De ce ne înșelăm atât de mult în dragoste?

 O căsătorie bună nu se realizează pe fond de sânge, sudoare și lacrimi, cum încă mai cred unii oameni. Într-o relație suferindă și extenuantă, care nu are nicio perspectivă de îmbunătățire, a te „adapta” este nu numai periculos, dar și irațional. Nu trebuie să suferi pentru cel iubit, ci să te bucuri de el.

De ce ne înșelăm atât de mult în dragoste?

Este o realitate faptul că cei mai mulți oameni își aleg partenerul numai cu inima și nu iau în considerare în mod rațional alte aspecte care ar putea fi esențiale pentru viața de zi cu zi. Există îndrăgostiți care deși văd partea întunecată a partenerului, se încurajează spunând că dragostea îi va ajuta să iasă victorioși.

Spunem și facem multe lucruri stupide în numele dragostei: ne lăsăm înșelați, persistăm în relații în care partenerul nu ne iubește, îndurăm abuzuri, renunțăm la vocațiile noastre, ucidem și ne sinucidem, ne sacrificăm libertatea, negăm propriile noastre valori, pe scurt dragostea atât de lăudată ne scapă din mână de multe ori și ne duce într-un punct mort.

„A iubi nu este suficient”, spun experții, și pe bună dreptate. Ar trebui să ne alegem partenerul într-un mod mai „rațional” și mai puțin visceral. Îmi pare rău pentru fanaticii sentimentului de iubire, dar dragostea, pentru noi, cei care ne mișcăm într-un plan terestru și nu am depășit cele pământești, nu este tocmai necondiționată (numărul dezertorilor la acest capitol a depășit de mult jumătatea sutei), și nici nu mută munții: mai mult te strivește, dacă nu ai grijă și nu știi s-o conduci.

Înainte de a risca orbește, pune entuziasmul între paranteze pentru o perioadă și conectează-te la un sistem de procesare mai controlat (a nu  se citi că-ți cer să nu mai iubești, ci să încerci o relaxare voluntară). După ce ai coborât din stratosferă, începe să iei în considerare avantajele și dezavantajele, precum și așteptările tale cele mai intime; încearcă să gândești de la brâu în sus, și nu de la talie în jos. Dacă repeți această practică de a te conecta și deconecta de la sentiment, vei fi capabil să integrezi rațiunea și sentimentul și să discerni atunci când prisosește una sau lipsește cealaltă.

Cei trei stâlpi ai bunelor relații emoționale

În conformitate cu cele mai multe tratate despre iubirea conjugală, pentru o bună relație, este nevoie de un cumul de „virtuți” de care nu dispune toată lumea: angajament, sensibilitate, generozitate, respect, loialitate, responsabilitate, încredere, cooperare, adaptare, abilitatea de a recunoaște greșelile, iertare, solidaritate, altruism, iar lista poate continua. Cât de multe lucruri! Dacă cineva ar adăuga ființei sale toate aceste valori, ar fi aproape de sfințenie și nu ar avea nevoie de partener. În realitate majoritatea dintre noi suntem foarte departe de acel nivel de excelență, și atunci când începem o relație afectivă, o facem sub povara întregii noastre umanități. Nu te îndrăgostești de un „fragment” dintr-o persoană, n-o poți fragmenta după cum dorești și nici nu-i poți ignora „viciile” și lipsurile, pentru că, mai devreme sau mai târziu, își vor face apariția: vei interacționa cu tot ce este în partenerul tău, bun și rău. Evident, cunoașterea reală a partenerului trebuie să se realizeze înainte de căsătorie, nu după.

Pentru ca o relație să meargă bine este nevoie de dorință/atracție, prietenie și sensibilitate/ dăruire.

Dorința/atracție

Eros și atât. Dacă trebuie să-ți faci curaj de fiecare dată când faci dragoste înseamnă că ești cu persoana greșită. Partenerul tău este ca desertul preferat: când îl mănânci, îți satisfaci pofta, dar a doua zi apetitul reapare cu același avânt.

Cuplurile care funcționează bine împreună se devorează din dragoste și fac din erotism un joc agreabil și simpatic. Fanteziile comune și bine gestionate presupun imaginație în echipă: eros reciproc. Dacă erosul pâlpâie fără nici o cauză aparentă, trebuie să intervii urgent, pentru că odată stins, este practic imposibil să-l recuperezi. Cuplurile care ajung victime ale rutinei își schimbă impulsul inițial, vioi și energic, cu o sexualitate mecanică și aproape întotdeauna plictisitoare.

Dacă dinamica este după cum urmează sau e ceva asemănător, cere urgent ajutor:

El: Ai chef?

Ea: Păi, nu prea am...În plus, sunt răcită... Dar dacă nu mai poți, o facem...

Se dezbracă, el se descarcă, ea suportă: misiune îndeplinită și merg mai departe.

Acesta nu este eros! Lipsa de cochetărie, exhibiționismul, lăcomia, câteva țipete, asumarea unor roluri: partea carnală nu înlocuiește senzualitatea. A cerși sex este nedemn; a o face cu reticență, este deprimant.

Prietenie

De ce ne simțim atât de bine cu prietenii? Ce menține această bucurie împărtășită? Când suntem cu ei, dorim să le spunem povești și să ascultăm. Montaigne spunea că adevărații prieteni sunt ca o prelungire a ta:”Propriul suflet într-un trup străin”.

Putem fi prieteni cu partenerii noștri? Părerile sunt împărțite. Personal,  consider indispensabil acest lucru.  Cu „partenerul prieten” nu este nevoie să explici gluma, râsul vine înainte să termine povestea, umorul este tacit și împărtășit. Există un mit care spune că persoanele opuse se atrag, dar nu este adevărat. Atunci când dezacordurile sunt mai dese decât acordurile și te vezi obligat să-ți susții și să-ți aperi punctul de vedere ca și cum ai fi în fața instanțelor judecătorești, te afli în locul greșit și cu persoana nepotrivită. Ideologia, proiectele personale, religia, pozițiile etice, atitudinea față de viață, precum și alte probleme vitale care reflectă viziunile asupra lumii, sunt incompatibilități peste care cu greu se poate trece.

În cazul fericit, în care există un acord despre lucrurile fundamentale, vă va indigna aceleași lucruri. Va exista o anumită pace în mediu. Mulțumesc cerului că, și eu și partenerul meu prieten, ținem  cu aceeași echipă de fotbal: Real Madrid!

Când ai relații fizice cu cel mai bun prieten înseamnă că ești foarte aproape de iubire. Dar mai lipsește ceva: agápe.

Sensibilitate/dăruire(agápe)

Tandrețea este opusul violenței și implică grija plină de iubire față de persoana care are nevoie de tine: blândețea acționează ca un sistem de apărare împotriva agresiunii și a lipsei de respect . Există momente în care, pentru anumite lipsuri sau din întâmplare, partenerul tău trece într-un prim  plan, iar „eu-l” face un pas înapoi. În asemenea momente democrația se rupe prin dezechilibrul care generează compasiune pentru suferința persoanei iubite, dau mai mult decât primesc. Atunci când iubim cu adevărat, am prefera să suferim noi decât să vedem că persoana iubită suferă; am îndura cu plăcere dacă s-ar putea în locul său. Trebuie să exiști pentru tine și pentru celălalt, să ai ambele opțiuni disponibile pentru a acționa în funcție de necesități. 

Bunele maniere în familie

Cu timpul, cuvântul a ajuns să denumească regulile pe care trebuie să le respectăm în diferite situații de viață și care ne ajută să trăim alături de ceilalți.

                Eticheta sau codul bunelor maniere ne transmit sfaturi încă din primii ani de viață și ne conduc în fiecare din activitățile noastre. Sunt un instrument care ne ajută să rezolvăm bine orice situație, și ca orice instrument ar fi util să-l învățăm să-l folosim încă din copilărie. A spune „te rog” și „mulțumesc”, a-ți prezenta colegii(când vin în vizită) părinților, a respecta ora de masă sau a nu cotrobăi prin sertarele surorii, sunt doar câteva mici exemple de reguli, pe care, învățând să le respectăm în familie, le vom putea aplica apoi și în relațiile sociale, obținând aprecierea de care avem cu toți nevoie.

                A ști să respecți intimitatea celuilalt, a-ți respecta copilul, chiar dacă el are „doar cinci anișori”, a nu-i adresa apelative jignitoare doar fiindcă el nu ripostează și nu te poate concedia, nu este decât un exemplu nefericit pe care cel mic îl va prelua, integrându-l în educația sa din „cei șapte ani de acasă”.

                A deveni o persoană politicoasă, respectuoasă și sinceră ar trebui să fie un țel al fiecărui adolescent sau tânăr. De multe ori avem pretenția de a fi tratați cu respect, însă tot de atâtea ori putem uita să manifestăm comportamentele pe care le dorim de la alții.

• Există trei principii care formează fundamentul tuturor manierelor:
•  Respectul: însemnă a fi atent la celălalt și a-l  înțelege  exact așa cum este, cu obiceiurile lui, cu deprinderile lui. A respecta oamenii înseamnă să-ți pese pur și simplu de ei.
• Considerația: înseamnă să te gândești la felul în care îi va afecta pe oameni, comportamentul tău. De exemplu: a-i acorda întreaga atenție partenerului de cuplu, când ați hotărât să petreceți timp împreună, iar între timp, să nu te apuci să scrii mesaje sau să butonezi la calculator. Cu alte cuvinte contează felul în care facem un lucru, nu neapărat ideea că îl facem.
•  Sinceritatea: înseamnă ceva mai mult decât a spune minciuni. Înseamnă a afla adevărul și a-l împărtăși, atunci când este neplăcut pentru celălalt, într-o manieră mai delicată, pozitivă și mai ușor de suportat pentru celălalt. De exemplu, atunci când mama sau soția te întreabă dacă ți-a plăcut supa, în loc să răspunzi că a fost cam „nașpa”, ceea ce ar putea fi adevărat, poți răspunde: „Supa nu este felul meu preferat astăzi, însă puiul a fost grozav!”, ceea ce ar fi, de asemenea, adevărat.

                Cuvintele magice cum ar fi :„mulțumesc”, „cu plăcere”, „scuză-mă”, „te rog”, folosite în casă, nu neapărat în societate, acolo unde de obicei „fardăm ” conversația de dragul obținerii unor beneficii, salutul cu un zâmbet luminos, susținând privirea interlocutorului, și mai ales ascultarea politicoasă, fără să întrerupi interlocutorul; apoi, evitarea frazelor care să umple un gol de conversație ca „aha”, „da,da”; a nu vorbi doar ca să te auzi pe tine, a nu folosi argoul, chiar dacă uneori este „cool” să o faci, sunt caracteristicile unei persoane care cunoaște codul bunelor maniere, o persoană a cărei companie o apreciem și o căutăm pentru că acea persoană se respectă și ne face să ne simțim demni, respectați și înțeleși, la rândul nostru.

                Multe persoane își imaginează că ritmul alert al vieții nu le oferă timpul necesar pentru a manifesta un comportament politicos, plăcut și manierat. Această credință este complect falsă. A fi manierat, înseamnă a trece de la tipul de relații fast-food, la o viață cu o calitate de cinci stele!

Putem alege calitatea comportamentului nostru!

Înstrăinarea în cuplu

Pericolul este că majoritatea dintre noi credem că această înstrăinare trece de la sine. Alegem să ignorăm aceste străfulgerări de gânduri și să ne îndreptăm atenția către lucruri care par presante și mult mai importante decât aceste semnale venite direct de la suflet, dis-de-dimineață, când încă cenzura rațiunii nu a fost activată.

                Dacă observați aceste semne este clar că nimic bun nu poate urma dacă nu intervenim la nivel conștient, îndreptându-ne atenția în mod voit spre aceste strigăte ale sufletului care la noi ajung însă, ca un palid ecou înăbușit de vocea rațiunii.

                Mai rămâne apoi de luptat cu acea instanță din capul nostru care sigur condamnă pe cineva, poate pe noi „sigur nu am făcut destul”, sau pe celălalt „care sigur a devenit distant, insensibil, preocupat de alte lucruri”. Iar noi în acest ultim caz, devenim victime ale sorți, decise să punem în practică mitul Penelopei, oferindu-i celuilalt timp „să-și revină”. Al doilea caz, de rezolvare a acestei situații, primește  coroniță de premiant fiindcă ne oferă o idee mai bună despre propria imagine de sine, prinți sau prințese, generoși și calculați, deciși să-l așteptăm pe celălalt. Pentru aceste persoane cu viziuni romantice, țin să vă amintesc că Disney World și ținutul basmelor nu se află în dormitor( se poate crea foarte bine de altfel, știm asta cu toții, dar nu din această perspectivă de alarmă când apar aceste gânduri de înstrăinare).

                Rezolvarea se află în conștientizare, asumare și dialog. Într-un cuvânt spus: acțiune! Iar pentru aceste acțiuni este nevoie de curaj. O relație se construiește în doi și nu înseamnă a gândi și a produce scenarii de unul singur. Apoi, o relație înseamnă comunicare. Cel mai mare secret al unei relații de cuplu este timpul petrecut împreună. Ar fi bine prin a începe să conștientizați cât timp petreceți împreună și dacă inventați ocazii sau creați oportunități pentru a fi, pentru a exista sau pentru a face lucruri împreună.

                Prin timpul acordat nu înseamnă să stai lângă partener și să te uiți la televizor. În acest caz, persoana „utilă” este televizorul, și nu partenerul sau partenera. A închide televizorul și a privi partenerul, a-i vorbi, înseamnă timp acordat cu iubire celuilalt. Împreună înseamnă ca nimic să nu ne distragă atenția. Acțiuni concrete pot fi acestea: să petrecem weekend-ul la munte, întâlniri la prânz în oraș, a sta de vorbă seara câteva minute despre ziua care a trecut, o plimbare în parc, eventual putem opta să mergem de mână cu persoana iubită. Când doi oameni sunt alături, asta nu înseamnă că sunt împreună. Ne putem afla în aceeași cameră cu celălalt, dar asta înseamnă că suntem doar unul în preajma celuilalt. Să fim împreună înseamnă să fim concentrați asupra a ceea ce se întâmplă la nivel afectiv, să avem dorința comună de a ne comunica afecțiunea, să ne placă să fim împreună.

                Iubirea matură, în care găsim bunătate și blândețe, crează un cadru de siguranță. Tonul blând, felul în care ne exprimăm o dorință sau o nevoie, îi transmit celuilalt ideea că-l respectăm, că îl considerăm egalul nostru. Partenerul poate alege să reacționeze la dorința ta sau să refuze, pentru că iubirea este întotdeauna o alegere. Când ești sarcastic, arogant sau pur și simplu ridici tonul pentru că ai fost deranjat de solicitarea lui, devii din iubit tiran. Teama sau vinovăția nu înseamnă iubire.

Fiecare dintre noi ar dori să aibă un paradis conjugal, numai că trebuie să înțelegem că acesta trebuie construit în fiecare zi, el nu poate exista pur și simplu, fără ca noi să facem nici cel mai mic efort. Nu există un singur vinovat al naufragiului sau un singur constructor al fericirii. În iubire, ca și în comunicare, este nevoie de doi!

Capcanele iubirii aparente

                Există tipul soțului laudativ și admirativ care manifestă o tandrețe demonstrativă pe scena socială, în grupul de prieteni, rude sau cunoscuți, ceea ce nu-l împiedică în intimitate să fie ostil, posac, indiferent față de soție. Soția excesiv de supusă, docilă, deși mimează necesitatea și satisfacția primirii unui sprijin și a unei protecții afective din partea soțului, decide și acționează de cele mai multe ori independent. Deseori joacă partitura îndrăgostitei, dar disimulează egoismul, imaturitatea și incapacitatea de a iubi real.

                Iubirea de fațadă, afișată demonstrativ, prin gesturi convenționale, plictisitoare, devine obositoare, lipsită de sens și substanță. Partenerii angajați în jocul interacțional al iubirii aparente prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă și matură cum este căsătoria.

                Iubirile tranzitorii, sau sindromul „Don Juan”, le manifestă personalitățile cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din jur, mereu în căutare de inedit și de schimbare, de nevoie de experimentare, insațiabilii afectiv, având o curiozitate erotică peste medie. Aceste persoane manifestă carențe pe planul stabilității și profunzimii sentimentelor, stilul de dragoste conturat fiind instabil și superficial.

                Iubirile egoiste constituie altă fațetă a posibilei aparențe a acestui sentiment. Partenerul care „iubește” egoist manifestă o veritabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv, iubindu-l pe celălalt doar dacă acesta devine lut modelabil după bunul plac al partenerului tiran. Dispare principiul simetriei și egalității în cuplu.

                Iubirea-compromis este o formă frecventă de iubire aparentă și se manifestă, de obicei, după consumarea unei vieți conjugale relativ îndelungate. Aceste cupluri, deși în aparență duc o viață conjugală în frustrări reciproce, insatisfacții și ostilități, încearcă să salveze aparența iubirii de dragul copiilor, al casei, al funcțiilor sociale. Concesia afectivă pe care unul dintre parteneri o face celuilalt reprezintă un compromis. Soția mimează indiferența față de escapadele soțului „pentru a păstra copiilor un tată”, soțul iartă răceala soției „pentru a avea copiii mamă”. În cuplurile scindate psihologic și sexual, iubirea-compromis maschează necesitatea menținerii unei relații materiale bine consolidate, imposibilitatea partenerilor de a renunța la obiceiurile și normele conviețuirii sociale statuate. Teama de judecată socială, de „gura lumii”, de oprobriu, acționează ca o pârghie mobilizatoare a resurselor cuplului în sensul menținerii sale pe traiectoria iubirii aparente. Astfel se conturează și apar viețile paralele sau cooperarea formală pe parametrii economici, soții devenind colaboratori co-interesați, lucizi, eficienți pentru a nu fi nevoiți să petreacă prea mult timp împreună.

                În iubirea incomplectă, unele dintre formele de comunicare și interacțiune sunt amplificate sau diminuate excesiv. În astfel de cupluri, fie că se dilată rolul relației cerebrale în dauna celei sexuale, fie lucrurile se petrec invers. Există soți hiperlucizi care comunică bine în planul ideilor, concepțiilor, acțiunilor și intereselor comune, dar se bucură mai puțin sau deloc de comunicarea erotică, sexuală. Există și celălalt pol, în care soții au o viață sexuală împlinită, dar au serioase dificultăți în planul aspirațiilor comune, al sferei de interese și concepțiilor despre viață. În ambele cazuri,  plictiseala  este pericolul care determină disfuncții ale cuplului, provocând devitalizarea căsniciei.

                Primul pas pentru îmbunătățirea vieții de cuplu este diagnosticarea relației. Având câteva indicii ale falselor ipostaze ale iubirii în cuplu, putem încerca să facem primul pas spre o nouă abordare a relației pe care o trăim alături de partenerul de viață pe care ni l-am ales.

Iubiri interzise

Cu greu găsești o persoană adultă, fie ea bărbat sau femeie, care să nu fi cunoscut, căsătorită fiind, această îndrăgostire nepermisă, neprevăzută în certificatul de la Starea Civilă. Unele persoane dau curs acestor iubiri. Altele încearcă să le reprime. Indiferent însă de felul în care alegem să ne manifestăm, aceste iubiri interzise ne dau bătăi de cap și sunt generatoare de întrebări existențiale și de probleme de cuplu. Dacă, în adolescență, „dușmanii” de care ne ascundeam neprețuitele iubiri erau părinții, în căsnicie avem de-a face cu un adversar de-a dreptul machiavelic, mult mai de temut, mai abil și mai periculos. Știți cine este acest adversar periculos, cu care ne luptăm și folosim toate tacticile posibile, de la arta războiului a lui Sun Tzu până la tratatele militare, de sute de pagini, ale lui Carl Von Clausewitz? Este minunata iubită de acum ceva timp, mireasa mult așteptată la altar, în fața căreia ați jurat credința dincolo de viață. Adversarul de azi este mirele, iubitul, pe care acum însă îl vedeți cu un coif în locul cununii din biserica în care v-ați unit viețile. Este uimitor procesul prin care voalul de mireasă se transformă în văl dens, sub care ne ascundem fața și sentimentele. Proces în care costumul de ginere se transformă în armură de fier, care să ne protejeze de cum intrăm pe ușa casei și, mai ales, a dormitorului conjugal.

Merită oare să sacrifici totul pentru aceste iubiri interzise?

Este omenește să uiți. Psihologic vorbind, folosim „uitarea” ca mecanism de apărare, să ne ferim de suferințe, de trăiri emoționale neplăcute. O facem inconștient și pur și simplu refuzăm să ne mai aducem aminte. Este ca un fel de protecție, pentru că acum, ea sau el, ne face să suferim, nu vrem, evităm să ne mai amintim. Însă, trebuie să încercăm să privim obiectiv aceste iubiri interzise. Iubiri interzise de un certificat de căsătorie.

După câțiva ani de căsnicie, nu prea mai ai forță de convingere această bucată de hârtie, care cine știe prin ce sertar se găsește. Iubiri interzise de morală sau de conștiință. Aceasta merge, în prima fază însă, până să guști din deliciile fructului oprit. Iubiri interzise de soție sau soț. Ei, de aici încolo începe războiul, fie el și conjugal, se poartă între două armate de argumente ale soțului și ale soției, ale agresorului și victimei, ale părinților aliați cu una din părți, ale copiilor atrași și ei, din nefericire, în aceste conflicte. Miza acestor stări conflictuale, a acestor războaie grele și pentru el și pentru ea, pentru toți cei implicați, de fapt, părinți, copii, prieteni, rude, este libertatea. Libertatea de a-ți permite să trăiești după pofta inimii. Iar trofeul nu este amanta sau amantul, așa cum s-ar crede, ci starea obținută într-o iubire interzisă! Întrebarea pe care te invit să ți-o adresezi este dacă merită. Nu amanta sau amantul, ci starea de război, relația încordată de acasă versus iubirea interzisă? Merită să înfrunți priviri ostile, certuri și mii de reproșuri, să treci prin tranșee inundate de lacrimi pentru a ajunge la aceea iubire interzisă? Merită oare să sacrifici minute, ore, zile pe câmpul bătăliei conjugale, unde victimele sunt liniștea căminului devastat de război și sufletele din casa în care locuiți, pentru aceste iubiri interzise? Dacă sunt doar o formă de evadare din rutina cotidiană? Sau dacă alegeți să aveți o relație extraconjugală fiindcă și prietenul meu are? Sau dacă ați întâlnit o persoană oportunistă, care doar profită de starea financiară sau de poziția pe care o aveți? Sau care doar răspunde cu abilitate nevoilor pe care le aveți? Fie ele sexuale sau „metafizice”, cum ar fi nevoia de valorizare, privindu-vă ca pe o zeitate și venerându-vă, soarbe fiecare cuvânt al dumneavoastră, contra cost, evident, căci nimic nu este gratis pe lumea aceasta. Nu vorbesc de bani când este vorba de iubire, ci mă refer la costuri în momente de liniște conjugală și împlinire sufletească.

Dați o valoare pe o scară de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simțiți!

Pentru că este posibil să fiți prins în vâltoarea acestor iubiri interzise, un moment de respiro și de evaluare obiectivă, de tipul pierderi-beneficii, cred că este util pentru liniștea, mulțumirea și starea de bine a fiecăruia. Starea de libertate se găsește în afara noastră. Important este să știm cum să o căutăm. Nu poți găsi o stare autentică, pentru că ți-o dă cel sau cea de lângă tine. Stările sunt în noi. Chiar și starea de iubire. De noi și nu de ea sau de el depinde starea de împlinire sau fericire. Din păcate, oamenii pierd o viață uneori și plătesc cu suferință și durere inimaginabilă, căutând alți parteneri, alte iubiri și nu găsesc ceea ce caută. Se aleg doar cu un gust amar și multe speranțe pierdute.

Merită să trăiești o iubire interzisă? Merită să-ți petreci viața căutând în alte ființe, în alte iubiri, în alte relații ceea ce ar trebui să ști că se află în tine, de fapt? Răspunsul se măsoară dând o valoare de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simți chiar acum, chiar în acest moment, și apoi puteți răspunde la această întrebare: merită să trăiești un război al iubirilor interzise?

Cum ne facem ascultați!

Una dintre cele mai importante tehnici pe care ar fi util să o deprindem este aceea de a fi direcți cu copiii noștri. De obicei, părinții arată ceea ce îi nemulțumește, dar nu o fac printr-o cerere! Este ca și cum ai pescui într-un deșert! Șansa de a obține ceea ce dorim atunci când dăm ordine este foarte mică. Iată câteva exemple de acest gen:

Mesaj negativ	Ordin implicit
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Faceți liniște!
În camera voastră iarăși este dezordine!	Faceți curat în cameră!
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, nu vă purtați așa cu ea!
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Nu-ți bate fratele!
Iarăși mă întrerupi!	Nu mă mai întrerupe!
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Nu vorbi așa cu mine!
Data trecută ai întârziat!	Vino la timp!

În fiecare dintre aceste exemple, părintele încearcă să-și motiveze copilul să facă un anumit lucru, concentrându-se asupra problemei, fără să-i ceară ceva. Doar dă ordine! De cele mai multe ori, copilul nici nu-și dă seama care este cerința implicită și pe cale de consecință nu face nimic.

Pentru a obține un rezultat direct, cerința trebuie făcută direct fără să ne mai concentrăm pe o expresie negativă! Sublinierea lucrului pe care copilul nu l-a făcut cum trebuie nu ajută la crearea cooperării. Să analizăm felul în care mesajele negative ar putea fi reformulate ca îndemnuri eficiente la acțiune:

Mesaj negativ	Cerință pozitivă
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Ați vrea, vă rog, să faceți liniște?
În camera voastră iarăși este dezordine!	Ai vrea, te rog, să faci ordine în camera ta?
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, vă rog, nu vă mai purtați așa cu ea.
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Te rog, nu-l mai bate pe fratele tău.
Iarăși mă întrerupi!	Ai vrea, te rog, să nu mă mai întrerupi ?
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Te rog, nu vorbi așa cu mine.
Data trecută ai întârziat!	Te rog, vino la timp.

Este necesar să ne asigurăm că cerem, nu că dăm un ordin sau o comandă ca să-i motivăm pe copii, dar nu le oferim în schimb un motiv. Ca părinte, dacă ne explicăm punctul de vedere pentru a ne motiva cerința, renunțăm la putere. Prea mulți părinți bine intenționați încearcă să-și convingă copii să le urmeze instrucțiunile, în loc să le amintească faptul că este normal să se opună, doar că  mama și tata sunt cei care conduc. Nu este nevoie să spunem „Este timpul să mergi la culcare. Mâine ai o zi grea. Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”, ci doar „Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”.

Este necesar să lăsăm la o parte explicațiile. Când copiii se împotrivesc părinților, ce cele mai multe ori o fac împotriva motivelor. Când renunțăm la motive, se opun mai puțin.

Ar fi interesant să descoperiți ce fel de mesaje transmiteți copiilor dumneavoastră și felul în care aceștia reacționează la ele. Sunt ascultători și fac întocmai ceea ce doriți? Sau se opun și ignoră cerințele pe care le formulați? Ce ajunge la copilul dumneavoastră din mesajul pe care îl transmiteți? Cum ați putea îmbunătăți aceste mesaje astfel încât să devină cerințe pozitive pentru copilul dumneavoastră?

Cum să creștem un copil fericit!

De exemplu, dacă adoptăm o atitudine critică plângându-ne de ei, de alții sau de lumea care ne înconjoară. Le arătăm cum să-i condamnăm pe ceilalți sau, și mai rău, cum să se condamne pe ei înșiși.

Mintea copilului este plină de întrebări. Poate cele mai arzătoare sunt: „Cine sunt eu?” și „Care este locul meu pe lume?”. Acestea sunt întrebări esențiale care le definesc personalitatea sau identitatea. De aceea, copiii sunt puternic marcați de enunțuri care încep cu „tu ești”, indiferent dacă mesajul sună „ești un leneș” sau „copil de ispravă”, mesajul vine de la cei mari și se întipărește adânc în subconștientul copilului.

Sunt părinți care au convingerea că dacă își critică copilul îi motivează să-și îndrepte comportamentul. Poate la fel au procedat și părinții acestora cu ei.

Copiii nu privesc criticile ca pe o încurajare, pentru ei critica pare mai de grabă un atac la persoana lui și există mai multe șanse să le provoace o atitudine de autoapărare decât una de cooperare.

Spuneți copiilor dumneavoastră că nu vă place ceea ce fac, fără să minimalizăm respectul de sine pentru copil. Dați de înțeles că El este în ordine, dar ceea ce a făcut nu este.

La fel ca adulții, copiii au dreptul de a-și cunoaște și exprima sentimentele, inclusiv cele de furie și supărare ori de tristețe. Ca părinți trebuie să acceptăm și să respectăm sentimentele și frustrările copiilor noștri, impunând totuși reguli și limite de conduite echilibrate.

Dacă doriți să disciplinați copilul nu folosiți cuvinte umilitoare sau comparații cum ar fi: egoist, tont, ești o pacoste, ești leneș, nu ai minte, ești imatur, ești exact ca taică-tu, ești un tăntălău, nu mă mai bate la cap, controlează-te o dată, din păcate lista este atât de lungă ca să o continui!

Folosiți mesaje pozitive: „Ești prea mare și prea înțelept pentru a o lăsa pe sora ta mai mică să te scoată din sărite cu așa ceva”, „Cum te poți organiza pentru a te descurca mai bine?”, „Ai foarte multă energie, te rog las-o mai încet dragul meu”, „Băiete ai multă imaginație, îmi place ceea ce ai făcut”.

În loc să spuneți „Nu fugi spre șosea!” este mai util să spuneți „Rămâi lângă mine pe trotuar!”, astfel încât copilul să-și imagineze ce are de făcut și nu ceea ce nu are voie să facă. Dați-le copiilor instrucțiuni clare privind modul corect de a gândi, utilizând formulări pozitive cere îi ajută pe copii să gândească, să acționeze pozitiv și să simtă că pot face față, astfel ei își vor imagina succesul și vor avea rezultate bune.

Pentru dezvoltarea încrederii în ei și reușita copiilor noștri în viață trebuie să acordăm atenție și trăsăturilor sufletești nu numai asupra comportamentului lor. Când vedem că aceștia posedă o calitate pe care o admirăm: generozitate, bunătate, sensibilitate, hotărâre sau orice altceva, trebuie să le arătăm că am remarcat-o și că o apreciem.

Dacă copiii noștri trăiesc în aprobare, învață să se placă pe sine și stabilesc relații mai calde și mai stabile.

Copiii, au și ei, sentimente lor, gândurile și dorințele lor. Ca și părinții lor, copiii au  dorința de a fi acceptați în familie sau la grădiniță, ori în cercul de prieteni. Ei își formează propriile lor visuri, dorințe, păreri, chiar dacă uneori acestea nu sunt atât de complexe ca ale persoanelor mature, însă trebuie să le acordăm ca oricărei ființe umane, respect și considerație și atunci când aceștia ne comunică ceva să-i ascultăm cu adevărat. Atunci când copiii se simt ascultați și își pot exprima gândurile și sentimentele, ei devin mai curajoși și mai siguri pe ei, știind că părerea lor contează.

Trebuie să credem în visurile  copiilor noștri și trebuie să credem în copiii noștri, mai ales când și-au pierdut încrederea în ei înșiși, încurajându-le visurile din tot sufletul, talentele, calitățile, ajutându-i să devină adulți, capabili să înfrunte viața cu siguranță de sine.