  1912 a inceput sa lucreze la “ Măiastra “, o pasăre fantastică din povestirile populare românești , având darul de a-și schimba infățișarea și de a glăsui în mod încântător . În mitologia populară, pasarea măiastră îl îndruma pe Făt-Frumos  în încercările sale , îl apăra de vrăji și săvârșește  o serie de minuni pentru a-l ajuta . În miturile străvechi , “Pasărea“ este simbolul forțelor binefăcătoare care îndepărtează răul . ”Măiastra  “ a inaugurat ciclul  “ Păsărilor “ , căruia sculptorul avea să-i consacre 30 de ani de căutări laborioase.

            După decesul tatălui, el rămâne ”fiul mamei” și ”Legat de fustele sale și-a dezvoltat sensibilitatea, dar și grija față de mamă și sora mai mică, în mod compensatoriu. S-a dezvoltat și harțagul cu fratele cel mare, rezultat din prima căsătorie, cu care a avut multe certuri. A preluat, ca adolescent, grijile de pater familias, pentru a ajuta cele două ființe feminine neajutorate”.⁴

In întreaga lui viață, Brâncuși a adorat femeia, a respectat-o și a protejat-o, sacrificând familia în favoarea artei. A fost înconjurat de femei frumoase care au fost: muzele, prietenile sau amantele lui. Brâncuși a păstrat o discreție totală a legăturilor sale amoroase. La sfârșitul vieții, credincios concepției sale tradiționale românești despre viață, s-a logodit simbolic, înaintea morții, cu fiica lui Eugen Ionescu  ( Alice- Marie France care avea atunci 16 ani), spre a nu porni ” nelumit” în marea călătorie.⁵

  O vagă predilecţie spre artă s-ar putea observa, de timpuriu (înainte de a fi împlinit opt ani), din obiceiul lui de a colecţiona pietre de râu frumos şlefuite, cu forme deosebite. Un alt „semn” ar fi realizarea unor modele de chipuri umane în lut: promitea câte unui copil din vecini „că, dacă îi păzeşte şi oile lui, îi va face chipul în humă.”⁶ Se ştie, de asemenea că, „În iarnă face oameni de zăpadă; forme în stare să aducă bucurie oamenilor”.⁷ Se poate constata la Brâncuşi, încă de mic, un puternic spirit de independenţă, sentiment datorat probabil şi faptului că rămâne fără tată la vârsta de nouă ani. Se văd şi „primele semne ale unei firi solitare”, deoarece se izolează pentru un timp, construindu-şi o colibă de lemne în preajma râului, la „capătul punţilor”.⁸

Costache reacţionează, arătându-şi firea independentă. El nu poate ”organic să accepte constrângeri cărora nu le înţelege rostul” . Era un copil care făcea totul „numai de capul său”, ne transmite colegul său de bancă V. Blendea , care îl descrie însă apreciativ: „avea cap bun, de pricepea repede şi-i plăcea să ştie de toate”.⁹ Poate că din acest motiv mama sa Maria (căreia „nu-i poate scăpa spiritul deosebit al acestui copil delicat şi totodată energic”) „nu şi-a pierdut încă speranţa de a face din el un popă ”  şi de aceea a ţinut mereu ca el să facă şcoală, ceea ce s-a şi realizat: primele două clase (1883, 1884) la Peştişani, clasa a treia (1885) la Brădiceni, iar în 1886 el „Urmează, dar nu promovează clasa a patra primară”.¹⁰

Nu trebuie uitat că Brâncuşi avea „în sine intuiţia mândriei unui trecut străvechi, neîndoielnic şi se simţea mândru de firea înconjurătoare, de locuri, de tradiţiile trecutului care îl înălţau până la hotarele unde orgoliu devine păcat”.¹¹ El „se ştia şi se ţinea drept român get-beget, neoş de viţă şi din neam de seamă, de tulpină din Brediceni şi de ştiinţă difuză şi de la bătrâni primită ca veniţi de dincolo de munţi”. De la părinţii lui i s-ar fi transmis că ei sunt „boieri de la facerea lumii”, ceea ce îi dădea „o semeţie care-l scoate din rândul tovarăşilor lui de şcoală şi de joacă”.

Aptitudinile înnăscute ale lui Brâncuşi în a prelucra lemnul, s-au manifestat de când era încă mic, având obiceiul sa poarte cu el un mic cuțit cu care cioplea orice îi cădea în mână.¹² Manualitatea deosebită a lui Brâncuşi era moştenită pe linie paternă, în special de la bunicul său: Când faima îndemânării dulghereşti a bătrânului era amintită, sculptorul menționa cu mândrie : ”moșii mei au durat biserici”.

Brâncuși iși manifestă dorința de indepentență, așa cum am spus,  de timpuriu: prima fugă de acasă se produce la vârsta de șapte ani, când părăsește Hobița ” pentru a pleca în lume”.¹³ Este repede găsit de mamă la Târgu Jiu. Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine, insatisfacția cu statu-quo. Celălalte ” fugi” au loc cu acordul mamei și bunicii materne: mama recunoscând că fiul ei nu are chemarea cărții, și este de acord cu desprinderea fiilui de casa părintescă, neîngrădindu-i șansa de a avea o viață mai bună.. Rând pe rând în încercarea sa de a se ” procopsi” Brâncuși își face ucenicia în boiangeria lui Ion Musculescu, prin birturi și prăvălii. Dar lui Brâncuși nu-i plăcea să servească clienții. El era tolerat de catre patroni pentru că meșterea tot timpul câte ceva. Măiestria lui în cioplitul lemnului , îl face să accepte un pariu că va construi o vioară. Realizarea lui Brâncuși a fost, cu atât mai mare cu cât, nimeni în România nu construia viori, iar el văzuse o vioară în vitrina magazinului cu obiecte de muzică Baselli. Brâncuși a construit o vioară cu o rezonanșă uluitoare, folosind o cutie de ambalaj pentru portocale.¹⁴ Acest moment a constituit întâlnirea sa cu ”destinul”. La această întâmplare Omul destinului era de față: C. Grecescu- perier dar și consilier județean.  Uimit de perfomanța tânărului Brâncuși, intervine și reușește să-i obțină o bursă internă la Școala de arte și meserii din Craiova. La această școală va învăța: mecanica, tâmplăria, turnătoria, fierăria, rotăria şi sculptura în lemn: Brâncuşi obţine notele: 10 (desen industrial), 9 (matematică, instrucţiune teoretică şi conduită). Practic din acest moment va începe noua viaţă a lui Brâncuşi şi îndreptarea sa spre artă, ceea ce l-a făcut să spună, fără îndoială, că „La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova pentru a doua oară”¹⁵ .Ceea ce a urmat, se ştie: Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902), plecarea la Paris în 1904 şi, ca un apogeu al „şirului de minuni”, crearea de către Brâncuşi a unui nou tip de artă, ideatică şi spiritualizată, lipsită de spiritul mimetic: sculptura modernă. Făcând această scurtă trecere în revistă a vieții lui Brâncuși am văzut că traseul său de dezvoltare și evoluție a marcat din plin profilul psihologic al viitorului artist.

Fără îndoială, din punct de vedere al atitudinii generale, Brâncuși aparține tipului introvertit. Introvertitul este în fond un conservator temător de lumea exterioară și de orice schimbare. Stabilit la Paris, Brâncuși a rămas ancorat în tradiția românească și în modul de viață  specific țăranului gorjean. În închistarea sa, el devine orgolios și dornic de afirmare. Independența sa a fost mai puternică decât conservatorismul numai în problema fugilor de acasă și a plecării din țară pentru a-și urma chemarea. Trăia în mijlocul Parisului ca un ”prince-paisan”, se îmbrăca aidoma unui cioban carpatin, își confecționase singur mobilierul , gătea singur, reprezentând exemplar tradiția noastră seculară.

Atât introvertitul cât și extravertitul sunt caracterizați din punct de vedere al predominanței funcțiilor psihologice de gândire-sentiment (supuse rațiunii); senzație- intuiție (atribuite inconștientului). Din această perspectivă Brâncuși a fost marcat de o gândire creativă, ca funcție conștientă și de intuiție, ca funcție inconștientă. Acest tip uman nu încearcă să convingă pe nimeni, crezând că adevărurile sale se vor impune de la sine. Nu se pricepe să intre în grații, posedă o gandire mitologizantă.

            Are o capacitate neobișnuită de a-și exprima sentimentele, verbal sau artistic, pentru a-și exterioriza bogăția sa de arhetipuri.Gândirea artistului se află în strânsă legătură cu imaginația, altă funcție psihică extrem de dezvoltată la Brâncuși. Conform definiției: imaginația reprezintă o minimă originalitate a modurilor de operare și a produsului final (ieșirea din tipare  şi şabloane, depăşirea schemelor rutinare). Nu numai, fenomenele imaginative se construiesc înăuntrul sistemului de gândire, ci şi gândirea se construieşte în interiorul sferei imaginaţiei, fapt ce conduce la accentuarea laturii generativ-transformatoare a ei. În fine, imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii. Intricarea creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea imaginaţiei creatoare; la rândul său, implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la manifestarea specifică a creaţiei imagistice , în cazul nostru: sculptura. Rădăcinile imaginaţiei sunt adânc înfipte la Brâncuși, în natura fiinţei umane, în „instinctul libertăţii“, în „trebuinţa individualizării şi afirmării Eului“, în „trebuinţa de nou, de schimbare“, în „trebuinţa de securitate afectivă internă“, în „reacţia la saturaţie, la monotonie, repetabilitate“ etc. Latura creativă nu se reduce doar la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om, pentru societate. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale – biologice şi materiale – şi terminând cu cele spirituale – de cunoaştere, estetice etc.

            Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şt este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile. La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate faţă de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are punctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Brâncuși a posedat ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii artistului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru Brâncuși era important să simtă atracţie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri“ imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului.

            În memoriile sale artistul spunea că, ținuta și modul său de viață au fost influențate de țara sa de origine, respectiv de: simplitatea, bunul simț, dragostea de natura. Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească. În artă, naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea esenţelor ascunse în material (de către un sculptor gânditor, şi nu un simplu fotograf).

            Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. El ţinea cont de morala cotidiană populară (de „gura satului”), păstrând simţul comunitar al satului patriarhal şi principiile de convieţuire cristalizate de-a lungul mileniilor.¹⁶

            Era cunoscut prin bunătate, omenie (calitatea cea mai de preţ pentru Brâncuşi), bună vecinătate, ospitalitate (homerică la tinereţe) şi cumpătare.Un aspect care îl asemăna ţăranilor români, şi care l-a făcut bine cunoscut, era oralitatea „esopică” prin care acesta ţinea să îşi transmită înţelepciunea şi filosofia sa asupra vieţii şi lumii.

            Altă componentă a personalității creative a lui Brâncuși este originalitatea în gândire și idei, capacitatea de a vedea lucrurile în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm structurate și stabilite,  și de a utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale. În acest sens, Brâncuși refuză   să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: ”La umbra marilor copaci nu crește nimic”. ¹⁷

            Teresa M. Amabile spunea în 1992 că ” oamenii sunt mai creativi atunci când sunt motivați în primul rând de interes, plăcere, satisfacție, de caracterul incintant al muncii, decât atunci când acționează sub impulsul presiunii externe”.¹⁸ Persoana motivată intrisec va desfășura o activitate mai creativă decât cea extrinsec motivată. Brâncuși este adânc implicat  în activitate  deoarece este liber de preocupările exterioare, irelevante pentru activitate. Din punct de vedere al motivației, Brâncuși a excelat. El a creat în ritmul impus de el, nu a făcut nici un rabat de la calitate în favoarea timpului de lucru..A cunoscut gloria din timpul vieții, nu a avut grija banilor și nici nu s-a expus în scandaluri precum alți artiști ai epoci , Picasso sau Dali.

            Dualismul personalităţii lui Brâncuşi apare însă şi în registrul histrionic al comportamentului său, atunci când îşi primea oaspeţii în atelier, ascunzându-se în spatele imaginii pe care în spirit ludic şi-a construit-o pentru public. Latura sa teatrală se îmbina însă armonios cu personalitatea sa, care inspira consideraţie. ” Bucuria” era starea naturală a lui Brâncuși pe care și-o menținea din copilărie, el păstând sentimentul unei ” permanente copilării” în viață. Brâncuși spunea”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă”.¹⁹

Iată câteva comportamente ale personalității histrionice:

1.caută să atragă atenția celorlalți, nu agrează situațiile în care nu este în centrul atenției.

2. caută stăruitor afecțiunea propiului anturaj

3. dramatizează exprimarea propriilor emoții, care sunt foarte schimbătoare

4. stilul discursului său este mai de grabă emoțional, căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu

5. are tentința de a idealiza sau, dimpotrivă, de a deprecia excesiv persoanele din anturajul său

            Exemple ale comportamentului histrionic în viața lui Brâncuți,  sunt nenumerate:

1.Aspectul fizic și moral, atribute ale unei  personalități puternice, erau simbolizate printr-o vestimentație specifică (haină și barbă albă) dar și de o detașare față de mondenitatea și retragerea deliberată în universul creației.

2.Utiliza un procedeu al intimidării, pentru a intui adevaratul caracter al omului. De exemplu, în cazul dramaturgului Eugen Ionescu, la prima lor întâlnire, auzind că este dramaturg, Brâncuși îi afirmă respicat: ” Detest teatrul!”.²⁰ La răspunsul scriitorului că tocmai din acest motiv scrie drame, sculptorul se îmblânzește și deschide o sticlă cu șampanie.

3.Nu respecta comenzile ad litteram, ci inova după cum îi dicta geniul său. În cazul comenzii primite în 1907 de la Eliza Stănescu pentru Cimitirul Dumbrava Buzău, în care i se cerea să execute bustul lui Petre Stănescu şi o femeie aplecată plângând, Brâncuşi nu respectă decât prima parte (bustul defunctului), dezbrăcând femeia şi transformând-o într-o Rugăciune sfâşietoare.

      Un alt exemplu : în 1903 primește prima comandă a unui monument public,  bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Această comandă urma să-l  ajute pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă ar fi urmat să o primească după terminarea bustului. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:” Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor”.²¹

4. Brâncuși  avea o strategie  de  dezvăluire  a  noilor sale  lucrării: După  ce  îşi  plimba multă

vreme vizitatorii în jurul sculpturii vizate, acoperită cu pânză albă, aţâţând curiozitatea  acestora la maximum, amfitrionul, cu un gest larg, teatral, smulgea acoperământul, fără comentarii.

5.El iși fascina vizitatorul și prezumtivul cumpărător, prin montarea unor sculpturi pe socluri rotative, reflectarea capodoperelor sale pe suprafețe suprașlefuite.

6.Când a deprins arta fotografierii, Brâncuşi făcea numai fotografii deformate, urmărind efecte de incadescență, estompări, reflexe, umbre.²²

7.Brâncuși spunea că ”Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.”²³

            ”Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare... De abia atunci, având aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite unghiuri), îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele - care vor trebui să se lege perfect cu Natura - şi să îi fixeze monumentalitatea”²⁴. Iată de ce în cazul ” Coloanei recunoștiinței nostre fără sfârșit ” față de eroii căzuți în primul război mondial, în loc de o singură piesă, Brâncuși realizează nemuritorul triptic al Porții sărutului, Aleea scaunelor, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, proiectate peste Coloana fără sfârșit.

8.Faima lui Brâncuși a devenit notorie și datorită scandalurilor provocate de noutatea lucrărilor sale: în 1920 la Salonul Internațional de la Paris, sculptura Principesa X a fost scoasă din expoziție datorită simbolisticii sale falice; între 1926-1928 are loc  procesul cu Vama S.U.A. câștigat de Brâncuși. Vameșii americani au  catalogat lucrarea „Păsări în văzduh”, drept obiect industrial și a supus-o vămuirii.

9.Nu în ultimul rând ,trebuie subliniat ca Brâncuși era conștient de faptul că se afla în posesia unei ” comori” având misiunea de a o trasmite generațiilor următoare. Mai credea că cea mai mare fericire constă în contopirea esenței sale cu cea divină. Se simțea aproape de Dumnezeu. Brâncuşi era conştient de valoarea sa, de geniul său. Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar sculptorul prin maxima: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”. ²⁵

1.Giedion-Welcker,C.(1981).Constantin Brâncuşi.Bucureşti.Ed:Meridiane,1981 p.131

2.Paleolog,V.G. (b),(2004). Tinereţea lui Brâncuşi.Craiova. Ed:Scrisul Românesc.  p.16

3.Pandrea, P.(b)(2009). Brâncuşi. Amintiri şi exegeze.București.Ed: Vremea,  p.20

4.Ibidem

5.Lemny,D.,(2005), Constantin Brâncuși.Iași. Ed:Junime

6.Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.34

  7.Idem,p. 15

  8.Comarnescu,P.,(1972).Brâncuşi.Mit şi metamorfoză în sculptura   contemporană,București,Ed: Meridiane, p.29

  9.Idem,p.30

10.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15

11.Paleolog, V.G. (b), (2004).Tinereţea lui Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc,  p.19

12. Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.35

13.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15

14.Idem,p.16

15.Georgescu-Gorjan, S.,(2012). Aşa grăit-a Brâncuşi, Craiova.Ed:Scrisul Românesc,p.176

16.Sursa :”Spirit” și ”Materi” în viziunea unui artist filosof :Constantin Brâncoveanu. Rezumat teză doctorat.Buliga,S.L.Disponibil online la www.unibuc.ro.Accesat la data de 22.02.2015

17. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

18..Amabile, Teresa M. (1992). Growing Up Creative: Nurturing a Lifetime of Creativity (2nd ed.). Creative Education Foundation.ISBN 978-0930222895

19. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

20.Pandrea,P.,(1967).Brâncuși-Amintiri și exegeze.București.Ed :Meridiane

21.Lemny D.,Velescu,C.R.,(2004), Brâncuși inedit.București.Ed :Humanitas

22.Marconi,R.,(1997).Politica Spațiului.Priveliști inedite și oglinzi capcană în Atelierul Brâncuși.Revista ”Brâncuși” Nr.4

23.Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

24.Idem

25. Georgescu-Gorjan, S., (2012),Aşa grăit-a Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc

De ce ne amintim mai bine ceea ce nu este terminat?

„Uităm” ceea ce a fost terminat, îl „așezăm” într-un colț al memoriei și nu ne mai gândim la el. Aceasta permite, în viața de zi cu zi, să trecem la altceva și să înaintăm.

Dimpotrivă, amintirea unei  sarcini întrerupte sau neîncheiate, ea continuă să ne macine, să fie analizată întruna, să ne umble în minte vreme de luni și ani întregi. 

Acest efect chinuitor al sarcinilor neîncheiate este cunoscut azi sub numele de efectul Zeigarnik.

Ce ați putea face în acest caz?

Aceasta depinde de fiecare dintre dumneavoastră și de ce anume s-a întâmplat. Puteți ierta, bineînțeles, dar nu este singura soluție. Françoise Dolto, de exemplu, ne îndeamnă să așternem pe niște foi de hârtie ce nu merge, apoi hârtia este arsă pentru a termina cu trecutul.

 Veți vedea, de multe ori că răspunsul se ivește pe neașteptate, evident și inevitabil.

Este rândul dumneavoastră să inventați, cu propriile voastre mijloace...

Vă propun un exercițiu

Gândiți-vă ce anume vă înfurie sau vă enervează , la nedreptățile comise, la dramele trecute. 
Și de fiecare dată, întrebați-vă dacă puteți depăși această furie, fără ca totuși să vedeți persoana care v-a ofensat.
Căci a ierta nu înseamnă neapărat a se reconcilia. Nu sunteți obligați/te să reluați relațiile cu persoana care v-a rănit.Nu uitați ce a făcut, dar o lăsați să scape, vă ușurați de povara unei energii negative. Renunțând să mai pretindeți reparații, vă eliberați de ranchiună

Nu vă lăsați torturați de propriile decizii

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele sunt minore- ce să pregătim la cină, ce pantofi să încălțăm. Altele sunt majore- dacă să facem un copil, să ne schimbăm cariera, să ne căsătorim, să divorțăm. Ori de câte ori există opțiuni, există și posibilitatea unui eșec. În cazul perfecționiștilor, din cauza gândirii absolutiste, poate fi paralizant să aleagă între două opțiuni cu valoare egală-bună sau rea- pentru că niciuna nu este mai bună decât cealaltă.

Necesitatea unei alegeri poate cauza extrem de multă anxietate. Deciziile nesemnificative pot provoca, uneori, mai multă anxietate decât cele importante, pentru că sunt atât de numeroase.

Nesiguranța înnăscută a perfecționiștilor înrăutățește situația, pentru că produce  îndoiala de sine și dubiile care îngreunează și mai mult luarea deciziilor.  Internetul ne îngreunează și mai mult luarea deciziilor, pentru că ne oferă un potențial de documentare infinit. Indiferent cât de mult citești despre ceva pe internet – fie că este vorba de o procedură medicală sau de cele mai bune pneuri de iarnă-, întotdeauna apare câte o informație nouă.

A lua decizii este dificil pentru toată lumea. Dar este și mai chinuitor pentru perfecționiști. Pretențioșii , cei care caută și aleg ce este mai bun, cheltuiesc mult timp și energie în timpul căutării și mai grav, după ce fac o alegere, sunt preocupați de opțiunile pe care nu au avut timp să le considere.

În schimb nepretențioșii  sunt cei care se decid asupra unui lucru satisfăcător și nu sunt preocupați de posibilitatea existenței unui lucru mai bun. Ei au criterii și standarde, cautând până ce găsesc ceva ce îndeplinește acele criterii și, în acest punct, se opresc.

Faptul că sunteți pretențioși vă poate face nefericiți, mai ales într-o lume care vă oferă un număr copleșitor de opțiuni. Statistic, în comparație cu nepretențioșii, pretențioșilor le ia mai mult timp să ia o decizie, petrec mai mult timp gândindu-se la variantele ipotetice, sunt mai puțin mulțumiți de propriile decizii și sunt mai înclinați spre a-și regreta deciziile. Pe cale de consecință sunt mai nemulțumiți de propria viață, nefericiți, pesimiști, deprimați și anxioși.

Pentru că sunt ilogice, distorsiunile cognitive vă pot altera capacitatea de a avea o gândire clară asupra unui set de opțiuni și de a o alege pe cea mai bună. Iată câteva dintre ele:

Distorsiune: Suprageneralizarea

Exemplu: Vă spuneți că niciodată nu luați decizii bune și că întotdeauna vă regretați alegerile.

Spuneți-vă: „Mă îndoiesc că fiecare decizie pe care o iau este greșită. Cu toții luam decizii pe care le regretăm și facem alegeri greșite, din când în când, dar majoritatea deciziilor mele sunt bune.”

Distorsiune: Filtrul mental

Exemplu: Înainte să vă hotărâți să vă schimbați locul de muncă, acordați atenție doar aspectelor negative ale actualului loc de muncă și doar aspectelor pozitive ale viitorului loc de muncă. Filtrul mental vă împiedică să observați ambele joburi cu aspecte plăcute și neplăcute

Spuneți-vă: „Este foarte puțin probabil ca noul job să fie perfect. Voi lua o decizie după ce voi face o listă cu avantajele și dezavantajele ambelor joburi.”

Distorsiune: A trage concluzii pripite

Exemplu: O prietenă vă spune că îi place aparatul de fotografiat  pe care tocmai și l-a cumpărat, așa că și dumneavoastră vă cumpărați unul la fel, fără să vă gândiți dacă vi se potrivește sau nu.

Spuneți-vă: „Ceea ce este potrivit pentru alții nu este neapărat potrivit pentru mine, s-ar putea ca nevoile și așteptările noastre să difere.”

Distorsiune: Minimalizarea

Exemplu: Atunci când luați o decizie, vă bazați foarte mult pe opiniile celorlalți și vă ignorați propriile instincte

Spuneți-vă: „Nimeni nu îmi poate reprezenta mai bine interesele mele decât eu însumi. Poate că ceilalți nu înțeleg pe deplin importanța deciziei pe care trebuie să o iau. Sau sfatul lor poate fi influențat de sentimente de gelozie, competiție sau sentimentele lor personale. Trebuie să-mi ascult intuiția.”

Distorsiune: Nevoia de a fi aprobată

Exemplu: Atunci când luați masa împreună cu o prietenă care declară că are o  alimentație sănătoasă, comandați o salată, deși aveți poftă de o friptură

Spuneți-vă: „Asta este o prostie. Ar trebui să mănânc ce vreau. La prânz am mâncat doar un iaurt degresat și mi-e o foame de lup. Cine știe, poate prietena mea a mâncat o porție uriașă la prânz și încă nu-i este foame. Sau poate că mănâncă sănătos doar atunci când se află în compania mea. Poate că, dacă voi comanda o friptură, va fi ușurată și își va comanda și ea una.”

Pe scurt alegerile pe care le faceți ar trebui să depindă de nevoile dumneavoastră și nu de comparația cu alții sau în funcție de „ce dă bine în societate”. Luarea deciziilor se rezumă la a vă asculta intuiția. Câteodată, după ce ați considerat toate datele disponibile, încă nu știți cum să procedați. În acest caz, încercați să vă calmați gândurile. Amânați decizia încă o zi. Faceți un duș fierbinte. Încercați să eliminați toate distragerile de afară, astfel încât să vă ascultați intuiția. De obicei, știți ce aveți de făcut, chiar dacă nu sunteți conștient de asta.

Durerea provocată de regret

Regretul deciziilor din trecut ne poate urmări. Dar să nu uităm că ele au fost cele mai bune decizii pe care le-ați fi putut lua bazându-vă pe cunoștințele, maturitatea, resursele, sprijinul dumneavoastră și alți factori în acele momente. Problema cu regretul este că revedem vechile decizii și le privim din perspectiva omului cu o experiență de viață mai lungă și mai bogată.

Ar fi util să iertăm și să empatizăm cu sinele nostru din trecut. Cunosc o doamnă de șaptezeci și ceva de ani care încă regretă decizia de a se căsători la șaptesprezece ani. În retrospectivă, își dă seama că băiatul cu care s-a căsătorit nu era potrivit pentru ea. Se căsătorise cu el doar pentru a evada din mediul de acasă, de a scăpa de un tată abuziv. Privind în urmă cu înțelepciunea unei femei de șaptezeci de ani, își dă seama că avusese și alte opțiuni- dar singura opțiune pe care o văzuse la vârsta de șaptesprezece ani era aceea de a se mărita cu primul bărbat care îi va ieși în cale.

A vă judeca trecutul nu vă ajută la nimic. Regretând, nu veți ajunge nicăieri. În loc de aceasta, încercați să vă aduceți aminte de deciziile din trecut cu empatie și compasiune.

Lupta cu propriile complexe

E normal să te îndoiești de tine și să nu fi întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblului gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social. De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine, dar starea de rău se concentrează asupra complexului.

Putem fi complexați de orice

Există complexe de „prea mult(ă)” ( grăsime, păr), de „nu îndeajuns de mult(ă)” (celulită, înălțime, mușchi), de „nu e cum ar trebui” etc. Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsa de cultură, de inteligență, de vivacitate de spirit etc. Te poți complexa când admiri pe cineva și-ți lași libere gândurile negative despre tine însuți: nu te mulțumești să admiri, ci te compari defavorabil și te acuzi că nu ești la înălțime în dimensiunea comparată. Aceste complexe sunt un teren nesfârșit de suferințe. Ele sunt mai puțin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori și mai dăunătoare. Ele dovedesc certitudinea, obscură și dureroasă, a unei „insuficiențe de sine”.

Ce anume trebuie să evităm

Ca toate problemele legate de stimă de sine, complexele, oricare le-ar fi sursa lor, sunt agravate și cronicizate de atitudini de supunere și de demisie față de fricile vehiculate de insatisfacția de sine. Tot ce merge deci în sensul complexului trebuie combătut:

• Supunerea față de complex, adică renunțarea la a te expune privirilor sau judecăților, evitând ocaziile de a-ți dezvălui presupusul defect: să nu mai vorbești ca să nu ți se vadă lipsa de cultură, să nu apari în costum de baie etc.
• Să nu te expui decât odată ce complexul este „compensat” și sub control: să nu iei cuvântul decât pe subiecte pe care le-ai pregătit în prealabil, să nu ieși din casă nemachiată, să porți   talonete sau perucă.
• Să îți sacrifici libertatea sau demnitatea ca să te faci acceptat: multe destine de „țapi ispășitori” sunt legate de complexe care induc teama de a fi respins. Aceste persoane sunt gata de orice ca să fie acceptate, chiar și să suporte batjocuri și umiliri.

      Ce este adecvat

Nu există „o” soluție care să vindece infailibil complexele, ci un ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul sau, cel puțin, manifestările sale excesive:

• Să înțelegem de unde ne vin complexele. Mesaje umilitoare din partea părinților? Complexele părinților înșiși? Carențe afective? Anumite evenimente de viață? Am avut deja experiența respingerii fiindcă dezvăluisem de ce anume mi-era rușine? Dar în acest caz, experiența respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?
• Să îi observăm pe ceilalți: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alții să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor și nu încearcă cu orice preț să și le ascundă. Să înțelegem că această libertate luată față de limitele lor nu este deloc un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale și comportamentale adaptate, precum cele subliniate în acest articol.
• Să vorbim cu ceilalți: complexele se hrănesc din rușine și izolare. Vorbitul despre ele nu le vindecă, dar le diminuează puterea. 
• „Știu că ceilalți se descurcă. Dar insatisfacția vine din mine”, efortul de-a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.
• Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eșecurile noastre vin din defectele care ne complexează, și toate privirile ațintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalți ne observă punctele slabe.
• Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine și să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele și defectele noastre.

Cu cât te-ai arătat mai talentat în arta de-a te preface, cu atât te pomenești mai prins în capcană de complexele pe care le ai, ca un mincinos de minciunile sale. Acest lucru trebuie știut, deoarece deseori el este cel care te blochează, odată ce ești hotărât și motivat să scapi de complexe.

Articol inspirat din „Imperfecți, liberi și fericiți” Christophe André

Încetează să-ți mai faci rău!

Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori. Există astfel diverse  grade de raporturi rele cu sinele:

• Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete.
•  Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.
• Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidale care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.

Război sau pace cu tine însuți?

         Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană:

1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.

2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.

3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității

Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?

Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale.

Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența întoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință.

Arta schimbării nonviolente

De fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.

                                               

Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.

Umilința: până unde să renunțăm la sine?

„Umilința este modestia sufletului” spunea Voltaire. Acest efort ușor care este umilința, această acceptare liniștită a limitelor și a insuficienței proprii, nu e cu nimic o dorință de umilire, în ciuda proximității etimologice a celor două cuvinte- ambele provin din latinescu humilis ( umil, jos, aproape de pământ), el însuși derivat din humus (pământ).

                Nimic nu e mai îndepărtat de o bună stimă de sine decât orgoliul. În schimb, umilința este mai mult decât pur și simplu favorabilă unei bune stime de sine: ea este însăși esența acesteia.

Ea duce la libertate: ea permite să nu depindem de imaginea noastră sau de presiunile competitive. Ea permite să pășim deschis fără a căuta să ne prezentăm cel mai bun profil. Limitând tendința de a judeca, ea facilitează deschiderea față de idei noi, receptivitatea la feedback, interesul pentru tot ce nu este sine. Ea nu este dezinteres sau dispreț de sine, ci prezervă interesul pentru sine, la un nivel relativ jos și tăcut, cu excepția anumitor situații. Ea facilitează și acțiunea, deoarece nu ne îmboldește să fim sclipitori și nu se teme să eșueze, după cum spunea Saint-Exupéry: „ Înțeleg sensul umilinței. Ea nu este denigrare de sine. Este principiul însuși a acțiunii”.

                Umilința este un factor de legătură socială: umilința poate fi verticală, ca în spiritualitate, dar și orizontală, deschizându-ne către conștiința universală a proximității și a fraternității oricărui om cu ceilalți oameni, actuali și trecuți. Este sensul formulei lui Paul Valéry:„ Modești sunt cei în care sentimentul de-a fi mai întâi oameni e mai puternic decât sentimentul de-a fi ei înșiși. Ei sunt mai atenți la asemănarea lor cu oamenii obișnuiți decât la diferența și singularitatea lor”.

Adevărate și false umilințe?

                „Modestia le stă bine oamenilor mari. Ce e greu e să nu fii nimic și să fii totuși modest” spunea Jules Renard. Au existat dintotdeauna comportamente pe față pline de umilință, care nu țineau de fapt decât de oportunism. Când la curtea regală era de cuviință să îți afișezi credința, unii curteni făceau uz ostentativ de atributele umilinței, făcându-l pe La Rochefoucauld să scrie: „Deși orgoliul se transformă într-o mie de feluri, el nu este niciodată mai bine mascat și mai capabil să înșele decât atunci când se ascunde sub aspectul umilinței”. Aceeași falsă umilință o regăsim în Cex-ul lui Ceaușescu sau mai recent în cel al lui Dragnea și de ce nu, în anumite cercuri de prieteni „apropiați”.

                Epoca noastră apreciază și ea umilința, care a devenit prin urmare o postură. Falsa umilință a vedetelor este cu siguranță un efect al modei. Până la urmă însă,  este preferabilă această modă decât cea a aroganței. „Îngenunchiați și credința va veni”, spunea Pascal. Oare aceste umilințe prefăcute  le vor face pe VIP-urile noastre televizate să simtă vreo grație divină? Și le vor face să descopere bucuriile umilinței reale?

                Dar dacă umilința este astfel simulată, e și din cauză că ea este o valoare socială modernă ( și fără îndoială eternă) și sincer specială: un studiu desfășurat asupra a 127 de studenți a arătat că umilința era percepută pozitiv de către  studenții  cu stimă de sine ridicată în timp ce ea era percepută negativ de către studenții cei mai narcisiști.

Pentru o bună practică a umilinței

                Americanul Bill Wilson, cel care a înființat Alcoolicii Anonimi, a înțeles importanța umilinței în vindecarea acestei dependențe. Printre principiile lor, regăsim în primul rând: ”Am recunoscut că eram neputincioși în fața alcoolului- că ne pierdusem controlul asupra vieții noastre”. Această luciditate în acceptarea propriilor limite și recunoașterea nevoii de a fi ajutați reprezintă o etapă capitală prin care trebuie să treacă cei care au probleme cu alcoolul.

                Nu e chiar atât de rău să pui din când în când stima de sine la regim. Să faci binele fără să te glorifici cu asta și nici să profiți pentru a ameliora imaginea. Să asculți criticile care ți se fac și să aștepți, înainte de-a răspunde, ca ele să se încheie. Să nu pornești mereu la vânătoare de complimente și să te întrebi doar:„Am făcut-o să fiu lăudat sau fiindcă trebuia să o fac?”

Să nu ne mai pese de impresia pe care o facem

                Grația uitării de sine la copii...

                Această frumusețe instinctuală  pe care o procură absența îngrijorării –absența conștiinței chiar- față de imaginea sa și de privirile îndreptate spre noi. Și dispariția acestei grații în adolescență la majoritatea dintre noi. Este trist să vedem astăzi mulțimea de copii poluați de televiziune și publicitate, poluați de acest reflex smintit al fotografiei sau al filmului video (Vai! Acești părinți care mai mult filmează decât trăiesc toate momentele fericite ale vieții lor de familie...).

                 Mulți sunt deja prea conștienți de imaginea lor și pozează: iată o grație dispărută. Iată, mai rău chiar, o viitoare stimă de sine dependentă de una dintre cele mai derizorii și tiranice contingențe materiale: imaginea...

Un complex este o îndoială care se transformă în suferință.

E normal să te îndoiești de tine și să nu fii întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblurilor gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social.

De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine cu toate repercursiunile sale, de la sentimentul de nemulțumire până la șubrezirea sănătății lăsând să se dezvolte stări depresive sau anxioase.

Cum digerăm un feedback?

Ce este feedback-ul? Literalmente însemnând  „a hrăni înapoi”, feedback-ul este un termen utilizat în psihologie pentru a desemna informațiile despre noi înșine pe care le obținem din mediul nostru înconjurător. Efectiv este o adevărată hrană pentru că ne îmbogățește și ne călăuzește acțiunea.

Iată câteva mecanisme care perturbă buna utilizare a feedback-ului:

1.    Căutarea imperioasă a asigurării și a măgulirii, care împinge la evitarea informațiilor neplăcute. Persoana în cauză va fugi de ele sau le va respinge: la cei care au o putere socială, aceasta echivalează cu pedepsirea persoanelor care vor îndrăzni să critice sau fie și numai să fie sincere. Este vechea tehnică din vremurile de odinioară, când aducătorii de vești proaste erau executați.
2.     Tendința permanentă de a presupune că orice feedback este inexact. „Mă cunosc mai bine decât mă cunosc ceilalți”, sau „Ei nu au toate datele problemei”. Această certitudine a cunoașterii de sine este parțială, deoarece este prea contaminată de dorința de a nu vedea decât  ce le convine.
3.      Convingerea că orice feedback nu poate fi decât îndoielnic, indiferent că este pozitiv („ei spun asta ca să mă cruțe” ) sau negativ („toți nu sunt decât niște invidioși, niște înăcriți, niște frustrați...”), și trebuie prioritar să se explice nu prin realitatea a ceea ce au făcut, ci prin problemele sau motivațiile personale ale celor care li se adresează. Este mai confortabil să îi pună pe ceilalți în discuție decât se se pună pe sine.

Feedback-ul pozitiv este deseori agreabil, dar feedback-ul negativ este întotdeauna util. După o performanță stresantă, preferăm mai întâi să avem ceva pozitiv, și numai după aceea să auzim negativul.

Statisticile arată că subiecții cu o bună stimă de sine tind să caute un feedback informativ („cum am fost”) decât un feedback pozitiv („am fost bine?”). Ei caută mai curând o evaluare ( ca să poată progresa), în timp ce subiecții cu o joasă stimă de sine caută o aprobare.

Reacțiile la feedback variază deopotrivă în funcție de profilurile stimei de sine. După o situație amenințătoare pentru ego-ul lor, subiecții cu bună stimă de sine se arată mai puțin amabili, concentrându-se asupra necazului lor, în timp ce subiecții cu stimă de sine mediocră sunt și mai gentili ca de obicei, căutând să nu piardă afecțiunea celorlalți în condițiile în care au suferit deja un eșec.

Nu uitați: cel mai bun feedback, cel mai sincer ne este dat de persoanele care nu ne sunt foarte apropiate.

Cum să utilizăm în cel mai bun mod feedback-ul în viața de zi cu zi?

E simplu: considerându-l o șansă, și nu o amenințare! Chiar - și mai ales – atunci când este neplăcut de auzit. Iată patru reguli de folosire optimă a feedback-ului:

1.      Să îl ascultăm: în general vedem frecvent că cel care primește feedback-ul îl întrerupe aproape întotdeauna înainte de sfârșit pentru a se justifica, a se apăra sau a-și manifesta dezacordul. Feedback-ul pozitiv ne poate face deopotrivă să ne simțim indispuși prin valoarea sa afectivă: deoarece ne simțim stânjeniți din cauza complimentelor, încercăm să le scurtăm sau să le minimalizăm.
2.     Să îl solicităm pe cât de des cu putință. Uneori există o jenă de-a o face: „Nu vreau să dau impresia că sunt prea mult interesat de mine”. Dar aceasta constituie o irosire regretabilă de informații.
3.     Să nu îl respingem, chiar dacă ni se pare inadaptat. Rareori un feedback este 100% eronat sau inutilizabil. El conține (aproape) întotdeauna ceva adevărat.
4.    Să nu pedepsim niciodată pe cineva pentru că și-a spus părerea despre noi, îmbufnându-ne, enervându-ne, izbucnind în lacrimi (ceea ce este mai greu de controlat). Dimpotrivă, putem cere și mai multe precizări, dacă este imprecis, sau mai multă blândețe, dacă este prea aspru.

Trebuie să dăm feedback celorlați? Dacă îl solicită, da. Dacă nu, prudență! Prima regulă: să începem cu ce a mers bine în prestație, înainte de a trece la ceea ce a fost mai puțin bine. A doua regulă: dacă se poate, să prezentăm acest ultim punct ca fiind mai de grabă de „ameliorat”  decât de suprimat...

Să fim deschiși față de  feedback înseamnă să ascultăm și nu să ne supunem. Înseamnă să facem o selecție, nu să înghițim totul la nimereală.

Înseamnă însă să fim gata să ne bucurăm și să ne servim în mod inteligent de aceste informații pe care ni le oferă (sau pe care le solicităm uneori), să ni le însușim, să le facem ale noastre. Această mișcare necesară este descrisă de Montaigne în elogiul lui adus feedback-ului:„ Suntem atenți la opiniile și cunoștințele celorlați și apoi asta e tot. Trebuie să le facem ale noastre. Semănăm cu cel care, având nevoie de foc, s-ar duce să ceară de la un vecin și, găsând la el unul mare și frumos, s-ar opri acolo să se încălzească, uitând să-și mai ia și el acasă. La ce ne servește să avem burta plină de carne dacă ea nu se digeră, dacă nu se transformă în noi, dacă nu ne împlinește și nu ne întărește?”

Așa că poftă bună (de feedback) și digestie ușoară!