Iubirea hărțuitoare

 Câteva  dintre caracteristicile acestui tip sunt: dorința de a fi mereu în centrul atenției, emotivitate excesivă, comportament seducător, grijă exagerată pentru aspectul fizic, atitudine dramatică și uluitoare, tendința de a vedea intimitatea acolo unde nu există și de a fi foarte înflăcărați sau înflăcărate în relațiile interpersonale (în special atunci când intră în joc și iubirea). Persoanele care manifestă acest tip de iubire se angajează în cicluri amoroase aflate sub auspicii rele. La început, relațiile emoționale sunt cuprinse de o pasiune frenetică și scăpată de sub control, pasiune care intră repede în cădere liberă, pentru ca în final să încheie relațiile într-o manieră drastică și tumultoasă. Iubirea isterică nu numai că se face simțită, dar devine și o povară greu de îndurat pentru că, cerând necontenit atenție, relația devine epuizantă. Cum îți poate fi bine cu cineva care nu este niciodată satisfăcut emoțional?

Latura neplăcută a seducției și romantismului

Dorința impulsionează iubirea, iar romantismul o echilibrează. Cu aceasta suntem de acord. Însă atunci când tacticile de seducție încep să pară scoase din filmul „Atracție fatală”, expresia sentimentului începe să se coloreze în tonuri țipătoare de fucsia și iubirea devine greu de digerat. Latura neplăcută a seducției este hărțuirea, iar latura respingătoare a romantismului este dulcegăria.

Persoanele histrionice oscilează între două scheme de gândire complet opuse: „Sunt un nimeni” – atunci când lumea nu le acordă atenție sau când le dezaprobă comportamentul – și ”Sunt o ființă excepțională și specială care îi cucerește pe toți” – atunci când ceilalți răspund cu interes încercărilor de a atrage atenția. Consecințele acestei gândiri dihotomice ( în alb și negru) sunt dezastruoase, pentru că, dacă securitatea mea emoțională va depinde de cât de „captivată” și „extaziată” îmi păstrez perechea, nu voi avea parte de niciun moment de liniște.

Histrionicii pot avea una dintre aceste trei atitudini distructive pentru iubire:

 „Viața ta trebuie să graviteze în jurul meu”

Din punctul lor de vedere, iubirea adevărată presupune să te simți incomplet și lipsit de sprijin atunci când partenerul nu este prezent.

„Iubirea este sentiment pur”

Deși tind să fie joviali și simpatici, problemele apar din cauza lipsei lor de control asupra propriilor emoții. Certurile cu partenerul și accesele de furie sunt frecvente, fiind cauzate de o toleranță extrem de scăzută la frustrare: „Dacă lucrurile stau altfel decât mi-ar plăcea mie, mă înfurii”. Așa cum spune Walter Riso: iubirea nu trebuie doar simțită, ci și gândită, ceea ce persoanele histrionice evită să facă.

„Iubirea ta nu mi- e de-ajuns”

Asemenea sindromului „sacul fără fund” : orice ai face, el sau ea își va dori întotdeauna mai mult și mai bine. Ceea ce ghidează relația nu este bucuria de a fi cu celălalt, ci o profundă insatisfacție afectivă. Idealizarea și nevoia de a se ști iubit sunt atât de mari, încât niciodată nu vei putea ajunge la nivelul cerut. Dintre o relație pasională care te sufocă și una care te eliberează, chiar dacă pasiunea nu va fi ca ruptă din filme, numai unii vor prefera a doua opțiune. Însă, pentru mulți alții sunt mai importante tahicardia, așa că vor alege senzaționalul înainte de toate: îndrăgostire, mai degrabă decât iubire.

De ce ne împotmolim într-o relație histrionică?

Să nu uităm aceste persoane, asemenea sirenelor, sunt „specialiste” în a-i momi pe ceilalți și a-i arunca cu capul înainte în jocul captivant al cochetăriei și flirtului. Dacă manifești vreuna dintre următoarele vulnerabilități, te-ai putea transforma într-o pradă ușoară a acestor cuceritori:

„Am nevoie de partener light, care să nu-mi complice viața”

Persoanelor care funcționează în schema superficialității/frivolității, și nu vor să-și complice viața, trivialitatea persoanelor histrionice li se va potrivi ca o mănușă. Norma: minte puțină, inimă mare. Există perechi pentru care punctul de simbioză maximă îl reprezintă înghețata de la filmul de seară. Și ce? Problema ar putea apărea numai atunci când unul respiră aerul tare al înălțimilor spiritului și celălalt se află pe la genunchiul broaștei. Dar sunt destui cei care doresc să-și transforme partenerul histrionic într-un Einstein îndrăgostit, iar aici lucrurile se complică, pentru că plopii nu prea dau pere.

„Am nevoie de cineva care să fie mai extrovertit decât mine”

Această relație este pusă în mișcare de schema compensației. Să te unești cu cineva care să compenseze incompetența ta socială. Mai bine ocupă-te de rezolvarea acestei probleme decât să o disimulezi cu ajutorul calităților partenerului.

„Am nevoie să fiu recunoscut și apreciat”

Dacă te afli în căutarea unei persoane care să-ți ridice stima de sine află că personalitățile histrionice sunt experte în a acorda complimente și confirmări. Împreunarea dintre un histrionic și o persoană cu stimă de sine scăzută se face în baza unui schimb implicit, în care fiecare primește ce are nevoie de la celălalt. O complicitate afectivă foarte echilibrată. Acordul va fi pecetluit cu dublu sigiliu.

Se stabilește astfel un acord plin de lingușiri și ridicări în slăvi, în care presupusa dragoste devine din ce în ce mai pompoasă. În realitate, stima de sine va fi mai degrabă mimată în fața acestor avalanșe de reconfirmări, presărate cu câteva minciuni „nevinovate” pline de afecțiune.

Strategii de supraviețuire afectivă

Să te lași copleșit de sentimentele celuilalt fără a opune rezistență:

Presupune să fi într-o condiție fizică bună și să nu fi claustrofob, adică:

·         Să ai răbdare atunci când partenerul tău histrionic are accese de furie

·         Să-ți exprimi permanent sentimentele

·         Să fi atent la detalii, atât din punct de vedere verbal cât și material

·         Să nu uiți niciodată vreo aniversare sau altă dată importantă

·         Să-i lauzi constant farmecul și calitățile

·         Să nu încerci niciodată să-ți asumi o postură intelectuală sau prea profundă

·         Să-i lași să iasă în evidență oricând își doresc

·         Să le împărtășești emotivitatea

·         Să nu le condamni crizele de isterie

·         Să nu spui „nu”

Ți-ai putea ceda spațiul vital pentru a-l lăsa pe celălalt să te zdrobească, fie și cu tandrețe?

Să impui limite iubirii hărțuitoare și să-ți aperi autonomia personală

Există un singur „dar”: atunci când unei persoane histrionice i se refuză afecțiunea, reacția ei va fi aproape întotdeauna violentă și poate fi însoțită nu numai de accese de furie, ci și de gesturi sau încercări de suicid .

· Să nu cedezi niciunui tip de manipulări, indiferent de circumstanțe

· Să marchezi în mod clar teritoriul și spațiul personal și să nu lași ca partenerul să le încalce

· Să-ți cenzurezi partenerul când încearcă să atragă atenția în public

·  Să ai activități personale, fără compania celuilalt

·  Să critici superficialitatea, acolo unde există

·   Să echilibrezi emoționalul prin rațional
Ești în stare să alegi această strategie și să-ți asumi consecințele?

„Iubiri toxice” Walter Riso

Nu întotdeauna un cui îl scoate pe altul: uneori, amândouă rămân înăuntru

Nu mă refer la persoanele care au murit (acesta este alt tip de durere), ci la fostul partener care se mișcă și respiră, chiar dacă departe de tine. Cum să îngropi de vie o persoană pe care încă o mai iubești? În iubirile înrădăcinate, mintea este cea care trebuie să-l „ îngroape emoțional” pe fostul partener, și nu pompele funebre.

Lupți împotriva amintirilor, încerci să le distragi, te duci la psiholog, la ghicitoare, la vrăjitoare, dar imaginile cu fostul partener, încă, te înconjoară. Ai impresia că s-a rupt ceva din tine, îți lipsește ceva, dar, aidoma fenomenului medical  „membrul fantomă”, creierul tău procesează persoana care lipsește ca și cum l-ai avea încă lângă tine.

De ce ne grăbim să începem o nouă relație?

Bunul simț ne spune: „Cel mai bun remediu pentru o dragoste veche este să deschizi ușa unei noi iubiri”. Problema este că, dacă prima dragoste încă trăiește și navighează prin memoria noastră conștientă sau inconștientă, achiziția recentă n-o va afecta în niciun fel, pentru că nu va avea unde sau cum să crească. Există trei motive pentru care ne grăbim să înlocuim o iubire care încă ne bântuie:

1.       Necesitatea de a fi iubit

O tânără mi-a spus plină de durere: „Ce să fac? Sunt șase luni de când nu am niciun partener”. Ce să fac? Păi nimic, să trăiască oricum, să se bucure de viață. Cine a spus că dragostea este singura formă de autorealizare? Neliniștea de a avea pe cineva împinge milioane de oameni să se lipească de „primul venit”, fără a avea alt motiv decât să-și calmeze anxietatea. Tagore spunea că dragostea este ca un fluture: dacă o urmărești cu disperare, se îndepărtează, dar dacă stai nemișcat, se așează pe tine. Nu se poate să ieși în căutarea unui partener ca și cum te-ai duce să cumperi un produs de la magazin, și nici nu te poți îndrăgosti la comandă. Dar poți să te pregătești pentru iubire: să te organizezi în interior, să te înseninezi și să-și lași inima întredeschisă.

2.       Toleranța scăzută la durerea emoțională

Unii nu pot suporta durerea pentru că nu sunt capabili din punct de vedere chimic, iar alții pur și simplu sunt răsfățați și cad în deznădejde la primul indiciu de disconfort. Unii oameni suportă cu stoicism ,ca niște războinici, atacurile vieții, dar când vine vorba de dragoste și de durerile sale, devin deosebit de fragili și sclifosiți. Susceptibilitatea aici nu se referă la nevoia de a fi iubit, ci la intoleranța la durerea emoțională. În primul caz, ei caută o „nouă dragoste”, care să calmeze apetitul; în al doilea caz, o „iubire analgezică”.

3.       Răzbunarea

O ajustare emoțională a legii talionului: „ochi pentru ochi”: „ Vreau să suferi cât am suferit      ( sau sufăr ) și eu. Pură imaturitate. În dragoste, trebuie să ști să pierzi și nu să te angajezi în lupte de răzbunare și de ispășire depășite moral. Modus operandi este după cum urmează: te grăbești să te implici într-o relație nouă, astfel încât el sau ea, crezi tu, va muri de furie sau gelozie. Dorești să-i dai o lecție și să-i arăți că nu este de neînlocuit. Analizează cu calm, te rog: Chiar crezi că această strategie îi va schimba sentimentele față de tine? Ce te face să crezi că încă mai are sentimente pentru tine? 

Ține minte această idee: dacă fostul tău consideră că faci parte din trecut, el sau ea nu trebuie să facă parte din prezentul tău.  De fiecare dată când încerci să-i atragi atenția fostei/ului, îl implici din nou în viața ta și îți rănești respectul de sine. Vechiul cui pătrunde astfel și mai adânc.

„Te-am părăsit. Acum ce să fac ca să te uit?”

Scopul de „a-l uita pe partener ”, ca și cum n-ar fi existat niciodată nu este doar un lucru irațional, ci și naiv, dacă nu cumva hotărești să-ți dai cu un ciocan în cap și să-ți creezi leziuni cerebrale, ceea ce nu este recomandat. Realitatea este alta: a accepta pierderea într-un mod salutar nu implică să ai amnezie în ceea ce-l privește pe fostul tău partener, ci să-ți aduci aminte de el fără durere sau cu o durere luminoasă și suportabilă.

Strategia lui Tarzan

Nu renunți la vechea relație până când nu ai început una nouă. Este o versiune mai avantajoasă și anticipată a metodei. „un cui scoate pe celălalt”: nu slobozești o liană până când nu ai prins-o bine pe următoarea. Înlocuiești cuiul înainte să se înrădăcineze. Strategia Lui Tarzan este crudă: într-o zi oarecare, fără niciun avertisment, îți dai seama că partenerul tău are pe altcineva și nu ai timp să mai faci ceva. Îți vine „avizul morții” și nu mai rămâne nici cenușa. Surpriza este de proporții: „Totul s-a petrecut atât de repede...Nu am avut niciodată niciun indiciu că relația noastră funcționează prost, nu mi-a spus nimic...” Întrebările sunt numeroase și izbitoare: „Când, unde și cum s-a întâmplat acest lucru? De ce mie?” Și nimeni nu poate să-ți răspundă: partenerul te părăsește. Dacă trecutul persoanei pe care o iubești te face să bănuiești că folosește această strategie, mergi mai departe. Cum? Pleacă tu primul și nu-ți lăsa partenerul să te folosească!

Este posibil să iubești doi oameni în același timp?

Da! În ciuda protestelor venite din partea apărătorilor monogamiei și ai exclusivității emoționale, mulți oameni deschid filiale și bifurcă sentimentul iubirii. Să iubești doi oameni în același timp: două cuie simultane și în paralel. O bucurie dublă sau dublă durere? Pe termen scurt: euforie și fascinație; pe termen mediu și lung, disconfort și primejdie.  Soluții? Le aștept de la dumneavoastră!

Cum să scoți cuiul  și să alini durerea vechii iubiri?

1. Dacă ai o dragoste înrădăcinată, nu te grăbi, dă-ți timp

2. Treci peste toate etapele durerii ( voi scrie cât de curând un articol despre cele patru etape ale doliului)

3. Păstrează-ți curățenia interioară. Sub greutatea unei iubiri sinuoase care refuză să dispară, lumina ochilor este tristă și opacă ca și cum ai suferi de o boală virală. Dar atunci când antivirusul începe să lucreze, privirea devine mult mai plină de viață.

4.  Încearcă să nu compari lucrurile vechi cu cele noi

5.  Nu uita: Revanșa te va ancora în trecut

Dacă vei avea o iubire împărțită între mai multe persoane, vei trăi o nemulțumire permanentă: atunci când ești cu una dintre ele, îți va lipsi ce are cealaltă; și vei continua așa, din lipsă în lipsă, încercând să iubești un puzzle în care piesele nu se potrivesc.

Articol inspirat după „ Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

Nu vă lăsați torturați de propriile decizii

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele sunt minore- ce să pregătim la cină, ce pantofi să încălțăm. Altele sunt majore- dacă să facem un copil, să ne schimbăm cariera, să ne căsătorim, să divorțăm. Ori de câte ori există opțiuni, există și posibilitatea unui eșec. În cazul perfecționiștilor, din cauza gândirii absolutiste, poate fi paralizant să aleagă între două opțiuni cu valoare egală-bună sau rea- pentru că niciuna nu este mai bună decât cealaltă.

Necesitatea unei alegeri poate cauza extrem de multă anxietate. Deciziile nesemnificative pot provoca, uneori, mai multă anxietate decât cele importante, pentru că sunt atât de numeroase.

Nesiguranța înnăscută a perfecționiștilor înrăutățește situația, pentru că produce  îndoiala de sine și dubiile care îngreunează și mai mult luarea deciziilor.  Internetul ne îngreunează și mai mult luarea deciziilor, pentru că ne oferă un potențial de documentare infinit. Indiferent cât de mult citești despre ceva pe internet – fie că este vorba de o procedură medicală sau de cele mai bune pneuri de iarnă-, întotdeauna apare câte o informație nouă.

A lua decizii este dificil pentru toată lumea. Dar este și mai chinuitor pentru perfecționiști. Pretențioșii , cei care caută și aleg ce este mai bun, cheltuiesc mult timp și energie în timpul căutării și mai grav, după ce fac o alegere, sunt preocupați de opțiunile pe care nu au avut timp să le considere.

În schimb nepretențioșii  sunt cei care se decid asupra unui lucru satisfăcător și nu sunt preocupați de posibilitatea existenței unui lucru mai bun. Ei au criterii și standarde, cautând până ce găsesc ceva ce îndeplinește acele criterii și, în acest punct, se opresc.

Faptul că sunteți pretențioși vă poate face nefericiți, mai ales într-o lume care vă oferă un număr copleșitor de opțiuni. Statistic, în comparație cu nepretențioșii, pretențioșilor le ia mai mult timp să ia o decizie, petrec mai mult timp gândindu-se la variantele ipotetice, sunt mai puțin mulțumiți de propriile decizii și sunt mai înclinați spre a-și regreta deciziile. Pe cale de consecință sunt mai nemulțumiți de propria viață, nefericiți, pesimiști, deprimați și anxioși.

Pentru că sunt ilogice, distorsiunile cognitive vă pot altera capacitatea de a avea o gândire clară asupra unui set de opțiuni și de a o alege pe cea mai bună. Iată câteva dintre ele:

Distorsiune: Suprageneralizarea

Exemplu: Vă spuneți că niciodată nu luați decizii bune și că întotdeauna vă regretați alegerile.

Spuneți-vă: „Mă îndoiesc că fiecare decizie pe care o iau este greșită. Cu toții luam decizii pe care le regretăm și facem alegeri greșite, din când în când, dar majoritatea deciziilor mele sunt bune.”

Distorsiune: Filtrul mental

Exemplu: Înainte să vă hotărâți să vă schimbați locul de muncă, acordați atenție doar aspectelor negative ale actualului loc de muncă și doar aspectelor pozitive ale viitorului loc de muncă. Filtrul mental vă împiedică să observați ambele joburi cu aspecte plăcute și neplăcute

Spuneți-vă: „Este foarte puțin probabil ca noul job să fie perfect. Voi lua o decizie după ce voi face o listă cu avantajele și dezavantajele ambelor joburi.”

Distorsiune: A trage concluzii pripite

Exemplu: O prietenă vă spune că îi place aparatul de fotografiat  pe care tocmai și l-a cumpărat, așa că și dumneavoastră vă cumpărați unul la fel, fără să vă gândiți dacă vi se potrivește sau nu.

Spuneți-vă: „Ceea ce este potrivit pentru alții nu este neapărat potrivit pentru mine, s-ar putea ca nevoile și așteptările noastre să difere.”

Distorsiune: Minimalizarea

Exemplu: Atunci când luați o decizie, vă bazați foarte mult pe opiniile celorlalți și vă ignorați propriile instincte

Spuneți-vă: „Nimeni nu îmi poate reprezenta mai bine interesele mele decât eu însumi. Poate că ceilalți nu înțeleg pe deplin importanța deciziei pe care trebuie să o iau. Sau sfatul lor poate fi influențat de sentimente de gelozie, competiție sau sentimentele lor personale. Trebuie să-mi ascult intuiția.”

Distorsiune: Nevoia de a fi aprobată

Exemplu: Atunci când luați masa împreună cu o prietenă care declară că are o  alimentație sănătoasă, comandați o salată, deși aveți poftă de o friptură

Spuneți-vă: „Asta este o prostie. Ar trebui să mănânc ce vreau. La prânz am mâncat doar un iaurt degresat și mi-e o foame de lup. Cine știe, poate prietena mea a mâncat o porție uriașă la prânz și încă nu-i este foame. Sau poate că mănâncă sănătos doar atunci când se află în compania mea. Poate că, dacă voi comanda o friptură, va fi ușurată și își va comanda și ea una.”

Pe scurt alegerile pe care le faceți ar trebui să depindă de nevoile dumneavoastră și nu de comparația cu alții sau în funcție de „ce dă bine în societate”. Luarea deciziilor se rezumă la a vă asculta intuiția. Câteodată, după ce ați considerat toate datele disponibile, încă nu știți cum să procedați. În acest caz, încercați să vă calmați gândurile. Amânați decizia încă o zi. Faceți un duș fierbinte. Încercați să eliminați toate distragerile de afară, astfel încât să vă ascultați intuiția. De obicei, știți ce aveți de făcut, chiar dacă nu sunteți conștient de asta.

Durerea provocată de regret

Regretul deciziilor din trecut ne poate urmări. Dar să nu uităm că ele au fost cele mai bune decizii pe care le-ați fi putut lua bazându-vă pe cunoștințele, maturitatea, resursele, sprijinul dumneavoastră și alți factori în acele momente. Problema cu regretul este că revedem vechile decizii și le privim din perspectiva omului cu o experiență de viață mai lungă și mai bogată.

Ar fi util să iertăm și să empatizăm cu sinele nostru din trecut. Cunosc o doamnă de șaptezeci și ceva de ani care încă regretă decizia de a se căsători la șaptesprezece ani. În retrospectivă, își dă seama că băiatul cu care s-a căsătorit nu era potrivit pentru ea. Se căsătorise cu el doar pentru a evada din mediul de acasă, de a scăpa de un tată abuziv. Privind în urmă cu înțelepciunea unei femei de șaptezeci de ani, își dă seama că avusese și alte opțiuni- dar singura opțiune pe care o văzuse la vârsta de șaptesprezece ani era aceea de a se mărita cu primul bărbat care îi va ieși în cale.

A vă judeca trecutul nu vă ajută la nimic. Regretând, nu veți ajunge nicăieri. În loc de aceasta, încercați să vă aduceți aminte de deciziile din trecut cu empatie și compasiune.

A te căsători cu amantul este ca și cum ai pune sare în desert

Deși sunt  în tabăra celor care aduc argumente pentru a rămâne fidel în relație, la un seminar pe tema infidelității, m-am trezit în câteva rânduri că le dădeam argumente solide celor din cealaltă tabără.
Seara încercând să-i relatez partenerului meu de viață această dilemă, am reușit să mă debusolez total. M-a salvat lecturarea unei lucrări a psihologului Walter Riso. Voi încerca cu cuvintele mele să fac un rezumat al argumentelor profesorului argentinian .

Statisticile sunt copleșitoare, aproximativ cinzeci la sută dintre oameni au o relație ascunsă și își înșală partenerul. De mici copii, ne arătam extrem de atrași de tot ceea ce ne este interzis.

Chiar dacă nu sunt de acord cu acest fel de relații, trebuie să recunosc faptul că multe dintre ele, ajung așa cum spune profesorul argentinian Walter Riso, să se transforme într-un Disney World personalizat, în care cei implicați sunt mai aproape de manie decât de o viață normală.

Amanții își crează propriul lor microcosmos și reguli de supraviețuire. Câteva întâlniri clandestine în această conspirație amoroasă, te face să treci de la realitatea în alb și negru la una în culori. De aici și refuzul de a ieși din legătura amoroasă, indiferent din ce direcție ar veni presiunile împotriva ei: nimeni nu vrea să piardă farmecul unei astfel de iubiri.

Ce te faci când, uneori, cei implicați, nemulțumiți fiind doar cu acel „aici și acum”, încearcă să legalizeze aventura, să iasă la lumină și să se arate în lume cu demnitate? „să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, cu ai mei, cu ai tăi și, cine știe, cu ai noștri”.

Tot statisticile ne spun că doar puține relații funcționează între amanții care se căsătoresc sau se mută împreună. Este foarte dificil să „reglementezi” dragostea pasională și să nu se schimbe nimic.

„Nu vreau să renunț la această fericire” Aici este o contradicție: nu vrei să renunți la fericirea de a avea un amant, dar în același timp vrei să o denaturezi, să o scoți din microclimatul ei și să o duci acasă. Te întreb: cum îți dai seama dacă decizia ta nu  este influențată în principal de atașamentul față de plăcere? Cunoașterea celuilalt se rezumă la nebunia unei iubiri de laborator, ferită de microbii lumii exterioare?

„Vreau mai mult, am nevoie de mai mult” Personal consider că efectul unei ședințe SPA resimțită într-o relație interzisă (raporturi sexuale, masaje, mângâieri, cuvinte frumoase, reducerea stresului, blocajul frământărilor curente pentru câteva ore) crează o dependență profundă. Și ca orice dependență are un mecanism psihic clasic de răspuns. Într-o căsnicie de rutină, prezența unui înlocuitor sau a unui supliment emoțional (sau sexual după caz), se transformă într-o motivație de bază. Ca în orice adicție (drog, tutun, alcool), nivelul de toleranță al organismului la substanță (în cazul nostru la amant) crește și avem nevoie de o cantitate mai mare, pentru a menține senzația la un nivel care să aducă satisfacții.

Amanți până când altcineva ne va despărți. Amanții care se mută împreună dau dovadă de o naivitate și un egocentrism incredibil: au pretenția că și ceilalți trebuie să fie la fel de extaziați ca și ei. În ziua în care decid să înlocuiască partenerul cu amantul, devin și cinici „nu este problema mea cum va supraviețui, va vedea ea/el ce va face”. Dar ce faci când la mijloc sunt prinși niște copii. Un posibil scenariu: „ mama/tata se duce să trăiască cu un alt bărbat/femeie pentru că-l/o iubește foarte mult. Voi veți locui cu mine și veți avea un tată/mamă  nou/nouă. Îl veți vedea pe celălalt părinte ori de câte ori veți dori. Nu e fantastic?” Dacă copiii se îndoiesc de acest viitor luminos, mai adaugi „partea bună a lucrurilor va fi că veți avea doi tați/două mame și două case. Din păcate pentru copil, nici casa nici un nou părinte nu se aproprie de normalitate ci mai degrabă de traumă. De obicei în astfel da cazuri, totul își pierde bunul mers și explodează, pur și simplu, pentru că nu s-a inventat metoda prin care să înlocuiești partenerul cu amantul și totul să rămână neschimbat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Persoanele rănite de această decizie, dezvoltă  resentimente, ei vor protesta, vor intra în depresie sau în cel mai bun caz își vor pune avocații la lucru.

Considerente de care să ți cont în caz că dorești să te muți cu amantul, cine știe, poate că faci parte din acel mic procent de oameni care reușesc.

1.Costurile sociale și pierderile emoționale. Poți da un răspuns la întrebarea „dacă ești pregătit să faci față atacurilor orchestrate de bunele maniere și morala inevitabilă?”. Există riscuri ca din punct de vedere social, relația ta să nu fie privită cu ochi buni și să fi sancționat. Poate apare cenzura din partea familiei tale. Mă repet, bucuria ta poate fi o pacoste pentru cei care își doresc să eșuezi. Există două tipuri de oameni: cei care, dintr-un sentiment de vinovăție sau de frica a ceea ce spun oamenii-renunță, și cei care se călesc în fața criticilor și merg mai departe. Tu din ce tabără ești?

2.Declinul în pasiune. Aici lucrurile se complică. O ședință SPA nu se compară cu o relație la vedere. Stresul susținut clatină majoritatea marilor iubiri și libidoul în exces. De ce sunt atât de sigură de această afirmație? Pentru că vei intra în malaxorul vieții de zi cu zi cu un partener cu care ai un istoric plin de plăceri și cam atât. Perechile stabile, învață împreună cum să facă față unei realități care nu este atât de plăcută. În schimb, amanții nu „supraviețuiesc”, ei savurează! Dragostea reprezintă o condiție necesară într-o relație stabilă, dar nu este suficientă pentru ca o relație de cuplu să funcționeze perfect. Va trebui să aduci nirvana acasă și să o păstrezi. Cât despre fanteziile sexuale? Vor continua, în cazul în care copiii și oboseala o permit. Nu va fi la fel, dar cui îi pasă, acum sunteți împreună!

3.Ai tăi, ai mei și cei care vor veni. Aici lucrurile se complică atât de mult încât prefer doar să menționez problema. Rămâne să discutăm altă dată pe acest subiect. Schopenhauer spunea„ În emisfera noastră monografică, căsătoria este pierderea a jumătate de drepturi și duplicarea îndatoririlor”. Nu strică să faci un calcul.

Walter Riso ne oferă șase  întrebări care te pot ghida înainte de a lua o decizie

·  Cu sau fără amant? Experiența arată că, dacă nu rezolvi în primul rând problemele cu actualul partener, scenariul tău de viață te va împinge spre aceleași probleme cu viitorul partener

·  Există riscul să rămâi și fără amant și fără partener? 50%-50%. Mutându-te repede la amant nu vei putea gestiona nici coabitarea, nici despărțirea.

·  Îl cunoști pe amantul tău suficient de bine încât să-ți dai seama dacă sunteți capabili sau nu pentru o viață de cuplu? Dacă nu ai decât povești frumoase de la hotel sau ședințe SPA, nu ai nimic.

· Este dragoste ceea ce simți sau ai fost victima unui taifun care te învârte în aer fără să ai control asupra comportamentului tău? Înainte de a pune sare în prăjitură, înainte de a ateriza pe pământ, încearcă să fi realist.

·  Se poate construi ceva pozitiv acolo unde s-a provocat atâta durere celorlalți? Dragostea nu justifică totul. Potrivit celor care susțin acest punct de vedere, dragostea slăbește dacă este nevoie de minciună. Nu știu dacă este adevărat, dar merită analizat.

·  Preferata mea: Te poți baza pe loialitatea celui care ți-a fost amant, iar acum face parte din viața ta? No comment ! Aștept opiniile voastre!

Lupta cu propriile complexe

E normal să te îndoiești de tine și să nu fi întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblului gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social. De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine, dar starea de rău se concentrează asupra complexului.

Putem fi complexați de orice

Există complexe de „prea mult(ă)” ( grăsime, păr), de „nu îndeajuns de mult(ă)” (celulită, înălțime, mușchi), de „nu e cum ar trebui” etc. Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsa de cultură, de inteligență, de vivacitate de spirit etc. Te poți complexa când admiri pe cineva și-ți lași libere gândurile negative despre tine însuți: nu te mulțumești să admiri, ci te compari defavorabil și te acuzi că nu ești la înălțime în dimensiunea comparată. Aceste complexe sunt un teren nesfârșit de suferințe. Ele sunt mai puțin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori și mai dăunătoare. Ele dovedesc certitudinea, obscură și dureroasă, a unei „insuficiențe de sine”.

Ce anume trebuie să evităm

Ca toate problemele legate de stimă de sine, complexele, oricare le-ar fi sursa lor, sunt agravate și cronicizate de atitudini de supunere și de demisie față de fricile vehiculate de insatisfacția de sine. Tot ce merge deci în sensul complexului trebuie combătut:

• Supunerea față de complex, adică renunțarea la a te expune privirilor sau judecăților, evitând ocaziile de a-ți dezvălui presupusul defect: să nu mai vorbești ca să nu ți se vadă lipsa de cultură, să nu apari în costum de baie etc.
• Să nu te expui decât odată ce complexul este „compensat” și sub control: să nu iei cuvântul decât pe subiecte pe care le-ai pregătit în prealabil, să nu ieși din casă nemachiată, să porți   talonete sau perucă.
• Să îți sacrifici libertatea sau demnitatea ca să te faci acceptat: multe destine de „țapi ispășitori” sunt legate de complexe care induc teama de a fi respins. Aceste persoane sunt gata de orice ca să fie acceptate, chiar și să suporte batjocuri și umiliri.

      Ce este adecvat

Nu există „o” soluție care să vindece infailibil complexele, ci un ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul sau, cel puțin, manifestările sale excesive:

• Să înțelegem de unde ne vin complexele. Mesaje umilitoare din partea părinților? Complexele părinților înșiși? Carențe afective? Anumite evenimente de viață? Am avut deja experiența respingerii fiindcă dezvăluisem de ce anume mi-era rușine? Dar în acest caz, experiența respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?
• Să îi observăm pe ceilalți: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alții să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor și nu încearcă cu orice preț să și le ascundă. Să înțelegem că această libertate luată față de limitele lor nu este deloc un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale și comportamentale adaptate, precum cele subliniate în acest articol.
• Să vorbim cu ceilalți: complexele se hrănesc din rușine și izolare. Vorbitul despre ele nu le vindecă, dar le diminuează puterea. 
• „Știu că ceilalți se descurcă. Dar insatisfacția vine din mine”, efortul de-a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.
• Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eșecurile noastre vin din defectele care ne complexează, și toate privirile ațintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalți ne observă punctele slabe.
• Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine și să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele și defectele noastre.

Cu cât te-ai arătat mai talentat în arta de-a te preface, cu atât te pomenești mai prins în capcană de complexele pe care le ai, ca un mincinos de minciunile sale. Acest lucru trebuie știut, deoarece deseori el este cel care te blochează, odată ce ești hotărât și motivat să scapi de complexe.

Articol inspirat din „Imperfecți, liberi și fericiți” Christophe André

Încetează să-ți mai faci rău!

Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori. Există astfel diverse  grade de raporturi rele cu sinele:

• Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete.
•  Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.
• Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidale care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.

Război sau pace cu tine însuți?

         Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană:

1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.

2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.

3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității

Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?

Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale.

Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența întoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință.

Arta schimbării nonviolente

De fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.

                                               

Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.

Educația pozitivă versus educația bazată pe frică

Când o pedeapsă rănește sufletul, din punct de vedere psihologic, ea se manifestă prin comportamente cum sunt: rezistența, resentimentele, respingerea și revolta.

Înainte de a fi maturi, din punct de vedere psihologic, copiii și adolescenții îndepărtează și resping ajutorul atât de important al părinților. Conflictul dintre părinți și copii este greu de controlat. Mulți părinți recunosc că vechile metode bazate pe frică, dominare și culpabilitate nu mai merg, dar pur și simplu nu cunosc altele. Părinții care permit prea multe nu le oferă copiilor controlul părintesc de care aceștia au nevoie. Când copiii dețin controlul ei scapă de sub controlul părinților.

Copiii învață totul prin imitare și cooperare

Copiii din ziua de azi sunt mult mai sensibili dar sunt și negativ influențați de metodele vechi de educație ca: țipatul, bătaia, pedeapsa, interdicția, umilirea și rușinea. Pedeapsa cu bătaia îi determina pe copii să știe de frică și să respecte regulile. Astăzi, prin bătăi părinții obțin un efect exact contrar și răspund la violență prin violență. Acesta este simptomul unei mai mari sensibilități.

Copiii își imită părinții

 Ei învață totul prin imitare și cooperare. Dacă țipăm la copii, îi amenințăm și-i agresăm fizic și verbal, pentru a redobândi controlul, în afară că vom crește un copil al cărui sentiment de încredere în el însuși se va manifesta pregnant când va fi adult, va învăța că agresiunea este soluția. Mai târziu, când dorința nu-i va fi îndeplinită, își va lăsa furia să se reverse fie printr-o agresiune directă, fie printr-o agresiune pasivă. În generația mea, părinții considerau o dovadă de iubire aducerea acasă a unei sticle de suc sau a asigura „pâinea cea de toate zilele”. Astăzi cea mai mare bogăție pentru un părinte este timpul. Pentru a face parte schimbărilor din societate, părinții trebuie să-și schimbe atitudinea față de educație. Dacă în trecut, educația urmărea să formeze copii ascultători, obiectivul educației moderne este acela de a forma copii cu o voință puternică, dar cooperanți. În trecut un copil care nu se supunea era deseori calificat ca încăpățânat. Voința unui copil nu trebuie eliminată pentru a-l determina să fie cooperant. Când inima unui copil este deschisă și voința le este educată!  Copiii învață, prin sentimentul de compasiune, să devină cooperanți și buni.

Scopul educației pozitive este acela de a forma lideri siguri, capabili să-și făurească singuri destinul, nu să calce pe urmele altora în virtutea inerției. În mintea, inima și trupul fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării acestuia. Educația pozitivă sprijină procesul natural de creștere a copiilor, ajutându-i  să-și exprime armonios talentele și însușirile fiecăruia. Având permisiunea de a fi diferiți de ceilalți, copiii devin capabili să descopere, să aprecieze și să dezvolte potențialul interior unic.

Având permisiunea de a greși, copiii devin capabili să se autocorecteze, să învețe din propriile lor greșeli. A greși nu înseamnă că ceva nu este în neregulă cu tine. Greșelile sunt naturale, normale și de așteptat. Și noi ca părinți ar fi bine să ne recunoaștem propriile noastre greșeli atunci când le facem. Copiii învață văzând.

Având permisiunea să-și exprime sentimentele negative, copiii învață să își controleze emoțiile și să își dezvolte conștiința de sine. Crizele de furie sunt o parte importantă a dezvoltării copiilor. Cea mai bună cale pentru a-i deprinde pe copii să fie conștienți de propriile lor sentimente este aceea de a-i asculta și de a-i ajuta să le identifice cu empatia.

Educația pozitivă formează copii cu o personalitate puternică, îi învață să își asume responsabilități și să se simtă în siguranță înțelegând locul pe care îl au în familie și apoi în societate.

Oamenii de succes suferă când pierd, dar își revin pentru că au capacitatea de a se elibera de sentimentele negative.