Sindromul Alienării Parentale-2

Stadiile Alienării parentale sunt trei la număr. Ele încep să-și facă simțite efectele încă înainte de despărțirea în fapt a părinților.

Stadiul ușor

Acest stadiu al Alienării Parentale poate fi întâlnit chiar și într-o familie funcțională. În aparență părintele alienator încurajează relația celuilalt părinte cu copilul, dar comportamentul lui transmite mesajul că el ar fi mai bun decât celălalt părinte. Se păstrează o oarecare legătură între părintele alienat și copil, cu mici dificultăți în perioada de tranziție. Cele opt simptome primare sunt prezente într-o formă superficială, de cele mai multe ori nefiind prezente toate opt.

Acest stadiu se poate însoți de alți factori cum ar fi:

• unul dintre părinți are un nou partener ,se recăsătorește sau are un alt copil
• nu se acordă importanță menținerii legăturii directe (vizitare) cu celălalt părinte
• lipsa încurajării menținerii unei legături indirecte (de exemplu prin telefon)
• intoleranță pentru prezența celuilalt părinte la evenimente importante pentru copil.

Stadiul moderat

În acest stadiu al Alienării Parentale, părintele alienator interferează clar cu programul de vizitare al celuilalt părinte. El poate menține o oarecare aparență de susținere a implicării celuilalt părinte. Există dificultăți mari în relația copilului cu celălalt părinte, mai ales în prezența părintelui alienator și în perioada de tranziție. Copilul își depășește anxietatea la un anume timp după ce părintele alienator  nu mai este prezent, fiind capabil să se joace și să-și îmbrățișeze părintele alienat. Cele opt simptome primare sunt prezente mai pregnant decât în stadiul ușor.

Părintele alienator înțelege importanța teoretică a menținerii legăturii dintre celălalt părinte și copil. Și cu toate acestea, consideră că, în cazul lor particular, nu este utilă această teorie, datorită deficiențelor de caracter ale celuilalt părinte. Afirmațiile și comportamentul părintelui alienator sunt subtile, indirecte, dar foarte dăunătoare pentru copil.

Acest stadiu se poate însoți de alți factori:

• părintele alienator refuză cooperarea sau chiar întrerupe orice comunicare cu fostul soț
• părintele alienator îi acordă copilului control total privind programul de vizitare
• părintele alienator arată lipsă de respect față de celălalt părinte în prezența copilului. De exemplu dacă părintele alienat sună, părintele alienator va spune:  “e el/ea” ; “e taică-tău/ maică-ta” cu dispreț în voce;  îi va închide telefonul, sau va înmâna telefonul copilului fără să spună nimic.
• părintele alienator va face afirmații denigratoare despre celălalt părinte , care apoi sunt negate
• copilul simte nevoia de a separa total lumea părintelui alienator de lumea părintelui alienat

Stadiul sever

Copilul este supus, programatic, unui  proces de spălare a creierului (brainwashing).  Copilul este perturbat sever, obsedat și fanatic în ura sa față de celălalt părinte. Poate prezenta fantezii paranoide referitoare la acesta. Vizitarea este de obicei imposibilă. Din păcate, acest stadiu este adeseori ireversibil  Dr. Gardner a recomandat inițial îndepărtarea copilului de la domiciliul părintelui alienator și încredințarea sa celuilalt părinte, dar ulterior a revenit asupra acestei recomandări, considerând ca fiind mai benefică folosirea unui loc “tranzițional” (un membru de familie, o autoritate a statului și în ultimă instanță chiar spitalizarea).

Caracteristicile copilului în acest stadiu al Alienării Parentale sunt:

• ura neîncetată față de părintele alienat
• imitarea părintelui alienator
• refuzarea programului de vizitare
• convingeri derizorii și iraționale
• copilul nu este intimidat de instanță
• motivația copilului nu se bazează pe experiența sa, ci pe ceea ce îi spune părintele alienator; există dificultăți în a le diferenția cele două ipostaze.
• lipsa ambivalenței în sentimente. Există doar sentimentul de ură, fără a reuși să vadă vreo parte bună a părintelui alienat.
• împărtășirea totală a “cauzei” părintelui alienator cu absența oricărui sentiment de vinovăție față de celălalt părinte.
• Extinderea sentimentului de ură la rudele părintelui alienat.

În următorul articol voi enumera tipurile Părintelui alienator.

Profilul psihologic a lui Brâncuși

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, el a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși, aflat la a doua sa casnicie cu Maria Brâncuși.

În toamna anului 1894 Brâncuşi se înscria la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, moment de cotitură cu implicaţii, nu numai asupra destinului său personal, dar şi al artei universale în general. Acest demers neaşteptat avea însă în fundal o serie de întâmplări legate între ele, care l-au dus treptat pe tânărul hobiţean în acest punct, întâmplări care l-au făcut mai târziu să spună că „Viaţa mea a fost un şir de miracole”.¹

Pentru a înţelege mai uşor traseul lui Brâncuşi până la acest eveniment crucial al vieţii sale, o scurtă biografie se impune. Mama sa, Maria „era din neam de diaconi. Numele său de fată, Diaconescu, îi arată şi spiţa şi treapta, amândouă de mândrie pentru ea...” De aceea ea a dorit ca fiul ei să devină preot: „căci ea îl visa pe el, pe noul născut, de carte să ţie, popă să fie. Popă! Ea a visat chiar acest lucru, în noaptea întâmpinării ursitorilor (a treia seară după naştere), când ursitoarea cea „bălaie-bălaie, atinsese cartea cu degetul ei de sidef... şi tălmăcea: Popă o să fie!”era şi mai şi peste diacon!”² Cu toate acestea, Constantin, copil fiind, nu părea să aibă o atracţie deosebită spre carte. Între cinci şi șapte ani, Brâncuşi şi-a făcut, vara, stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci în munte...  Locurile erau pline de basme si povești. Muncea efectiv, şi îşi dădea aportul în mica gospodărie de moşnean, mic proprietar şi cultivator de pământ, pe un sol de munte cam sărac, cu ierburi perene şi bogăţii forestiere”.³ Dar cel mai mult, în această perioadă, l-a fascinat pe Brâncuși, poveștile cu  tot felul de întâmplări, povești care aveau să-l inspire în întreaga sa creație artistică. El a fost marcat de povestea unui cioban care a iubit o fată săracă pe care a luat-o de la părinți într-o sâmbătă seară, după care, ea a dispărut.Toată noaptea băiatul a căutat-o, iar către zori o pasăre i-o adusese pe fată. Brâncuși povestea întâmplarea, adăugând :”Mereu mă obsedează pasărea asta!” .

În  1912 a inceput sa lucreze la “ Măiastra “, o pasăre fantastică din povestirile populare românești , având darul de a-și schimba infățișarea și de a glăsui în mod încântător . În mitologia populară, pasarea măiastră îl îndruma pe Făt-Frumos  în încercările sale , îl apăra de vrăji și săvârșește  o serie de minuni pentru a-l ajuta . În miturile străvechi , “Pasărea“ este simbolul forțelor binefăcătoare care îndepărtează răul . ”Măiastra  “ a inaugurat ciclul  “ Păsărilor “ , căruia sculptorul avea să-i consacre 30 de ani de căutări laborioase.

            După decesul tatălui, el rămâne ”fiul mamei” și ”Legat de fustele sale și-a dezvoltat sensibilitatea, dar și grija față de mamă și sora mai mică, în mod compensatoriu. S-a dezvoltat și harțagul cu fratele cel mare, rezultat din prima căsătorie, cu care a avut multe certuri. A preluat, ca adolescent, grijile de pater familias, pentru a ajuta cele două ființe feminine neajutorate”.⁴

In întreaga lui viață, Brâncuși a adorat femeia, a respectat-o și a protejat-o, sacrificând familia în favoarea artei. A fost înconjurat de femei frumoase care au fost: muzele, prietenile sau amantele lui. Brâncuși a păstrat o discreție totală a legăturilor sale amoroase. La sfârșitul vieții, credincios concepției sale tradiționale românești despre viață, s-a logodit simbolic, înaintea morții, cu fiica lui Eugen Ionescu  ( Alice- Marie France care avea atunci 16 ani), spre a nu porni ” nelumit” în marea călătorie.⁵

  O vagă predilecţie spre artă s-ar putea observa, de timpuriu (înainte de a fi împlinit opt ani), din obiceiul lui de a colecţiona pietre de râu frumos şlefuite, cu forme deosebite. Un alt „semn” ar fi realizarea unor modele de chipuri umane în lut: promitea câte unui copil din vecini „că, dacă îi păzeşte şi oile lui, îi va face chipul în humă.”⁶ Se ştie, de asemenea că, „În iarnă face oameni de zăpadă; forme în stare să aducă bucurie oamenilor”.⁷ Se poate constata la Brâncuşi, încă de mic, un puternic spirit de independenţă, sentiment datorat probabil şi faptului că rămâne fără tată la vârsta de nouă ani. Se văd şi „primele semne ale unei firi solitare”, deoarece se izolează pentru un timp, construindu-şi o colibă de lemne în preajma râului, la „capătul punţilor”.⁸

Costache reacţionează, arătându-şi firea independentă. El nu poate ”organic să accepte constrângeri cărora nu le înţelege rostul” . Era un copil care făcea totul „numai de capul său”, ne transmite colegul său de bancă V. Blendea , care îl descrie însă apreciativ: „avea cap bun, de pricepea repede şi-i plăcea să ştie de toate”.⁹ Poate că din acest motiv mama sa Maria (căreia „nu-i poate scăpa spiritul deosebit al acestui copil delicat şi totodată energic”) „nu şi-a pierdut încă speranţa de a face din el un popă ”  şi de aceea a ţinut mereu ca el să facă şcoală, ceea ce s-a şi realizat: primele două clase (1883, 1884) la Peştişani, clasa a treia (1885) la Brădiceni, iar în 1886 el „Urmează, dar nu promovează clasa a patra primară”.¹⁰

Nu trebuie uitat că Brâncuşi avea „în sine intuiţia mândriei unui trecut străvechi, neîndoielnic şi se simţea mândru de firea înconjurătoare, de locuri, de tradiţiile trecutului care îl înălţau până la hotarele unde orgoliu devine păcat”.¹¹ El „se ştia şi se ţinea drept român get-beget, neoş de viţă şi din neam de seamă, de tulpină din Brediceni şi de ştiinţă difuză şi de la bătrâni primită ca veniţi de dincolo de munţi”. De la părinţii lui i s-ar fi transmis că ei sunt „boieri de la facerea lumii”, ceea ce îi dădea „o semeţie care-l scoate din rândul tovarăşilor lui de şcoală şi de joacă”.

Aptitudinile înnăscute ale lui Brâncuşi în a prelucra lemnul, s-au manifestat de când era încă mic, având obiceiul sa poarte cu el un mic cuțit cu care cioplea orice îi cădea în mână.¹² Manualitatea deosebită a lui Brâncuşi era moştenită pe linie paternă, în special de la bunicul său: Când faima îndemânării dulghereşti a bătrânului era amintită, sculptorul menționa cu mândrie : ”moșii mei au durat biserici”.

Brâncuși iși manifestă dorința de indepentență, așa cum am spus,  de timpuriu: prima fugă de acasă se produce la vârsta de șapte ani, când părăsește Hobița ” pentru a pleca în lume”.¹³ Este repede găsit de mamă la Târgu Jiu. Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine, insatisfacția cu statu-quo. Celălalte ” fugi” au loc cu acordul mamei și bunicii materne: mama recunoscând că fiul ei nu are chemarea cărții, și este de acord cu desprinderea fiilui de casa părintescă, neîngrădindu-i șansa de a avea o viață mai bună.. Rând pe rând în încercarea sa de a se ” procopsi” Brâncuși își face ucenicia în boiangeria lui Ion Musculescu, prin birturi și prăvălii. Dar lui Brâncuși nu-i plăcea să servească clienții. El era tolerat de catre patroni pentru că meșterea tot timpul câte ceva. Măiestria lui în cioplitul lemnului , îl face să accepte un pariu că va construi o vioară. Realizarea lui Brâncuși a fost, cu atât mai mare cu cât, nimeni în România nu construia viori, iar el văzuse o vioară în vitrina magazinului cu obiecte de muzică Baselli. Brâncuși a construit o vioară cu o rezonanșă uluitoare, folosind o cutie de ambalaj pentru portocale.¹⁴ Acest moment a constituit întâlnirea sa cu ”destinul”. La această întâmplare Omul destinului era de față: C. Grecescu- perier dar și consilier județean.  Uimit de perfomanța tânărului Brâncuși, intervine și reușește să-i obțină o bursă internă la Școala de arte și meserii din Craiova. La această școală va învăța: mecanica, tâmplăria, turnătoria, fierăria, rotăria şi sculptura în lemn: Brâncuşi obţine notele: 10 (desen industrial), 9 (matematică, instrucţiune teoretică şi conduită). Practic din acest moment va începe noua viaţă a lui Brâncuşi şi îndreptarea sa spre artă, ceea ce l-a făcut să spună, fără îndoială, că „La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova pentru a doua oară”¹⁵ .Ceea ce a urmat, se ştie: Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902), plecarea la Paris în 1904 şi, ca un apogeu al „şirului de minuni”, crearea de către Brâncuşi a unui nou tip de artă, ideatică şi spiritualizată, lipsită de spiritul mimetic: sculptura modernă. Făcând această scurtă trecere în revistă a vieții lui Brâncuși am văzut că traseul său de dezvoltare și evoluție a marcat din plin profilul psihologic al viitorului artist.

Fără îndoială, din punct de vedere al atitudinii generale, Brâncuși aparține tipului introvertit. Introvertitul este în fond un conservator temător de lumea exterioară și de orice schimbare. Stabilit la Paris, Brâncuși a rămas ancorat în tradiția românească și în modul de viață  specific țăranului gorjean. În închistarea sa, el devine orgolios și dornic de afirmare. Independența sa a fost mai puternică decât conservatorismul numai în problema fugilor de acasă și a plecării din țară pentru a-și urma chemarea. Trăia în mijlocul Parisului ca un ”prince-paisan”, se îmbrăca aidoma unui cioban carpatin, își confecționase singur mobilierul , gătea singur, reprezentând exemplar tradiția noastră seculară.

Atât introvertitul cât și extravertitul sunt caracterizați din punct de vedere al predominanței funcțiilor psihologice de gândire-sentiment (supuse rațiunii); senzație- intuiție (atribuite inconștientului). Din această perspectivă Brâncuși a fost marcat de o gândire creativă, ca funcție conștientă și de intuiție, ca funcție inconștientă. Acest tip uman nu încearcă să convingă pe nimeni, crezând că adevărurile sale se vor impune de la sine. Nu se pricepe să intre în grații, posedă o gandire mitologizantă.

            Are o capacitate neobișnuită de a-și exprima sentimentele, verbal sau artistic, pentru a-și exterioriza bogăția sa de arhetipuri.Gândirea artistului se află în strânsă legătură cu imaginația, altă funcție psihică extrem de dezvoltată la Brâncuși. Conform definiției: imaginația reprezintă o minimă originalitate a modurilor de operare și a produsului final (ieșirea din tipare  şi şabloane, depăşirea schemelor rutinare). Nu numai, fenomenele imaginative se construiesc înăuntrul sistemului de gândire, ci şi gândirea se construieşte în interiorul sferei imaginaţiei, fapt ce conduce la accentuarea laturii generativ-transformatoare a ei. În fine, imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii. Intricarea creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea imaginaţiei creatoare; la rândul său, implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la manifestarea specifică a creaţiei imagistice , în cazul nostru: sculptura. Rădăcinile imaginaţiei sunt adânc înfipte la Brâncuși, în natura fiinţei umane, în „instinctul libertăţii“, în „trebuinţa individualizării şi afirmării Eului“, în „trebuinţa de nou, de schimbare“, în „trebuinţa de securitate afectivă internă“, în „reacţia la saturaţie, la monotonie, repetabilitate“ etc. Latura creativă nu se reduce doar la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om, pentru societate. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale – biologice şi materiale – şi terminând cu cele spirituale – de cunoaştere, estetice etc.

            Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte din inconştient şt este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile. La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate faţă de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are punctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Brâncuși a posedat ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii artistului de a fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru Brâncuși era important să simtă atracţie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri“ imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului.

            În memoriile sale artistul spunea că, ținuta și modul său de viață au fost influențate de țara sa de origine, respectiv de: simplitatea, bunul simț, dragostea de natura. Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească. În artă, naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea esenţelor ascunse în material (de către un sculptor gânditor, şi nu un simplu fotograf).

            Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. El ţinea cont de morala cotidiană populară (de „gura satului”), păstrând simţul comunitar al satului patriarhal şi principiile de convieţuire cristalizate de-a lungul mileniilor.¹⁶

            Era cunoscut prin bunătate, omenie (calitatea cea mai de preţ pentru Brâncuşi), bună vecinătate, ospitalitate (homerică la tinereţe) şi cumpătare.Un aspect care îl asemăna ţăranilor români, şi care l-a făcut bine cunoscut, era oralitatea „esopică” prin care acesta ţinea să îşi transmită înţelepciunea şi filosofia sa asupra vieţii şi lumii.

            Altă componentă a personalității creative a lui Brâncuși este originalitatea în gândire și idei, capacitatea de a vedea lucrurile în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm structurate și stabilite,  și de a utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale. În acest sens, Brâncuși refuză   să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: ”La umbra marilor copaci nu crește nimic”. ¹⁷

            Teresa M. Amabile spunea în 1992 că ” oamenii sunt mai creativi atunci când sunt motivați în primul rând de interes, plăcere, satisfacție, de caracterul incintant al muncii, decât atunci când acționează sub impulsul presiunii externe”.¹⁸ Persoana motivată intrisec va desfășura o activitate mai creativă decât cea extrinsec motivată. Brâncuși este adânc implicat  în activitate  deoarece este liber de preocupările exterioare, irelevante pentru activitate. Din punct de vedere al motivației, Brâncuși a excelat. El a creat în ritmul impus de el, nu a făcut nici un rabat de la calitate în favoarea timpului de lucru..A cunoscut gloria din timpul vieții, nu a avut grija banilor și nici nu s-a expus în scandaluri precum alți artiști ai epoci , Picasso sau Dali.

            Dualismul personalităţii lui Brâncuşi apare însă şi în registrul histrionic al comportamentului său, atunci când îşi primea oaspeţii în atelier, ascunzându-se în spatele imaginii pe care în spirit ludic şi-a construit-o pentru public. Latura sa teatrală se îmbina însă armonios cu personalitatea sa, care inspira consideraţie. ” Bucuria” era starea naturală a lui Brâncuși pe care și-o menținea din copilărie, el păstând sentimentul unei ” permanente copilării” în viață. Brâncuși spunea”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă”.¹⁹

Iată câteva comportamente ale personalității histrionice:

1.caută să atragă atenția celorlalți, nu agrează situațiile în care nu este în centrul atenției.

2. caută stăruitor afecțiunea propiului anturaj

3. dramatizează exprimarea propriilor emoții, care sunt foarte schimbătoare

4. stilul discursului său este mai de grabă emoțional, căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu

5. are tentința de a idealiza sau, dimpotrivă, de a deprecia excesiv persoanele din anturajul său

            Exemple ale comportamentului histrionic în viața lui Brâncuți,  sunt nenumerate:

1.Aspectul fizic și moral, atribute ale unei  personalități puternice, erau simbolizate printr-o vestimentație specifică (haină și barbă albă) dar și de o detașare față de mondenitatea și retragerea deliberată în universul creației.

2.Utiliza un procedeu al intimidării, pentru a intui adevaratul caracter al omului. De exemplu, în cazul dramaturgului Eugen Ionescu, la prima lor întâlnire, auzind că este dramaturg, Brâncuși îi afirmă respicat: ” Detest teatrul!”.²⁰ La răspunsul scriitorului că tocmai din acest motiv scrie drame, sculptorul se îmblânzește și deschide o sticlă cu șampanie.

3.Nu respecta comenzile ad litteram, ci inova după cum îi dicta geniul său. În cazul comenzii primite în 1907 de la Eliza Stănescu pentru Cimitirul Dumbrava Buzău, în care i se cerea să execute bustul lui Petre Stănescu şi o femeie aplecată plângând, Brâncuşi nu respectă decât prima parte (bustul defunctului), dezbrăcând femeia şi transformând-o într-o Rugăciune sfâşietoare.

      Un alt exemplu : în 1903 primește prima comandă a unui monument public,  bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Această comandă urma să-l  ajute pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă ar fi urmat să o primească după terminarea bustului. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:” Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor”.²¹

4. Brâncuși  avea o strategie  de  dezvăluire  a  noilor sale  lucrării: După  ce  îşi  plimba multă

vreme vizitatorii în jurul sculpturii vizate, acoperită cu pânză albă, aţâţând curiozitatea  acestora la maximum, amfitrionul, cu un gest larg, teatral, smulgea acoperământul, fără comentarii.

5.El iși fascina vizitatorul și prezumtivul cumpărător, prin montarea unor sculpturi pe socluri rotative, reflectarea capodoperelor sale pe suprafețe suprașlefuite.

6.Când a deprins arta fotografierii, Brâncuşi făcea numai fotografii deformate, urmărind efecte de incadescență, estompări, reflexe, umbre.²²

7.Brâncuși spunea că ”Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.”²³

            ”Un monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare... De abia atunci, având aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi luate din diferite unghiuri), îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi formele - care vor trebui să se lege perfect cu Natura - şi să îi fixeze monumentalitatea”²⁴. Iată de ce în cazul ” Coloanei recunoștiinței nostre fără sfârșit ” față de eroii căzuți în primul război mondial, în loc de o singură piesă, Brâncuși realizează nemuritorul triptic al Porții sărutului, Aleea scaunelor, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, proiectate peste Coloana fără sfârșit.

8.Faima lui Brâncuși a devenit notorie și datorită scandalurilor provocate de noutatea lucrărilor sale: în 1920 la Salonul Internațional de la Paris, sculptura Principesa X a fost scoasă din expoziție datorită simbolisticii sale falice; între 1926-1928 are loc  procesul cu Vama S.U.A. câștigat de Brâncuși. Vameșii americani au  catalogat lucrarea „Păsări în văzduh”, drept obiect industrial și a supus-o vămuirii.

9.Nu în ultimul rând ,trebuie subliniat ca Brâncuși era conștient de faptul că se afla în posesia unei ” comori” având misiunea de a o trasmite generațiilor următoare. Mai credea că cea mai mare fericire constă în contopirea esenței sale cu cea divină. Se simțea aproape de Dumnezeu. Brâncuşi era conştient de valoarea sa, de geniul său. Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar sculptorul prin maxima: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”. ²⁵

1.Giedion-Welcker,C.(1981).Constantin Brâncuşi.Bucureşti.Ed:Meridiane,1981 p.131

2.Paleolog,V.G. (b),(2004). Tinereţea lui Brâncuşi.Craiova. Ed:Scrisul Românesc.  p.16

3.Pandrea, P.(b)(2009). Brâncuşi. Amintiri şi exegeze.București.Ed: Vremea,  p.20

4.Ibidem

5.Lemny,D.,(2005), Constantin Brâncuși.Iași. Ed:Junime

6.Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.34

  7.Idem,p. 15

  8.Comarnescu,P.,(1972).Brâncuşi.Mit şi metamorfoză în sculptura   contemporană,București,Ed: Meridiane, p.29

  9.Idem,p.30

10.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15

11.Paleolog, V.G. (b), (2004).Tinereţea lui Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc,  p.19

12. Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.35

13.Brezianu, B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15

14.Idem,p.16

15.Georgescu-Gorjan, S.,(2012). Aşa grăit-a Brâncuşi, Craiova.Ed:Scrisul Românesc,p.176

16.Sursa :”Spirit” și ”Materi” în viziunea unui artist filosof :Constantin Brâncoveanu. Rezumat teză doctorat.Buliga,S.L.Disponibil online la www.unibuc.ro.Accesat la data de 22.02.2015

17. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

18..Amabile, Teresa M. (1992). Growing Up Creative: Nurturing a Lifetime of Creativity (2nd ed.). Creative Education Foundation.ISBN 978-0930222895

19. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

20.Pandrea,P.,(1967).Brâncuși-Amintiri și exegeze.București.Ed :Meridiane

21.Lemny D.,Velescu,C.R.,(2004), Brâncuși inedit.București.Ed :Humanitas

22.Marconi,R.,(1997).Politica Spațiului.Priveliști inedite și oglinzi capcană în Atelierul Brâncuși.Revista ”Brâncuși” Nr.4

23.Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia

24.Idem

25. Georgescu-Gorjan, S., (2012),Aşa grăit-a Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc

Cum supraviețium Crăciunului într-o familie destrămată

                Pentru a supraviețui acestei perioade a anului și pentru a reduce impactul emoțional, este important să vă concentrați asupra nevoilor individuale ale fiecărei persoane din familia dumneavoastră, inclusiv a dumneavoastră înșivă.

                Ca părinte, este dificil dacă nu poți avea acces la copiii tăi de Crăciun. În consecință, este bine să nu te simți copleșit emoțional de acest inconvenient. Dacă vă aflați în această situație, puteți lua unele măsuri pentru a reduce impactul emoțional:

·      Vorbiți cu copiii dvs.despre aranjamentele pentru perioada de Crăciun

·         Clarificați cu copiii dvs. , faptul că nu te vor vedea în ziua de Crăciun

·         Rezervați-vă un timp pentru a vorbi cu ei în ziua de Crăciun

·         Planificați , cu copiii dvs., cum și când veți sărbători Crăciunul cu ei

·         Aveți grijă să  nu vă  copleșiți emoțional  copiii

·         Vorbiți cu o rudă, un prieten despre cum vă simțiți

                Este important să înțelegeți că copiii dvs. vor aștepta cu nerăbdare să petreacă Crăciunul fără a gândi în compania cărui părinte va avea loc. Chiar dacă dvs. suferiți la gândul îndepărtării, este posibil ca copiii dvs. să nu se simtă la fel. Permiteți-le copiilor dvs. posibilitatea de a se bucura de sărbătoarea Crăciunului departe de voi. Nu înseamnă că nu vor să fie cu dvs. sau că nu le pasă de sentimentele dvs. Cu cât veți permite copiilor dvs. libertatea de a se bucura, cu atât vor fi mai fericiți când se vor întoarce la dvs.

                Asigurați-vă că aveți griță de dvs. în timp ce copiii sunt plecați. Faceți-vă timp pentru a vorbi cu familia sau cu prietenii despre cum vă simțiți. Dacă vă simțiți încă copleșiți emoțional, poate fi o idee bună să vorbiți cu un profesionist despre cum să vă gestionați sentimentele.

                Vă doresc un Crăciun liniștit și împăcat!

Managementul furiei – episodul 5

                Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie.

                  Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni.

                Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicul al schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Managementul furiei – episodul 4

        De fapt, o atitudine de tipul „vezi-ți de viața ta și lasă-i și pe alții să trăiască” poate fi semnul unei poziții deconectate de sine, dacă nu clarificăm ce este sau nu acceptabil sau dezirabil pentru noi într-o relație.

Pentru exemplificarea  acestui deziderat, în cartea sa ”Dansul furiei”, Harriet Lerner folosește exemplul unei soții furioase pe faptul că soțul ei își neglijează sănătatea.  Nu fusese tratat medical corespunzător pentru o problemă la picior, care se agrava, iar soțul nu avea de gând să ceară o a doua opinie medicală. Soția își exprima mânia ținând predici interminabile despre ce ar trebui să facă pentru sine și interpretându-i sentimentele și comportamentul. ”Ești autodistructiv”; ”Te neglijezi, așa cum s-a neglijat și tatăl tău”;  ”Îți negi temerile” etc. În chip de răspuns, soțul ei devenea din ce în ce mai pasiv față de problema sa ( un lucru lesne de înțeles , dat fiind faptul că soția exprima suficientă grijă pentru amândoi) și își menținea tot mai rigid refuzul de a lua în considerare un alt tratament. Acesta era dansul circular al furiei, în care soția îi transmitea că știe ce este mai bine pentru el, fapt ce avea ca urmare următorul pas al soțului: intensificarea declarației de independență în această privință, ceea ce ducea la predici din ce în ce mai  lungi și mai frecvente din partea soției despre ce ar trebui să facă el și despre ce simte el de fapt.

Când ne aflăm într-o situație similară trebuie să recunoaștem că celălalt trebuie să stabilească singur sentimentele lui, să decidă ce riscă și să-și asume responsabilitatea primară pentru propria sănătate. Este sarcina lui, nu a noatră.

Cu ajutorul specialistului, soția din povestea autoarei, a făcut o schimbare importantă atunci când a vorbit cu soțul ei despre propriile sentimente, în loc să-l critice și să-i țină predici. Tatăl ei murise din cauza unei maladii degenerative, când ea avea 12 ani, și acum era speriată că avea să-și piardă și soțul. Renunțând la a se mai concentra asupra „neglijenței” soțului, ea a fost capabilă să-l roage pe soț să meargă la medic din cauza nevoilor și sentimentelor sale. Nu l-a mai învinuit pe soț pentru reacția ei, nu a mai spus că-i vrea binele ci i-a împărtășit propria problemă și i-a cerut să-i respecte intensitatea disconfortului pe care ea îl resimțea.

Când ne folosim furia pentru a face declarații despre sine, adoptăm o poziție de putere, deoarece nimeni nu poate combate gândurile și sentimentele noastre. Unii pot încerca, dar nu trebuie să răspundem cu argumente logice în apărarea noastră. Putem spune , pur și simplu : ” Ei bine, ție poate că ți se pare o nebunie, ceva irațional, dar eu așa văd lucrurile”.

Desigur, nu există nicio garanție că ceilalți își vor schimba comportamentul așa cum ne dorim noi. Merită, totuși, să încercați!  Succes!

Managementul furiei- episodul 3

Cu toții recunoaștem intelectual faptul că, repetând eforturile noastre ineficiente, nu obținem nimic. Cu toate aceastea, în mod ciudat, cei mai mulți dintre noi continuă să facă același lucru, în special când sunt furioși. De exemplu: O parteneră a cărui partener devine din ce în ce mai rece atunci când aceasta îl presează furioasă să își exprime sentimentele nu face altceva decât să devină și mai cicălitoare; problema partenerei  nu este că nu-și poate exprima mânia, ci că o folosește într-un mod care nu funcționează, și totuși continuă să procedeze la fel.

În cartea sa Dansul furiei, Harriet Lerner definește urmăritorul emoțional ca fiind acea persoană care își diminuează anxietatea împărtășind sentimentele și căutând contact emoțional intim; în timp ce distanțați emoționali sunt acele persoane care își reduc anxietatea intelectualizând și retrăgându-se.

Când apele sunt liniștite, urmăritorul și distanțatul pot părea că formează un cuplu perfect complementar. Ea este spontană, plină de viață și reactivă emoțional. El este rezervat, calm și logic.

Dar cum apare o briză care face valuri (un copil bolnav, o problemă financiară etc), fiecare dintre ei exagerează în stil propriu și de aici încep necazurile. Ea reacționează repede, căutând contact direct și refugiu în intimitate. Ea își împărtășește sentimentele și vrea ca și el să facă același lucru. El recționează foarte logic și rațional, într-o manieră care pentru ea nu este acceptabilă. Deci ea îl urmărește și mai insistent, vrând să știe și mai mult despre ce gândește și simte el, iar el se distanțează și mai mult. Cu cât el se distanțează mai mult, cu atât ea îl urmărește mai departe; și cu cât ea îl urmărește mai departe, cu atât el se retrage și mai departe. Ea îl acuză că este rece, nesimțitor, inuman. El o acuză că este băgăcioasă, isterică și obsedată de control.

Rezultatul ? După un timp femeia intră în ceea ce terapeuții numesc „distanțare reactivă”. Simțindu-se respinsă și sătulă să se simtă astfel, în cele din urmă își vede de treaba ei. Bărbatul are acum și mai mult spațiu pentru a se simți în largul lui și, în timp, se aproprie din ce în ce mai mult de ea, în speranța de a stabili un contact. Dar este prea târziu. ”Unde ai fost când am avut nevoie de tine?” îi spune ea furioasă. În acest punct, pentru o vreme, cei doi pot face un schimb de roluri între distanțat și urmăritor.

Când urmăritorul devine conștient de comportamentul său și încetează să mai urmărească și începe să redirecționeze energia în propria viață- fără să se distanțeze  sau să exprime furia față de celălalt- dansul circular urmăresc-urmăritor se întrerupe.

Vă invit să vă gândiți la momentele voastre de furie față de partenerul vostru și să identificați ce rol ați îmbrățișat în acel moment?

Managementul furiei- episodul 2

1.        Putem învăța să intrăm în contact cu adevăratele surse ale mâniei noastre și să ne clarificăm poziția. ”Ce anume îmi stârnește furia în această situație?” Care este problema reală aici?” ”Ce gândesc și ce simt?” ”Ce vreau să realizez?” ”Cine este responsabil și pentru ce?” ”Ce anume vreau să schimb?” ”Ce lucruri voi face și ce lucruri nu voi face?” Este uimitor cât de des plecăm la luptă fără să cunoaștem scopul războiului. Poate că folosim energia furiei noastre pentru a încerca să schimbăm sau să controlăm o persoană care nu vrea să se schimbe, în loc să folosim aceeași energie pentru a ne clarifica propria poziție și propriile posibilități de alegere.
2.        Putem deprinde abilități de comunicare. Acest lucru ne va maximiza șansele de a fi ascultați și de a participa la negocierea conflictelor și a neînțelegerilor care ne interesează. De multe ori, faptul că explodăm sau ne certăm ne poate ușura temporar, dar după ce furtuna trece, descoperim că nimic nu s-a schimbat.
3.        Putem învăța să observăm și să întrerupem tiparele de interacțiune neproductive. A comunica clar și eficient este greu chiar și în cele mai bune circumstanțe. Când suntem furioși, este și mai greu. În mijlocul furtunii, nu te prea poți observa pe tine și nu poți fi flexibil. Atunci când emoțiile sunt foarte intense, putem învăța să ne calmăm și să ne detașăm puțin, pentru a distinge care este rolul nostru în interacțiunile de care ne plângem.
4.          Putem învăța să anticipăm contramișcările sau reacțiile de tip ”schimbă-te la loc” ale celorlalți și să le facem față. Fiecare dintre noi aparține unui grup sau sistem mai larg care are tot interesul ca noi să rămânem exact acolo unde suntem acum. Dacă începem să ne modificăm vechile tipare de tăcere, de insinuări sau de ceartă și culpabilizare ineficientă, vom fi inevitabil întâmpinați cu o puternică rezistență sau cu contramișcări. Această reacție care ne cere să anulăm schimbarea va veni atât din interiorul nostru, cât și din partea persoanelor importante din jurul nostru.

Pe măsură ce învățăm să ne exprimăm mai clar și mai direct, ceilalți pot deveni ei înșiși la fel de direcți cu privire la propriile gânduri și sentimente sau cu privire la faptul că nu se vor schimba. Atunci când acceptăm aceste realități, s-ar putea să avem de făcut alegeri dureroase: alegem să rămânem într-o anumită relație sau situație? Alegem să o părăsim? Să rămânem și să încercăm  să facem noi ceva diferit? Ce anume? Nu este ușor să răspundem, la aceste întrebări și nici măcar să ne gândim la ele.

Pe termen scurt, uneori este mai simplu să ne menținem vechile obiceiuri, chiar dacă experiența personală ne-a arătat că sunt ineficiente. Pe termen lung totuși, avem mult de câștigat printr-un proces de dezvoltare personală. Sunt nenumărate cărți pentru dezvoltarea personală, important este să vă puteți detașa de realitatea în care trăiți și să fiți cât mai obiectivi cu putință. Evident că acest proces este mult ușurat dacă are loc în prezența unei persoane calificate care vă poate îndruma și ajuta să vă mențineți obiectivitatea.