Lupta pentru „puterea emoțională”

 

În cele mai multe cupluri, pe ascuns sau fățiș, se instituie lupta pentru puterea emoțională. Pe scurt, lupta pentru puterea emoțională poate fi înțeleasă:

·         ca o confruntare a punctelor slabe: care dintre cei doi este mai sensibil la durerea unei despărțiri

·         ca o confruntare a punctelor puternice: care dintre cei doi ar rezista mai bine la pierderea partenerului

Ierarhiile sunt neplăcute, dar tind să fie inevitabine. Deși aproape tot timpul visăm la o dragoste echitabilă și democratică, dependența emoțională crează ceea ce am putea numi o „putere afectivă” care răspunde la întrebarea fundamentală: Cine are mai puțin nevoie de celălalt?

Dependența emoțională corupe. În consecință, lucrul de care se teme cel mai mult dependentul este ca nu cumva să piardă persoana care reprezintă nu numai o sursă de siguranță ci și o sursă de plăcere. La cei dependenți, reținerea și menținerea perechii prevalează în orice mod posibil și mai presus de orice principiu. A afirma că „fără el, nu sunt nimic” sau „fără ea, viața mea nu are sens”, înseamnă a-ți pune viața în mâini străine. Dacă eu cred că viața mea se termină atunci când nu ești tu, sunt capabil de orice pentru a te păstra, dincolo de orice limită. Vorbim astfel de viață și de moarte, pentru că, în cazul dependenței, iubitul este aerul pe care îl respirăm.

Dependența emoțională este o boală, indiferent de modul în care dorim să o prezentăm, indiferent de ambalaj: dependența emoțională este incapacitatea de a renunța la perechea ta atunci când ar trebui să o faci. Și când ar trebui acestea să aibă loc? Cel puțin în trei situații:

·         atunci când partenerul tău nu te mai iubește

·         când propria ta evoluție este blocată

·         când principiile tale sunt afectate

În consecință, lupta pentru „puterea emoțională” este efortul generat de dependența sau detașarea care guvernează fiecare relație. Dacă partenerul tău depinde de tine mai puțin decât depinzi tu de el, cel puțin teoretic, atunci acesta ar putea să renunțe la tine mai ușor decât ai putea să renunți tu le el. Acest „dezavantaj” este procesat în mod conștient sau inconștient de creierul tău, care imediat acționează în defensivă, pentru că te vei simți într-o poziție de inferioritate emoțională, chiar dacă partenerul tău nu vrea să profite de acest lucru. Poate că problema nu va fi evidentă în condiții normale, dar este foarte probabil să iasă la suprafață atunci când au loc certuri dese, iar celui depentent i se confirmă cele mai grave temeri: „Mă va părăsi!”

Cei nesiguri din punct de vedere emoțional preferă să fie cu cineva extrem de dependent. Astfel spus: îmi place condiția ta patologică deoarece știu că, datorită ei, niciodată nu vei fii capabil să mă părăsești orice aș face. Nimic nu este mai plăcut pentru o persoană care suferă din cauza dependenței decât să aibă o relație cu cineva și mai dependent. Este proclamația dependenței emoționale care circulă în secret între îndrăgăstiții care sunt incapabili să trăiască fără partenerii lor : „Dependenți din toată lumea, uniți-vă!”

Detașarea înseamnă a iubi mai mult și a suferi mai puțin

Există relații în care unul practică autonomia extremă, iar celălalt iubește la cel mai înalt nivel de dependență. Ambii suferă: unul sufocat, celălalt pentru că se simte părăsit. Dar, dincolo de aceste cazuri extreme, cuplurile încearcă să se adapteze, făcând în așa fel încât diferența dintre cei doi să fie suportabilă.

Care este metoda de echilibrare?

Să te detașezi puțin și să distribui mai bine puterea. Când vorbesc despre „detașare”, nu înseamnă că ar trebui să încetezi să mai iubești. Mă refer la o iubire mai relaxată și mai liberă. Adică să poți utiliza în mod corespunzător timpul personal într-o manieră non-posesivă (nimeni nu aparțiene nimănui) și fără necesitatea imperativă a partenerului. Cu alte cuvinte să faci față singurătății și să ai activități în afara prezenței partenerului.

Două consecințe tipice ale subordonării afective:

Dacă partenerul tău te întrece în jocul puterii emoționale este posibil să apară în tine două simptome clare de nesiguranță și teamă:

1.       Anxietatea anticipatoare „Mă va părăsi” Cauți certitudinea că nu te va părăsi niciodată, ceea ce este imposibil. Și cum probabilitatea de ați pierde partenerul nu este nulă, frica de abandon se va activa în mod constant. Aceasta se numește anxietate anticipatoare asupra „catastrofei” unei iubiri pierdute sau a unei singurătăți impuse.

2.       Supunerea „Mi-e teamă să-i spun nu” În cazul în care strategia ta de a păstra partenerul este supunerea oarbă, efectul este paradoxal. Dacă vei spune „da” la toate și vei ceda, vei sfârși prin a-l plictisi pe partener! Mecanismul de supunere funcționează ca o spirală descedentă: de fiecare când cedezi, devii și mai dependent. Nu spun să începi un război de indiferență și detașare, ci să gândești și să acționezi într-o manieră mai liberă, fără a fi încătușat și legat de nimeni.

Sclavia afectivă nu este o ficțiune sau un lucru demodat. Este în vigoare și distruge nenumărați indivizi din întreaga lume: ea apare atunci când teama de a-ți pierde partenerul te face să uiți de propria persoană.

Cei care profită de puterea afectivă

Există oameni care încearcă să profite de „independența afectivă”. Strategia este de a reaminti în mod constant partenerului că poate renunța în orice moment la relație. O sabie a lui Damocles îndreptată direct spre inimă. „Dacă nu-mi faci pe plac și te porți urât, mă vei pierde.” Sau „Sunt mai puternic emoțional decât tine și, prin urmare, am mai multe drepturi”. Nietzsche a spus că puterea este cel mai puternic afrodisiac și, amestecat cu puțină dragoste, efectul devine exponențial. Dacă ești victima unei astfel de relații toxice te întreb: Are sens să rămâi acolo? Eu spun că nu are.

Din experiența mea, în momentul în care cel slab dă o „lovitură de stat”, indiferent de motiv ( oboseală, indiferență, prezența unei alte persoane, detașare sănătoasă) și relațiile de putere sunt inversate, cel care juca rolul de „maestru” adoptă poziția de „sclav” într-o clipită.

Câteva sugestii pentru a obține detașarea și a echilibra puterea afectivă în cuplu

1.       Asumă-ți libertatea și exercit-o

2.       Probează singurătatea

3.       Nu trebuie să-i spui totul partenerului tău

4.       Explorează situații noi

5.       Nu-ți permite să fii inutil

6.       Identifică sursele de atașament

Articol inspirat după „ Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

 

Tulburarea de personalitate evitantă

 Caracteristicile unei persoane cu tulburare de personalitate evitantă:

• Hipersensibilitate: criticile și ironiile o înspământă pentru că îi este teamă de ridicol.

• Evită să intre în relații cu ceilalți, atâta timp cât nu e sigură de bunăvoința necondiționată a acestora.

• Evită situațiile în care i se pare că ar putea fi jignită sau s-ar putea simți stingherită. Ca de exemplu: noi cunoștiințe, un post important, o relație intimă.

• Autodepreciere: Are o stimă de sine scăzută și de cele mai multe ori își subestimează capacitățile și reușitele.

• De teama eșecului, optează pentru un rol mărunt sau pentru un post mult sub capacitățile sale.

Portrivit specialiștilor există două tipuri de personalități evitante:

• Unele caracterizate de o mare anxietate, dar care izbutesc totuși să aibă relații pozitive cu câteva persoane
• Altele, anxioase și extrem de susceptibile, nu izbutesc să se încreadă în ceilalți încât să poată avea și relații pozitive, durabile și trăiesc într-o singurătate dureroasă.

Cu siguranță că nu este suficient să te bâlbâi în fața persoanei de care ești îndrăgostit în taină ca să fii catalogat drept personalitate evitantă. Pentru a vorbi despre tulburări de personalitate, caracteristicile înșirare mai sus trebuie să fie prezente nu numai la lucru ci și între prieteni, pe stradă sau în familie.

Atenție!

Mulți adolescenți trec printr-o fază de formare a propriului caracter, ce ne amintește de personalitatea evitantă. Sunt nesiguri de valoarea lor, ”complexați”, sunt timizi, roșesc ușor. Mai mult ca orice îi frământă gândul de a nu fi ridicoli. Evită să facă parte dintr-un ”grup”, să meargă la o petrecere și preferă să rămână ore în șir în compania unui prieten vechi sau mai nou în compania telefonului.

Dar această fază de ”dezorientare”este o etapă inevitabilă în dezvoltarea unei personalități. Cu timpul, experiențele reușite le va spori încrederea în ei. Iar adolescenții timizi se vor transforma în adulți încrezători.

În cazul personalităților evitante însă, nu se produce această evoluție chiar cu prețul unei vieți umile.

Când personalitatea evitantă devine maladie

Anxietatea socială reprezintă acea teamă care ne cuprinde când ne expunem judecății celuilalt. Mulți dintre noi resimțim o mare anxietate când umează să vorbim în public, să intrăm într-o încăpere cu mulți oameni, să vorbim cu o persoană pe care nu o cunoaștem. Dar sunt și persoane la care această anxietate este mult prea mare și atunci devine o adevărată fobie.

În situațiile care presupun confruntarea cu ceilalți, pot fi distinse trei tipuri de anxietate:

• Anxietatea socială ”normală” pe care o încercăm cu toții: când te prezinți la un interviu, la un examen oral etc
• Fobiile generale care generează o anxietate mai mare, dar și evitarea sistematică a anumitor situații
• Anxietatea personalităților evitante, mai insidioasă, cu acea teamă aproape continuă de a fi judecat și respins.

Cauzele tulburării de personalitate evitantă

Cauzele personalității evitante diferă după situație. În consecință,în arborele genealogic al personalităților evitante pot fi regăsite persoane anxioase. De fapt și experiențele educative îi pot induce individului sentimentul că este inferior și riscă astfel să fie respins. O educație prea severă, un frate sau o soră aparent ”superiori”, greutăți școlare. Un tată sau o mamă evitanți pot constitui un model de urmat pentru copil, fară a lua în calcul și aspectul genetic al comportamentului anxios.

Cum să ne purtăm cu personalitățile evitante ?

Recomandabil

1.Să le propuneți obiective de dificulate progresivă

Ca în toate celălalte tulburări legate de anxietate, cel mai potrivit mijloc de a reduce anxietatea este acela de a îi confrunta pe oameni, treptat, cu situațiile de care se tem și de a îi face să constate singuri că lucrurile nu stau atât de rău, că teama lor este nejustificată.

2. Să le arătați că vă interesează părerea lor

Nu veți reuși din prima! În schimb, din clipa în care personalitatea evitantă va realiza că sunteți sinceri cu opinia lor, va prinde curaj și datorită vouă își va recăpăta încrederea în sine.

3. Să le arătați că acceptați să fiți contrazis

Încurajați interlocutorul vostru anxios să vorbească, să își exprime ideile

4. Să îi asigurați de sprijinul dumneavoastră constant

5. Să le îndrumați să consulte un specialist

Nerecomandabil

1. Să le ironizați
2. Să vă enervați
3. Să le lăsați să își asume toate muncile ingrate

Dacă vă este partener de viață: Felicitările mele! Ați reușit să nu îl speriați.

Dacă vă este patron: probabil lucrați la administrația publică

Dacă vă este coleg sau prieten: recitiți ce am scris