Cum să creștem un copil fericit!

De exemplu, dacă adoptăm o atitudine critică plângându-ne de ei, de alții sau de lumea care ne înconjoară. Le arătăm cum să-i condamnăm pe ceilalți sau, și mai rău, cum să se condamne pe ei înșiși.

Mintea copilului este plină de întrebări. Poate cele mai arzătoare sunt: „Cine sunt eu?” și „Care este locul meu pe lume?”. Acestea sunt întrebări esențiale care le definesc personalitatea sau identitatea. De aceea, copiii sunt puternic marcați de enunțuri care încep cu „tu ești”, indiferent dacă mesajul sună „ești un leneș” sau „copil de ispravă”, mesajul vine de la cei mari și se întipărește adânc în subconștientul copilului.

Sunt părinți care au convingerea că dacă își critică copilul îi motivează să-și îndrepte comportamentul. Poate la fel au procedat și părinții acestora cu ei.

Copiii nu privesc criticile ca pe o încurajare, pentru ei critica pare mai de grabă un atac la persoana lui și există mai multe șanse să le provoace o atitudine de autoapărare decât una de cooperare.

Spuneți copiilor dumneavoastră că nu vă place ceea ce fac, fără să minimalizăm respectul de sine pentru copil. Dați de înțeles că El este în ordine, dar ceea ce a făcut nu este.

La fel ca adulții, copiii au dreptul de a-și cunoaște și exprima sentimentele, inclusiv cele de furie și supărare ori de tristețe. Ca părinți trebuie să acceptăm și să respectăm sentimentele și frustrările copiilor noștri, impunând totuși reguli și limite de conduite echilibrate.

Dacă doriți să disciplinați copilul nu folosiți cuvinte umilitoare sau comparații cum ar fi: egoist, tont, ești o pacoste, ești leneș, nu ai minte, ești imatur, ești exact ca taică-tu, ești un tăntălău, nu mă mai bate la cap, controlează-te o dată, din păcate lista este atât de lungă ca să o continui!

Folosiți mesaje pozitive: „Ești prea mare și prea înțelept pentru a o lăsa pe sora ta mai mică să te scoată din sărite cu așa ceva”, „Cum te poți organiza pentru a te descurca mai bine?”, „Ai foarte multă energie, te rog las-o mai încet dragul meu”, „Băiete ai multă imaginație, îmi place ceea ce ai făcut”.

În loc să spuneți „Nu fugi spre șosea!” este mai util să spuneți „Rămâi lângă mine pe trotuar!”, astfel încât copilul să-și imagineze ce are de făcut și nu ceea ce nu are voie să facă. Dați-le copiilor instrucțiuni clare privind modul corect de a gândi, utilizând formulări pozitive cere îi ajută pe copii să gândească, să acționeze pozitiv și să simtă că pot face față, astfel ei își vor imagina succesul și vor avea rezultate bune.

Pentru dezvoltarea încrederii în ei și reușita copiilor noștri în viață trebuie să acordăm atenție și trăsăturilor sufletești nu numai asupra comportamentului lor. Când vedem că aceștia posedă o calitate pe care o admirăm: generozitate, bunătate, sensibilitate, hotărâre sau orice altceva, trebuie să le arătăm că am remarcat-o și că o apreciem.

Dacă copiii noștri trăiesc în aprobare, învață să se placă pe sine și stabilesc relații mai calde și mai stabile.

Copiii, au și ei, sentimente lor, gândurile și dorințele lor. Ca și părinții lor, copiii au  dorința de a fi acceptați în familie sau la grădiniță, ori în cercul de prieteni. Ei își formează propriile lor visuri, dorințe, păreri, chiar dacă uneori acestea nu sunt atât de complexe ca ale persoanelor mature, însă trebuie să le acordăm ca oricărei ființe umane, respect și considerație și atunci când aceștia ne comunică ceva să-i ascultăm cu adevărat. Atunci când copiii se simt ascultați și își pot exprima gândurile și sentimentele, ei devin mai curajoși și mai siguri pe ei, știind că părerea lor contează.

Trebuie să credem în visurile  copiilor noștri și trebuie să credem în copiii noștri, mai ales când și-au pierdut încrederea în ei înșiși, încurajându-le visurile din tot sufletul, talentele, calitățile, ajutându-i să devină adulți, capabili să înfrunte viața cu siguranță de sine.

Psihologia amantei

Spre deosebire de perioadele romantice pe care le-a trăit amanta din anii  '40, amanta din ziua de azi este nevoită să împartă nu numai bărbatul cu altă femeie, ci și budoarul cu alte amante. Asta, deoarece chiriile la garsoniere sunt foarte mari și domnii sunt nevoiți să pună mână de la mână și să înființeze „asociații specializate” în acest domeniu. Să închirieze apoi un loc pe care, conform unui grafic bine stabilit, să-l folosească perechi-perechi, fără să se intersecteze.

Aceste meschine probleme locative fac viața unei amantei contemporane mai grea, mai nesigură. Consecințele sunt suportate de domni și le lovesc indirect și pe soțiile acestora. Crizele revendicative „din iubire” subțiază de regulă buzunarele și coșul familiei care are astfel de cheltuieli, pentru că „liniștea” costă, iar bărbații sunt dispuși să plătească. Cheltuielile cu amanta reprezintă o realitate pe care nu se știe câte familii au curajul să o recunoască.

O caracteristică psihologică a amantei este nesiguranța și, pentru că nu se știe cât durează, amantele trăiesc ziua de azi ca și când ar fi ultima și de aceea profită din plin. Nu se știe când dragostea moare ucisă de banalitate, se poate întâmpla și amantelor, nu numai soțiilor, și  nu se știe când poate apărea altă femeie care să-i ia locul în inima prietenului ei. Năucitor este că nevasta nu-și imaginează că și amanta trăiește aceeași teamă ca și ea.

Divorțuri, partaje, stări de nesiguranță

Uneori, pentru a termina această stare de nesiguranță, unele amante aleg să sufere oficial și se transformă în neveste pentru iubiții lor. Cu chiu, cu vai, printre divorțuri și partaje, ies din conul de umbră în care au fost ținute. Revendică cheia de la apartament sau ce a mai rămas după partajul domnului și primește duminica, oficial, prietenii aferenți, și ei împărțiți la același partaj, cărora trebuie să le intre în grații printre ciorbe și sarmale, trudite în acel loc numit bucătărie.

Ce face domnul în acest timp, când fosta amantă și proaspătă doamnă, se luptă cu fantomele trecutului? Nu este greu de imaginat... Același fotoliu, aceeași telecomandă și este timpul pentru o nouă vânătoare!? O doamnă îmi mărturisea că „diferența este că atunci când îi eram amantă îi șifonam cămășile deschizându-i nasturii. Acum ca nevastă trebuie să-i calc aceeași cămașă și să-i închid nasturii”.

Amantele sunt genul de femei care au nevoie de protecție. Atunci când în cuplu există o nevastă care domină, impune și conduce, soțul este predispus să caute în afară. Acolo caută un anumit profil psihologic feminin, capabil să-i împlinească anumite nevoi firești. Amanta interpretează rolul victimei care are nevoie să fie salvată. Iar bărbatul acceptă. Oricum este mai interesant decât jocul psihologic de acasă, unde nevasta ia locul mamei care îl dădăcește și-l îngrijește: să nu răcească, să nu plece fără pachet, asumându-și responsabilitatea pentru ceea ce el nu face bine. De fapt, acest joc este o formă de control, de care nici nevestele nu sunt conștiente că îl practică. La un moment dat, soțul se revoltă și își dorește o femeie, nu o mamă, care să-i pună în valoare calitatea de adult. O amantă răspunde instinctiv acestor nevoi, făcându-l să se simtă util, pentru că ea are în permanență grijă să-i dea o problemă de rezolvat, o mașină de reparat, pentru că ea, o femeie singură și neajutorată, nu poate trăi fără ajutorul lui. În poziția de victimă se află femeia care devine amantă doar ca să-și confirme ei însăși că nu merită statutul special de soție.

 Pentru că o amantă știe să asculte, apar astfel confidențele și simpatia, apoi intimitatea și de aici nevoia de convorbiri nelimitate, explicații, mesaje și email-uri care nu se mai termină.

După un timp, subiectele se epuizează. S-a întâmplat după nuntă și cu actuala soție. O femeie care alege să fie amantă ar trebui să se întrebe de ce admite în viața sa un bărbat cu o jumătate de normă. Atâta poate? De ce se mulțumește cu rolul roatei de rezervă, chiar dacă el îi îndeplinește dorințele materiale și uneori dorm și împreună?

O tipologie aparte este femeia care devine amantă deoarece își dorește un statul social superior, fie că vorbim despre cadouri, bani sau despre obținerea unei poziții profesionale importante pentru cariera sa.

Amantele au trăsături feminine și îndârjire masculină

Această calitate ar putea fi folosită altfel, nu pentru a beneficia mai mult de timpul, sentimentele și banii soților sau de a profita de comportamentele greșite ale soțiilor, ci pentru a trăi o relație plină, autentică, nicidecum „pe furate”.

Ar fi util ca femeia  care acceptă rolul secundar într-un cuplu să-și pună următoarele întrebări:

• Care sunt nevoile mele?
• Ce am eu de oferit?
•  Chiar asta îmi doresc sau accept această relație fiindcă nu pot avea ceva mai bun?
• Cum vom fi peste cinci ani?

Iar dacă așa arată „viața fericită” pe care v-ați dorit-o, cu siguranță că meritați mai mult. Fiecare fată visează în copilărie să devină prințesă, să fie iubită și respectată. Doar de voi depinde ca visele să devină realitate. 

Săptămâna oarbă

Ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta dacă ar fi trăit împreună? Știe cineva dacă există vreun ghid pentru a doua zi, după nuntă? Încurcate sunt căile iubirii! Este atât de greu uneori să poți diferenția lucid dacă iubești sau nu, care este diferența între iubire și îndrăgostire, dacă faci o proiecție sau iubești pentru că faci o proiecție.

Cum știm dacă este alesul/aleasa?

Este și mai greu să poți diferenția iubirea de dependență. Oare există niște criterii sigure și eficiente care să ne ajute să ne dăm seama dacă iubim cu adevărat sau nu o persoană? Unul dintre acești indicatori este gradul de toleranță. Toleranța la ceea ce face persoana iubită, la greșelile ei. De fapt la ceea ce noi percepem prin a fi greșeli din comportamentul ei. Toleranță la gesturi, la cuvinte, la un anumit comportament, la tot ceea ce ne deranjează la celălalt, la imperfecțiunile pe care, la începutul relației, într-un mod uimitor , avem puterea de a le minimaliza și avem puterea de a maximaliza calitățile și, așa, ușor, ușor, mai ajustăm dintr-o parte, mai întindem din alta și potrivim personalitatea persoanei pe care o alegem să o iubim, peste modelul imaginației noastre. Îmbrăcăm ceremonios costumul de ginere și rochia de mireasă, anunțăm rudele, facem pozele obligatoriu în parcul cel mare, iar după adormim obosiți de toate acestea. Ce facem însă atunci când ne trezim?

Conviețuirea înainte de căsătorie oferă răspunsurile!

Puțini se mai întreabă cât este realitate și cât este iubire, cât este adevăr, în ceea ce privește calitățile celuilalt, și cât este imaginație. Până unde poate merge toleranța? Gesturi care, înainte de a locui împreună ni se păreau nostime se pot transforma după câteva săptămâni în comportamente intolerabile: obiceiul lui de a lăsa ciorapii și hainele pe oriunde- înainte, un semn al existenței lui în viața ta- acum sunt prilej de efort fizic și psihic; drăgălășenia ei de a căuta cheile pierdute prin geantă devine exasperantă. Vă las pe dumneavoastră să complectați această listă.

Înainte de a face marele pas și a spune „Da”, vă invit să reflectați și la aceste aspecte mai puțin romantice „de după” ce se termină povestea cu prințul și prințesa. Apoi, puteți face un exercițiu de vizualizare, încercând să vă imaginați scene din viața dumneavoastră de cuplu peste o lună, peste un an, peste cinci ani. Dacă aveți ocazia să locuiți împreună înainte de nuntă, este un mod inteligent de a afla cum funcționează relația de cuplu pe care o creați.

Încercați să aflați din postura de observator extern relației, ce simțiți. Dacă vă place ce vedeți. Cât de dispuși sunteți să-l acceptați pe celălalt, fără să încercați să-l schimbați, și dacă aveți răspunsuri afirmative la toate aceste întrebări este posibil să fi găsit ceea ce ați căutat!

Psihologii pot recunoaște ușor o relație care funcționează. Cei doi parteneri râd mult când sunt împreună! Cum este relația în care sunteți în prezent? Există momente în care râdeți din tot sufletul? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci aveți toate șansele să vă fi găsit jumătatea, cel puțin pentru o perioadă!

Dedic acest articol unei cliente dragi mie! Sper să-i fie cu folos!

Iubirea violentă

Din punct de vedere etic, cei care aparțin acestei tipologii sunt considerați „moralmente idioți”, adică persoane incapabile de a recunoaște drepturile celorlalți. Aceasta nu este cea mai bună carte de vizită pentru un pretendent, mai ales dacă ținem cont și de faptul că acești indivizi tind să violeze normele sociale, sunt extrem de impulsivi, iresponsabili și întreprind frecvent acțiuni frauduloase sau ilegale. Însă, cu adevărat surprinzător este faptul că reușesc să-și găsească pe cineva, să se căsătorească și să aibă și copii.

Dacă în cazul tipului paranoid am pus întrebarea „cum e să trăiești în pat cu dușmanul?”, aici problema devine „cum să supraviețuiești unui prădător?” Și nu mă refer neapărat la criminali în serie, ci la cei care, deși intră în tipologia antisocialilor, trăiesc în societate ca oameni de bine, ei fiind de fapt o amenințare pentru oricine. Indiferent din ce categorie ar face parte: escroci la costum, scandalagii, nechibzuiți sau oportuniști, toți posedă nucleul dur al distrugerii interpersonale, toți îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte, indiferent câtă iubire le-ar jura.

Pânza de păianjen afectivă a tipului antisocial se țese pe baza a trei scheme profund patologice și dăunătoare: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”; „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?” și „Nu am nici o obligație față de tine”.

Reificare afectivă: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”

Egocentrismul antisocialului nu corespunde ca în cazul narcisistului, unei credințe în propria grandoare care l-ar face să se simtă unic și special, ci unui stadiu al „eului” care exclude pe oricine altcineva: sunt singur în lupta cu viața. Antisocialului îi este suficient propria persoană, și de aceea îi pune pe ceilalți în buzunar și îi poartă cu sine ca pe niște lucruri, fără să aștepte vreun fel de aprobare.

Dispreț/maltratare: „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?”

Pun întrebarea ; pe cine „respectă” indivizii antisociali? De fapt, respectă ei pe cineva? Da. Principiul supraviețuirii celui mai apt îi face să îi respecte pe cei puternici sau pe cei care i-ar putea învinge. Un prădător respectă alt prădător. Cei care iubesc conform unui tipar antisocial se percep pe ei înșiși ca trăind într-o junglă preistorică, unde trebuie să supraviețuiască cu orice preț.

Există, la indivizii antisociali, un anumit delir al omnipotenței, care se manifestă după o logică a „totalei dominații”: puterea zdrobitoare, de o parte, și acceptarea pasivă, din partea victimei ordinii ierarhice.

Dominația totală presupune atât desconsiderarea, cât și disprețul adresate celuilalt. „Sunt deasupra ta și tu nu însemnezi nimic”. Să-l iubești pe un antisocial înseamnă să mori de două ori: ca persoană în accepțiunea juridică, de vreme ce îți pierzi „dreptul de a avea drepturi”, și ca subiect moral, pentru că-ți distrugi identitatea și te depersonalizezi. Atenție! Nu trebuie să vă gândiți neapărat la agresiuni fizice și ochi învinețiți; strategia prin care tipul antisocial își supune perechea, o umilește și îi anulează inițiativele poate să fie foarte subtilă și să treacă neobservată la prima vedere. Ei posedă un nivel intelectual ridicat și, deși impulsivi, sunt și manipulatori și pot acționa cu premeditare. După un timp petrecut în cuplu, partenerii antisocialilor își pierd energia vitală și devin extrem de conformiști și resemnați cu propria soartă. Uneori această inerție tinde să vină acompaniată de o iubire intensă pentru călău.

Iresponsabilitate interpersonală: „Nu am nici o obligație față de tine”

Pentru tipul antisocial, vina sau remușcarea nu există. Ideea de compromis nu există și cu atât mai puțin conceptul de obligații fie ele de serviciu, conjugale sau economice. Nu vor accepta reproșuri, pentru că nu-și vor asuma nici conștiința și nici consecințele unui fapt. Incapacitatea de a-și pune la îndoială vorbele sau faptele generează o iluzie a controlului cu grave consecințe morale. Mintea lor este impregnată de cel mai crud autoritarism: „Nu am nevoie să mă justific, nici să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele”.

De ce ne împotmolim într-o relație antisocială?

Pentru a înțelege de ce o persoană aparent lucidă și inteligentă se împotmolește într-o relație antisocială, trebuie să luăm în considerare doi factori:

1.       Indivizii antisociali, fie ei bărbați sau femei, sunt teribil de încântători și de seducători atunci când încearcă să cucerească, chiar și după ce reușesc. Sunt lupi în piele de oaie, dar le iese.

2.       Anumite persoane găsesc în tipul antisocial o formă de compensație pentru anumite carențe proprii.

Dacă manifești vreuna dintre schemele de inadaptare pe care le voi enumera mai jos, probabil că vei sfârși prin a te simți atras de tipul antisocial:

Slăbiciune cronică:„Am nevoie de un partener care să mă apere”. Unii oameni nu caută pe cineva să-i iubească, ci o gardă de corp afectivă. Cei care se simt incapabili de a înfrunta viața de unii singuri au nevoie  de cineva care să le garanteze o protecție fundamentală pe baze sigure.

Dispreț față de teamă: „Am nevoie de o persoană curajoasă, pe care să o admir”. Antisocialii, mai mult decât curajoșii, sunt temerari, nu evaluează pericolul real și transformă îndrăzneala într-o atitudine iresponsabilă, care pune în primejdie integritatea proprie și pe a celorlalți.

Dependență de pericol: „Am nevoie ca celălalt să mă facă să experimentez emoții puternice”. Antisocialii au nevoie de emoții foarte puternice, pentru a simți că sunt în viață: le place să asculte muzica dată la maxim, să conducă cu viteză, să practice sexul violent sau să sară cu parașuta; în fine, dacă și-ar putea trăi întreaga viață într-un montagne russe, ar face-o. Nu numai că manifestă o toleranță scăzută la frustrare, care îi conduce rapid la agresiune, dar suferă și de o scăzută „toleranță la plictiseală”, care îi face să caute în permanență activități extreme. Și atunci, nu este de mirare că persoanele care se arată interesate de stimulii variați, găsesc în antisociali partenerii perfecți pentru aventuri senzoriale extreme.

Cum să recunoști o persoană antisocială înainte de a te îndrăgosti ?

·  Se va arăta forte puțin interesat de ceea ce crezi sau simți tu.

·  Sunt mincinoși și manipulatori

· Este posibil să violeze cu mare lejeritate anumite reguli sau norme

·  Nu va accepta să i se spună „nu” și va încerca să te transforme în „complicele” lui

·  Le place să-și demonstreze puterea și să-i uluiască astfel pe ceilalți, așa că se va lăuda cu forța, tăria sau curajul său.

·  Încă de la început, va căuta să îi accepți fără rezerve ideile și sentimentele

·  Vei simți, față de el, un amestec de atracție și teamă, pe care nu îl vei putea descifra cu ușurință

·   Îți vei da repede seama că te tratează ca pe un obiect

Simți când „iubirea malignă” îți dă târcoale. În adâncul nostru, simțim când cineva este sau nu este de încredere (asta dacă nu avem un profil paranoid și atunci întreaga lume ni se va părea amenințătoare). Dacă indicatorii menționați anterior sunt prezenți, ști deja ce ai de făcut. Revizuiește-ți vulnerabilitatea și, când observi că un antisocial își țese pânza de păianjen în jurul tău, îndepărtează-te.

„Iubiri toxice” Walter Riso

Ascultarea parentală

Cele mai importante cinci domenii în constituirea stimei de sine a copiilor și adolescenților sunt: aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară.

Dar nu este suficient ca copilul să fie performant în aceste domenii. A fi primul în clasă nu a fost niciodată o protecție în fața unei mari suferințe.

Deci părinți un sfat: luați mereu în serios îndoielile și plângerile copilului vostru. Merită efortul.

Încă de la început, deschizând dialogul cu el însuși pe acest subiect, arătându-i interesul și ascultându-i toate îndoielile, îl faceți să folosească mai târziu, când va fi adult, ceea ce se numește „susținere socială”: să vorbească apropiaților despre dificultățile sale, pentru a primi în schimb informații sau emoții pozitive.

Mai mult, mulțumită sfaturilor și experiențelor voastre, îl ajutați să-și relativizeze neliniștile. Când faceți acest lucru să țineți cont de următoarele sfaturi:

·         Acordați timp ascultării cu atenție a copilului Dvs, precizându-i mai ales integralitatea gândurilor sale și a preocupărilor sale, înainte de a începe să-l liniștiți.

Exemplu de exprimare:„Te temi că nu ești destul de frumoasă, nu? Vreau să-ți spun ce cred eu despre asta, dar, în primul rând, spune-mi de ce te supără asta atât de tare? De când gândești așa?

·         Evitați să minimalizați importanța îngrijorărilor sale: „Dar sunt lucruri mai grave în viață: copiii africani care mor de foame nu-și pun genul acesta de întrebări.”

Exemplu de exprimare:„ Văd bine că te irită că te-ai certat cu Ioana. Am impresia că asta într-adevăr te întristează. Înțeleg, nu este plăcut să te cerți cu prietenii, asta se întâmplă și adulților”

·         Încercați să-i arătați copilului Dvs că îndoielile sale sunt împărtășite și de alți copii.

Exemplu de exprimare:„Chiar crezi că profesoara îi preferă pe ceilalți ție? Te-ai întrebat vreodată dacă și colegii tăi au impresia că profesoara nu-i iubește?”

·         Nu încercați să-l liniștiți prea repede, imediat ce ați înțeles problema: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Dar nu-i nimic dragul meu, asta nu are nici o importanță.”

Exemplu de exprimare: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Bun, bine că mi-ai spus, n-am înțeles ce ți s-a întâmplat. N-ai vrea să-mi spui ceva mai multe despre asta?”

·         Dacă credeți că puteți da răspunsuri copilului, încercați de la început să-l faceți să reflecteze la propriile sale soluții.

Exemplu de exprimare: „Cum se întâmplă că profesoara se ocupă mai mult de tine?”

Amintiți-vă și că, dacă aceste dialoguri nu au loc în copilărie, este inutil să speri că vor avea loc în adolescență. În acest moment al vieții sale și mai ales dacă se confruntă cu dificultăți mai mari decât atunci când era mai mic, capacitatea copilului Dvs. de a se încrede în Dvs și de a vi se dezvălui, sunt, în realitate, mult mai reduse.

Un ultim sfat: Nu vă arătați prea intruziv, căutând să fiți prezent în fiecare din problemele sale. Nu interveniți decât dacă copilul Dvs. este în mod evident depășit sau angoasat.

Nu vă jucați nici de-a „psihologul”, dorind să cunoașteți stările lui sufletești, atunci când el se arată reticent. Nu mai vorbesc de „Știu bine că ești rău cu noi pentru că ești nefericit.” Forțând accesul la îndoielile asupra stimei de sine a copilului, puteți amplifica dorința de a nu vă spune nimic. Și riscați chiar să-i diminuați stima pe care și-o poartă, sentimentul integrității și autonomiei psihice.

Vă propun un exercițiu interactiv:

Ajungând acasă, o fetiță îi spune mamei sale: „Mamă, la școală Clara și alte fete nu mă lasă să mă joc cu ele.”

După Dvs., care este cel mai bun răspuns capabil să o ajute pe această fetiță care se îndoiește de sine?

Răspunsul A:

”Clara este o fraieră, iar prietenele ei la fel, să nu-ți pese de ele. Și dacă ele nu sunt drăguțe cu tine, mă voi duce la învățătoare.”

Răspunsul B:

„Ah, fir-ar să fie! Asta te întristează pe tine? Bine, povestește-mi. Ce ți-au spus exact? Și tu ce faci?”

Răspunsul C:

”A, ele nu te lasă niciodată să te joci cu ele. Înțeleg, înțeleg... Te face să-ți amintești de vremea când erai mică și cei mai mari nu se jucau cu tine, nu-i așa? De aceea ai avut anul acesta note mai puțin bune...Ți-e teamă că nu ești interesantă, că nimeni nu te iubește...”

Aștept răspunsurile voastre!

Cum digerăm un feedback?

Ce este feedback-ul? Literalmente însemnând  „a hrăni înapoi”, feedback-ul este un termen utilizat în psihologie pentru a desemna informațiile despre noi înșine pe care le obținem din mediul nostru înconjurător. Efectiv este o adevărată hrană pentru că ne îmbogățește și ne călăuzește acțiunea.

Iată câteva mecanisme care perturbă buna utilizare a feedback-ului:

1.    Căutarea imperioasă a asigurării și a măgulirii, care împinge la evitarea informațiilor neplăcute. Persoana în cauză va fugi de ele sau le va respinge: la cei care au o putere socială, aceasta echivalează cu pedepsirea persoanelor care vor îndrăzni să critice sau fie și numai să fie sincere. Este vechea tehnică din vremurile de odinioară, când aducătorii de vești proaste erau executați.
2.     Tendința permanentă de a presupune că orice feedback este inexact. „Mă cunosc mai bine decât mă cunosc ceilalți”, sau „Ei nu au toate datele problemei”. Această certitudine a cunoașterii de sine este parțială, deoarece este prea contaminată de dorința de a nu vedea decât  ce le convine.
3.      Convingerea că orice feedback nu poate fi decât îndoielnic, indiferent că este pozitiv („ei spun asta ca să mă cruțe” ) sau negativ („toți nu sunt decât niște invidioși, niște înăcriți, niște frustrați...”), și trebuie prioritar să se explice nu prin realitatea a ceea ce au făcut, ci prin problemele sau motivațiile personale ale celor care li se adresează. Este mai confortabil să îi pună pe ceilalți în discuție decât se se pună pe sine.

Feedback-ul pozitiv este deseori agreabil, dar feedback-ul negativ este întotdeauna util. După o performanță stresantă, preferăm mai întâi să avem ceva pozitiv, și numai după aceea să auzim negativul.

Statisticile arată că subiecții cu o bună stimă de sine tind să caute un feedback informativ („cum am fost”) decât un feedback pozitiv („am fost bine?”). Ei caută mai curând o evaluare ( ca să poată progresa), în timp ce subiecții cu o joasă stimă de sine caută o aprobare.

Reacțiile la feedback variază deopotrivă în funcție de profilurile stimei de sine. După o situație amenințătoare pentru ego-ul lor, subiecții cu bună stimă de sine se arată mai puțin amabili, concentrându-se asupra necazului lor, în timp ce subiecții cu stimă de sine mediocră sunt și mai gentili ca de obicei, căutând să nu piardă afecțiunea celorlalți în condițiile în care au suferit deja un eșec.

Nu uitați: cel mai bun feedback, cel mai sincer ne este dat de persoanele care nu ne sunt foarte apropiate.

Cum să utilizăm în cel mai bun mod feedback-ul în viața de zi cu zi?

E simplu: considerându-l o șansă, și nu o amenințare! Chiar - și mai ales – atunci când este neplăcut de auzit. Iată patru reguli de folosire optimă a feedback-ului:

1.      Să îl ascultăm: în general vedem frecvent că cel care primește feedback-ul îl întrerupe aproape întotdeauna înainte de sfârșit pentru a se justifica, a se apăra sau a-și manifesta dezacordul. Feedback-ul pozitiv ne poate face deopotrivă să ne simțim indispuși prin valoarea sa afectivă: deoarece ne simțim stânjeniți din cauza complimentelor, încercăm să le scurtăm sau să le minimalizăm.
2.     Să îl solicităm pe cât de des cu putință. Uneori există o jenă de-a o face: „Nu vreau să dau impresia că sunt prea mult interesat de mine”. Dar aceasta constituie o irosire regretabilă de informații.
3.     Să nu îl respingem, chiar dacă ni se pare inadaptat. Rareori un feedback este 100% eronat sau inutilizabil. El conține (aproape) întotdeauna ceva adevărat.
4.    Să nu pedepsim niciodată pe cineva pentru că și-a spus părerea despre noi, îmbufnându-ne, enervându-ne, izbucnind în lacrimi (ceea ce este mai greu de controlat). Dimpotrivă, putem cere și mai multe precizări, dacă este imprecis, sau mai multă blândețe, dacă este prea aspru.

Trebuie să dăm feedback celorlați? Dacă îl solicită, da. Dacă nu, prudență! Prima regulă: să începem cu ce a mers bine în prestație, înainte de a trece la ceea ce a fost mai puțin bine. A doua regulă: dacă se poate, să prezentăm acest ultim punct ca fiind mai de grabă de „ameliorat”  decât de suprimat...

Să fim deschiși față de  feedback înseamnă să ascultăm și nu să ne supunem. Înseamnă să facem o selecție, nu să înghițim totul la nimereală.

Înseamnă însă să fim gata să ne bucurăm și să ne servim în mod inteligent de aceste informații pe care ni le oferă (sau pe care le solicităm uneori), să ni le însușim, să le facem ale noastre. Această mișcare necesară este descrisă de Montaigne în elogiul lui adus feedback-ului:„ Suntem atenți la opiniile și cunoștințele celorlați și apoi asta e tot. Trebuie să le facem ale noastre. Semănăm cu cel care, având nevoie de foc, s-ar duce să ceară de la un vecin și, găsând la el unul mare și frumos, s-ar opri acolo să se încălzească, uitând să-și mai ia și el acasă. La ce ne servește să avem burta plină de carne dacă ea nu se digeră, dacă nu se transformă în noi, dacă nu ne împlinește și nu ne întărește?”

Așa că poftă bună (de feedback) și digestie ușoară!

Iubirea obsesivă

Povara perfecționismului face ca relația să devină din ce în ce mai solemnă, amară și formală, de vreme ce spontaneitatea va fi văzută de către obsesiv ca semn că celuilalt îi lipsește autocontrolul. Tipul obsesional controlează, organizează, stabilește reguli, ordonează și sistematizează tot ce îi iese în cale, incluzându-i aici și pe partener și copii. Conviețuirea cu un obsesional va fi dictată de un manual de instrucțiuni „foarte explicit”. Surpriza, improvizația și naturalețea vor fi motive de stres și, uneori, cauze pentru despărțire.

„Iubirea eficientă” sau „eficiența amoroasă” ne conduce, în mod hotărât, pe un drum fără ieșire: frustrarea. Obsesionalul nu va vedea pădurea din cauza copacilor. Lucrurile negative cântăresc mai mult decât cele pozitive sau cel puțin cer mai multă atenție. Nimic nu va funcționa cum trebuie dacă e nevoie să dai tot timpul socoteală pentru curățenie, mâncare, haine, cheltuieli și alte lucruri cuprinse în liste de ce este bine să faci și ce nu! Persoana pe care o iubim nu poate fi privită ca un vătaf. Nu spun că ar trebui să trăim ca într-o cocină, însă nici să ne propunem să trăim într-un mediu aseptic, de parcă am trăi într-o sală de terapie intensivă; patul conjugal este de preferat sălii de operație.

Coșmarul unei iubiri rigide și meticuloase

Paradoxal, persoanele obsesionale sunt admirate de către societate pentru disciplina lor, pentru respectul față de autoritate și pentru capacitatea nelimitată de muncă. Iubirea obsesivului se structurează în baza a trei scheme punitive și limitatoare: „Greșești prea mult”, „Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele” și „Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”.

„Greșești prea mult”. Un obsesional te va percepe ca fiind o ființă inutilă, incompetentă și iresponsabilă, până la proba contrarie; iar singura probă contrarie este să fi la rândul tău perfect/ă. Anxietatea pe care o generează acest tip de control este atât de puternică, încât unele victime ale unei asemenea iubiri toxice preferă să se convertească la „obsesivitate”, încercând să scape de criticile constante.

Această critică constantă ascunde o profundă subestimare a capacității celuilalt de a rezolva problemele. Victimele devin pe zi ce trece tot mai nesigure și sfârșesc prin „ a greși din teama de a nu greși”. Cercul vicios arată astfel: cu cât mai mare este teama de a nu greși, cu atât mai afectat va fi randamentul și, cu cât mai scăzut va fi randamentul, autoobservarea „inutilității” va amplifica anxietatea, micșorând și mai mult rata de reușită. Angoasa preia controlul asupra iubirii și sfârșește prin a o distruge.

„Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele”. Ideea că partenerul este ineficient și neproductiv, coroborată cu propria incapacitate de a delega responsabilitățile duc la asumarea conducerii și să se ocupe de tot ceea ce implică relația: plăți, aranjamente, întreținerea casei, planificarea vacanțelor, planificarea timpului liber, educația copiilor, în fine, orice decizie va fi trecută prin filtrul excelenței. Vor fi două consecințe: excluderea fără urmă de respect a partenerului, plasându-l pe un rușinos loc secund generând: frustrare, furie și resentimente. Apoi să preiei frâiele „tuturor lucrurilor” produce următorul cerc vicios: dacă înainte problemele apăreau din cauza greșelilor partenerului, acum obsesiile vor fi îndreptate către propria persoană. Exigența se va transforma în autoexigență, critica în autocritică, iar pedepsirea în autopedepsire.

„Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”. Temerea principală a obsesionalului este aceea că dacă încetează să exercite control mintal asupra propriilor emoții, se vor face de râs. Această credință îi face să-și blocheze starea de spirit și să-și înghețe sentimentele.

Această rigiditate emoțională este principalul motiv pentru care obsesionalii au dificultăți în domeniul sexualității. Lipsa de spontaneitate și teama de a pierde controlul îi duc către o diminuare a dorinței sexuale și îi fac să aibă dificultăți în a simți plăcerea.

Visul oricărei persoane care se simte incompetentă este să aibă alături pe cineva care să îi rezolve problemele. Disconfortul apare mai târziu, atunci când bucuria și ușurarea se transformă în control și contabilitate. Nu este ușor să trăiești cu cineva care te evaluează neîncetat și care, în plus, impune niște standarde imposibil de atins. Obsesionalul crede că are tot timpul dreptate și nu va accepta să-și reevalueze convingerile. Din acest motiv, atunci când vei încerca să ai un dialog cu o astfel de persoană te vei lovi de un zid de motivații și justificări irevocabile. Iubirea obsesivă este o iubire încremenită în rutină și într-o serie de norme, este o iubire care nu curge și nici nu se reînnoiește. Ai doar două opțiuni: fie spargi zidul fie te contaminezi.

Să te contaminezi presupune să te supui controlului și să reglementezi iubirea, adică:

•  Să fi flexibil în fața lipsei de inflexibilitate a partenerului.
•  Să te limitezi la o viață fără prea multe schimbări pentru a-l feri pe partener de stres.
•  Să nu aștepți dovezi importante de afecțiune și să renunți la ideea unei vieți sexuale variate.
•  Să eviți orice bătălie pentru preluarea puterii. Cu fiecare ceartă, obsesionalul va deveni tot mai puternic.
•  Dacă îl iubești mult, să devii un „obsesional secundar” și să-ți modifici stilul de viață.
•  Să respingi ideea de relaxare și să adopți un cult al muncii.

            Să respingi exigența iubirii perfecționiste presupune:

•  Să te ocupi mai puțin de detalii și să lași loc de improvizației.
•  Să aduci schimbări în viața cotidiană (decorul casnic, alimente, haine) și să-ți iei libertatea de a explora noi teritorii.
• Să soliciți doza adecvată de iubire și plăcere.
• Să iei asupra ta anumite decizii și activități comune, în ciuda preferinței partenerului de a nu delega responsabilități.
• Să comiți greșeli firești fără a te scuza sau a promite că vei fi perfect.

Adoptând acest comportament te vei transforma într-o ființă demnă de dispreț. Îl vei pune pe partenerul obsesional față în față cu propriile frici iraționale generate de stilul său afectiv.

Atunci când persoana obsesională ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Nimeni nu suportă să fie criticat tot timpul, nici măcar tu.

Ar fi bine să-ți reevaluezi grila de valori și să înțelegi că fericirea nu are nimic de a face cu goana permanentă după certitudini și performanțe. Caută sprijinul unui specialist, care să te ajute să răstorni maniera nesănătoasă în care procesezi informația astfel încât să nu-ți mai fie frică că pierzi controlul.

„           Iubiri toxice” Walter Riso