Lupta cu propriile complexe

E normal să te îndoiești de tine și să nu fi întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblului gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social. De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine, dar starea de rău se concentrează asupra complexului.

Putem fi complexați de orice

Există complexe de „prea mult(ă)” ( grăsime, păr), de „nu îndeajuns de mult(ă)” (celulită, înălțime, mușchi), de „nu e cum ar trebui” etc. Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsa de cultură, de inteligență, de vivacitate de spirit etc. Te poți complexa când admiri pe cineva și-ți lași libere gândurile negative despre tine însuți: nu te mulțumești să admiri, ci te compari defavorabil și te acuzi că nu ești la înălțime în dimensiunea comparată. Aceste complexe sunt un teren nesfârșit de suferințe. Ele sunt mai puțin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori și mai dăunătoare. Ele dovedesc certitudinea, obscură și dureroasă, a unei „insuficiențe de sine”.

Ce anume trebuie să evităm

Ca toate problemele legate de stimă de sine, complexele, oricare le-ar fi sursa lor, sunt agravate și cronicizate de atitudini de supunere și de demisie față de fricile vehiculate de insatisfacția de sine. Tot ce merge deci în sensul complexului trebuie combătut:

• Supunerea față de complex, adică renunțarea la a te expune privirilor sau judecăților, evitând ocaziile de a-ți dezvălui presupusul defect: să nu mai vorbești ca să nu ți se vadă lipsa de cultură, să nu apari în costum de baie etc.
• Să nu te expui decât odată ce complexul este „compensat” și sub control: să nu iei cuvântul decât pe subiecte pe care le-ai pregătit în prealabil, să nu ieși din casă nemachiată, să porți   talonete sau perucă.
• Să îți sacrifici libertatea sau demnitatea ca să te faci acceptat: multe destine de „țapi ispășitori” sunt legate de complexe care induc teama de a fi respins. Aceste persoane sunt gata de orice ca să fie acceptate, chiar și să suporte batjocuri și umiliri.

      Ce este adecvat

Nu există „o” soluție care să vindece infailibil complexele, ci un ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul sau, cel puțin, manifestările sale excesive:

• Să înțelegem de unde ne vin complexele. Mesaje umilitoare din partea părinților? Complexele părinților înșiși? Carențe afective? Anumite evenimente de viață? Am avut deja experiența respingerii fiindcă dezvăluisem de ce anume mi-era rușine? Dar în acest caz, experiența respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?
• Să îi observăm pe ceilalți: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alții să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor și nu încearcă cu orice preț să și le ascundă. Să înțelegem că această libertate luată față de limitele lor nu este deloc un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale și comportamentale adaptate, precum cele subliniate în acest articol.
• Să vorbim cu ceilalți: complexele se hrănesc din rușine și izolare. Vorbitul despre ele nu le vindecă, dar le diminuează puterea. 
• „Știu că ceilalți se descurcă. Dar insatisfacția vine din mine”, efortul de-a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.
• Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eșecurile noastre vin din defectele care ne complexează, și toate privirile ațintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalți ne observă punctele slabe.
• Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine și să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele și defectele noastre.

Cu cât te-ai arătat mai talentat în arta de-a te preface, cu atât te pomenești mai prins în capcană de complexele pe care le ai, ca un mincinos de minciunile sale. Acest lucru trebuie știut, deoarece deseori el este cel care te blochează, odată ce ești hotărât și motivat să scapi de complexe.

Articol inspirat din „Imperfecți, liberi și fericiți” Christophe André

Încetează să-ți mai faci rău!

Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori. Există astfel diverse  grade de raporturi rele cu sinele:

• Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete.
•  Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.
• Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidale care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.

Război sau pace cu tine însuți?

         Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană:

1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.

2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.

3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității

Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?

Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale.

Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența întoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință.

Arta schimbării nonviolente

De fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.

                                               

Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.

Educația pozitivă versus educația bazată pe frică

Când o pedeapsă rănește sufletul, din punct de vedere psihologic, ea se manifestă prin comportamente cum sunt: rezistența, resentimentele, respingerea și revolta.

Înainte de a fi maturi, din punct de vedere psihologic, copiii și adolescenții îndepărtează și resping ajutorul atât de important al părinților. Conflictul dintre părinți și copii este greu de controlat. Mulți părinți recunosc că vechile metode bazate pe frică, dominare și culpabilitate nu mai merg, dar pur și simplu nu cunosc altele. Părinții care permit prea multe nu le oferă copiilor controlul părintesc de care aceștia au nevoie. Când copiii dețin controlul ei scapă de sub controlul părinților.

Copiii învață totul prin imitare și cooperare

Copiii din ziua de azi sunt mult mai sensibili dar sunt și negativ influențați de metodele vechi de educație ca: țipatul, bătaia, pedeapsa, interdicția, umilirea și rușinea. Pedeapsa cu bătaia îi determina pe copii să știe de frică și să respecte regulile. Astăzi, prin bătăi părinții obțin un efect exact contrar și răspund la violență prin violență. Acesta este simptomul unei mai mari sensibilități.

Copiii își imită părinții

 Ei învață totul prin imitare și cooperare. Dacă țipăm la copii, îi amenințăm și-i agresăm fizic și verbal, pentru a redobândi controlul, în afară că vom crește un copil al cărui sentiment de încredere în el însuși se va manifesta pregnant când va fi adult, va învăța că agresiunea este soluția. Mai târziu, când dorința nu-i va fi îndeplinită, își va lăsa furia să se reverse fie printr-o agresiune directă, fie printr-o agresiune pasivă. În generația mea, părinții considerau o dovadă de iubire aducerea acasă a unei sticle de suc sau a asigura „pâinea cea de toate zilele”. Astăzi cea mai mare bogăție pentru un părinte este timpul. Pentru a face parte schimbărilor din societate, părinții trebuie să-și schimbe atitudinea față de educație. Dacă în trecut, educația urmărea să formeze copii ascultători, obiectivul educației moderne este acela de a forma copii cu o voință puternică, dar cooperanți. În trecut un copil care nu se supunea era deseori calificat ca încăpățânat. Voința unui copil nu trebuie eliminată pentru a-l determina să fie cooperant. Când inima unui copil este deschisă și voința le este educată!  Copiii învață, prin sentimentul de compasiune, să devină cooperanți și buni.

Scopul educației pozitive este acela de a forma lideri siguri, capabili să-și făurească singuri destinul, nu să calce pe urmele altora în virtutea inerției. În mintea, inima și trupul fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării acestuia. Educația pozitivă sprijină procesul natural de creștere a copiilor, ajutându-i  să-și exprime armonios talentele și însușirile fiecăruia. Având permisiunea de a fi diferiți de ceilalți, copiii devin capabili să descopere, să aprecieze și să dezvolte potențialul interior unic.

Având permisiunea de a greși, copiii devin capabili să se autocorecteze, să învețe din propriile lor greșeli. A greși nu înseamnă că ceva nu este în neregulă cu tine. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Și noi ca părinți ar fi bine să ne recunoaștem propriile noastre greșeli atunci când le facem. Copiii învață văzând.

Având permisiunea să-și exprime sentimentele negative, copiii învață să își controleze emoțiile și să își dezvolte conștiința de sine. Crizele de furie sunt o parte importantă a dezvoltării copiilor. Cea mai bună cale pentru a-i deprinde pe copii să fie conștienți de propriile lor sentimente este aceea de a-i asculta și de a-i ajuta să le identifice cu empatia.

Educația pozitivă formează copii cu o personalitate puternică, îi învață să își asume responsabilități și să se simtă în siguranță înțelegând locul pe care îl au în familie și apoi în societate.

Oamenii de succes suferă când pierd, dar își revin pentru că au capacitatea de a se elibera de sentimentele negative.

Umilința: până unde să renunțăm la sine?

„Umilința este modestia sufletului” spunea Voltaire. Acest efort ușor care este umilința, această acceptare liniștită a limitelor și a insuficienței proprii, nu e cu nimic o dorință de umilire, în ciuda proximității etimologice a celor două cuvinte- ambele provin din latinescu humilis ( umil, jos, aproape de pământ), el însuși derivat din humus (pământ).

                Nimic nu e mai îndepărtat de o bună stimă de sine decât orgoliul. În schimb, umilința este mai mult decât pur și simplu favorabilă unei bune stime de sine: ea este însăși esența acesteia.

Ea duce la libertate: ea permite să nu depindem de imaginea noastră sau de presiunile competitive. Ea permite să pășim deschis fără a căuta să ne prezentăm cel mai bun profil. Limitând tendința de a judeca, ea facilitează deschiderea față de idei noi, receptivitatea la feedback, interesul pentru tot ce nu este sine. Ea nu este dezinteres sau dispreț de sine, ci prezervă interesul pentru sine, la un nivel relativ jos și tăcut, cu excepția anumitor situații. Ea facilitează și acțiunea, deoarece nu ne îmboldește să fim sclipitori și nu se teme să eșueze, după cum spunea Saint-Exupéry: „ Înțeleg sensul umilinței. Ea nu este denigrare de sine. Este principiul însuși a acțiunii”.

                Umilința este un factor de legătură socială: umilința poate fi verticală, ca în spiritualitate, dar și orizontală, deschizându-ne către conștiința universală a proximității și a fraternității oricărui om cu ceilalți oameni, actuali și trecuți. Este sensul formulei lui Paul Valéry:„ Modești sunt cei în care sentimentul de-a fi mai întâi oameni e mai puternic decât sentimentul de-a fi ei înșiși. Ei sunt mai atenți la asemănarea lor cu oamenii obișnuiți decât la diferența și singularitatea lor”.

Adevărate și false umilințe?

                „Modestia le stă bine oamenilor mari. Ce e greu e să nu fii nimic și să fii totuși modest” spunea Jules Renard. Au existat dintotdeauna comportamente pe față pline de umilință, care nu țineau de fapt decât de oportunism. Când la curtea regală era de cuviință să îți afișezi credința, unii curteni făceau uz ostentativ de atributele umilinței, făcându-l pe La Rochefoucauld să scrie: „Deși orgoliul se transformă într-o mie de feluri, el nu este niciodată mai bine mascat și mai capabil să înșele decât atunci când se ascunde sub aspectul umilinței”. Aceeași falsă umilință o regăsim în Cex-ul lui Ceaușescu sau mai recent în cel al lui Dragnea și de ce nu, în anumite cercuri de prieteni „apropiați”.

                Epoca noastră apreciază și ea umilința, care a devenit prin urmare o postură. Falsa umilință a vedetelor este cu siguranță un efect al modei. Până la urmă însă,  este preferabilă această modă decât cea a aroganței. „Îngenunchiați și credința va veni”, spunea Pascal. Oare aceste umilințe prefăcute  le vor face pe VIP-urile noastre televizate să simtă vreo grație divină? Și le vor face să descopere bucuriile umilinței reale?

                Dar dacă umilința este astfel simulată, e și din cauză că ea este o valoare socială modernă ( și fără îndoială eternă) și sincer specială: un studiu desfășurat asupra a 127 de studenți a arătat că umilința era percepută pozitiv de către  studenții  cu stimă de sine ridicată în timp ce ea era percepută negativ de către studenții cei mai narcisiști.

Pentru o bună practică a umilinței

                Americanul Bill Wilson, cel care a înființat Alcoolicii Anonimi, a înțeles importanța umilinței în vindecarea acestei dependențe. Printre principiile lor, regăsim în primul rând: ”Am recunoscut că eram neputincioși în fața alcoolului- că ne pierdusem controlul asupra vieții noastre”. Această luciditate în acceptarea propriilor limite și recunoașterea nevoii de a fi ajutați reprezintă o etapă capitală prin care trebuie să treacă cei care au probleme cu alcoolul.

                Nu e chiar atât de rău să pui din când în când stima de sine la regim. Să faci binele fără să te glorifici cu asta și nici să profiți pentru a ameliora imaginea. Să asculți criticile care ți se fac și să aștepți, înainte de-a răspunde, ca ele să se încheie. Să nu pornești mereu la vânătoare de complimente și să te întrebi doar:„Am făcut-o să fiu lăudat sau fiindcă trebuia să o fac?”

Să nu ne mai pese de impresia pe care o facem

                Grația uitării de sine la copii...

                Această frumusețe instinctuală  pe care o procură absența îngrijorării –absența conștiinței chiar- față de imaginea sa și de privirile îndreptate spre noi. Și dispariția acestei grații în adolescență la majoritatea dintre noi. Este trist să vedem astăzi mulțimea de copii poluați de televiziune și publicitate, poluați de acest reflex smintit al fotografiei sau al filmului video (Vai! Acești părinți care mai mult filmează decât trăiesc toate momentele fericite ale vieții lor de familie...).

                 Mulți sunt deja prea conștienți de imaginea lor și pozează: iată o grație dispărută. Iată, mai rău chiar, o viitoare stimă de sine dependentă de una dintre cele mai derizorii și tiranice contingențe materiale: imaginea...

Iertarea autentică

                 Unii oameni, cu precădere în societățile creștine, propovăduiesc iertarea fără scuze prealabile. Adesea citează cuvintele lui Iisus „Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15). Astfel, ei spun soției al cărei soț nu a fost credincios și își continuă relația adulterină: ”Trebuie să-l ierți, astfel nici Dumnezeu nu te va ierta pe tine”. O astfel de interpretare a învățăturilor lui Iisus este în dezacord cu restul învățăturilor biblice despre iertare. Creștinului i se spune să-i ierte pe ceilalți în aceeași măsură în care Dumnezeu ne iartă pe noi. Cum ne iartă Dumnezeu? Scripturile ne spun că dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu ne va ierta. Nimic în Vechiul sau Noul Testament nu sugerează că Dumnezeu iartă păcatele oamenilor care nu mărturisesc și nu se pocăiesc pentru păcatele lor.

                Atunci când un preot încurajează o soție să-și ierte soțul rătăcitor, atâta vreme cât el continuă în fărădelegile sale, acel om îi cere în fapt ceva ce Dumnezeu Însuși nu îi cere.

                Învățăturile lui Iisus ne spun să fim întotdeauna dispuși să iertăm, așa cum și Dumnezeu este dispus să-i ierte pe cei care se pocăiesc. Unii, dintre dumneavoastră, veți obiecta la această idee, indicând că Iisus i-a iertat pe cei care L-au ucis. Dar nu asta ne spune Scripturile, ci faptul că Iisus s-a rugat ”Iartă-i Tată că nu știu ce fac” (Luca 23:24). Iisus și-a exprimat compasiunea și dorința de a-și vedea ucigașii iertați. Aceasta ar trebui să fie și dorința și rugăciunea  noastră.

Iertarea fără scuze prealabile este adesea încurajată în beneficiul celui care iartă și mai puțin pentru beneficiul celui ce a greșit. O asemenea iertare nu duce la reconciliere. Când nu există scuze, creștinul este încurajat să lase persoana respectivă în seama lui Dumnezeu pentru judecată și să-și lase furia lui Dumnezeu prin îndelungată răbdare. Dietrich Bonhoeffer, marele teolog martirizat prin uciderea sa de către naziști într-un lagăr de concentrare în 1945, argumenta împotriva propovăduirii iertării fără a cere pocăință. El se referea la acest fenomen ca la o iertare ieftină...care duce la justificarea păcătosului pocăit.      

                Iertarea autentică dă la o parte bariera creată de către ofensă și deschide ușa recâștigării încrederii în timp. Dacă relația era caldă și intimă înainte de ofensă, dragostea poate fi restabilită. Dacă relația era una formală, ar putea atinge nivele superioare prin procesul dinamic al iertării. Dacă ofensa a fost comisă de o persoană străină, nu există nicio relație de refăcut.

                Atunci când ne cerem scuze, ne acceptăm responsabilitatea pentru comportament,, încercând să ne revanșăm în fața persoanei față de care am greșit. Fără scuze, greșeala rămâne ca o barieră și calitatea relației se diminuează.

                Motivul pentru care multe relații sunt distante este pentru faptul că nu vrem să ne cerem scuze. Scuzele sincere ușurează o conștiință încărcată. Imaginați-vă conștiința ca fiind un recipient de 5 litri pe care îl duceți în spate. De fiecare dată când greșiți față de cineva, este ca și cum ați turna un litru de lichid în conștiința voastră. Trei sau patru greșeli și conștiința dumneavoastră începe să se umple și devine apăsătoare. O conștiință încărcată atrage după sine sentimente de vinovăție și rușine. Singurul mod eficient de a-ți ușura conștiința este să-ți ceri iertare față de Dumnezeu( pentru cei care cred în El) și față de persoana căreia i-ai greșit. Când ai făcut acest lucru, poți să te privești în oglindă și poți să privești în ochi cealaltă persoană și asta nu pentru că ești perfect, ci pentru că ești dispus să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile greșeli.

                În familiile sănătoase, părinții își învață copiii să-și ceară scuze. Totuși, mulți copii cresc în familii disfuncționale unde durerea, furia și amărăciunea este un mod de viață și nimeni nu-și cere scuze. Vestea bună este că arta de a-ți cere scuze poate fi învățată.

                Gary Chapman, renumitul consilier pe teme familiare, vorbește despre cinci aspecte fundamentale a artei de a-ți cere scuze:

•   Exprimarea regretului: ”Îmi pare rău”
•    Acceptarea responsabilității: ”Am greșit”
•  Îndreptarea greșelii: ” Cum pot să mă recompensez față de tine?”
• Angajamentul sincer:” Voi încerca să nu mai fac asta”
•  Solicitarea iertării: ”Te rog să mă ierți!”

Fiecare dintre ele sunt importante, iar cheia unei relații de succes este să învățăm limbajul scuzelor celăilalte persoane și dispoziția de a-i vorbi.

Când vorbești limbajul ei de bază este mai ușor să te ierte cu adevărat.

Acest articol este inspirat din cartea ”Cele cinci limbaje ale scuzelor” de Gary Chapman și Jennifer Thomas

De ce terapia de grup?

Terapia de grup oferă fiecărui participant șansa de a produce schimbările dorite în viața sa în prezența altor oameni care se confruntă cu dificultăți asemănătoare și care au o atitudine susținătoare.

Multe persoane afectate de probleme de natură emoțională, fie că este vorba de stress, de încredere scăzută în sine sau de un impas existențial, suferă de pe urma faptului că se simt deconectate de ceilalți, că nu știu cum să interacționeze adecvat, că nu pot menține o relație satisfăcătoare de cuplu ș.a.m.d.

Nicio terapie nu își propune să-i schimbe pe ceilalți, care nu sunt prezenți, scopul este ca schimbarea să se producă în modul cum persoana aflată în terapie se raportează la cei din jur. În acest context, grupul facilitează primirea unui feedback obiectiv legat de propria atitudine și de modul cum este ea primită de ceilalți. Se crează prilejul testării realității în acest microunivers. Grupul reprezintă un sistem de suport și o oglindă care permite conștientizarea blocajelor personale și depășirea lor.

Un beneficiu major al terapiei de grup este sentimentul de a fi înțeles și acceptat. În grup, persoana descoperă că nu este singura care trece printr-o situație grea sau care are gânduri înspăimântătoare. Ceilalți împărtășesc la rândul lor experiențe similare, ceea ce determină sentimentul de normalitate și de universalitate.

Grație acestui fenomen, sentimentul de însingurare de tipul „De ce eu?”, ” De ce mi se întâmplă tocmai mie și doar mie?” este înlocuit cu unul reconfortant, de apartenență.

În grupul de terapie, oamenii care inițial au venit cu o problemă și cu nevoia de a fi ajutați, descoperă sentimentul minunat de a le putea fi de folos celorlalți, prin împărtășirea propriei situații sau prin oferirea de informații. Astfel, membrii grupului au ocazia să experimenteze, în schimbul sentimentului de vulnerabilitate, senzația de putere personală care decurge din însoțirea celorlalți în rezolvarea frământărilor personale.

Un complex este o îndoială care se transformă în suferință.

E normal să te îndoiești de tine și să nu fii întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblurilor gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social.

De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine cu toate repercursiunile sale, de la sentimentul de nemulțumire până la șubrezirea sănătății lăsând să se dezvolte stări depresive sau anxioase.