Dacă
suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta
furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem
convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are
niciun drept să se înfurie.
Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune
este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât
învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și
pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel,
membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor,
sentimentelor și comportamentelor altor oameni.
Relațiile umane
însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim
furia ca pe un vehicul al schimbării atunci când suntem capabili să ne
împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea
emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca
răspuns la alegerile și acțiunile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu