Domna cumsecade și scorpia

 Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa cum durerea fizică ne transmite să ne retragem mâna din dreptul flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără însăși integritatea sinelui nostru.

                În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre credințele nerealiste implementate în creierul meu în timpul copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.

                Femeile care își exprimă deschis furia  sunt cele mai suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem lipsite de feminitate. Limbajul comun condamnă aceste femei, numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”, „castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o femeie – pe mama acestuia!

                De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei persoane și este puțin probabil să întreprindem schimbări de ordin personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba viețile tuturor; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi care o cer activ.

Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.

                Există însă și reversul medaliei: dacă a simți mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu rezolvă problema.

Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe sine.

Sindromul „doamnei cumsecade”

                Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem declarații deschise despre  ceea ce gândim și simțim atunci când bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul, riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât crește mânia.

                „Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm pentru că nu primim destul.

                Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”, „egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”, „zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a recâștiga aprobarea celorlalți!

Femeia „scorpie”

                Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele care depun eforturi lipsite de succes pentru a schimba o persoană care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru, reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne plângem.

             Toate avem experiența directă a acestor două tipare comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat eficient și nu am rezolvat problemele reale.

Ce-ar fi să începem să ne desvățăm de acele deprinderi destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un ciclu de articole dedicat gestionării furiei.

De ce ne amintim mai bine ceea ce nu este terminat?

„Uităm” ceea ce a fost terminat, îl „așezăm” într-un colț al memoriei și nu ne mai gândim la el. Aceasta permite, în viața de zi cu zi, să trecem la altceva și să înaintăm.

Dimpotrivă, amintirea unei  sarcini întrerupte sau neîncheiate, ea continuă să ne macine, să fie analizată întruna, să ne umble în minte vreme de luni și ani întregi. 

Acest efect chinuitor al sarcinilor neîncheiate este cunoscut azi sub numele de efectul Zeigarnik.

Ce ați putea face în acest caz?

Aceasta depinde de fiecare dintre dumneavoastră și de ce anume s-a întâmplat. Puteți ierta, bineînțeles, dar nu este singura soluție. Françoise Dolto, de exemplu, ne îndeamnă să așternem pe niște foi de hârtie ce nu merge, apoi hârtia este arsă pentru a termina cu trecutul.

 Veți vedea, de multe ori că răspunsul se ivește pe neașteptate, evident și inevitabil.

Este rândul dumneavoastră să inventați, cu propriile voastre mijloace...

Vă propun un exercițiu

Gândiți-vă ce anume vă înfurie sau vă enervează , la nedreptățile comise, la dramele trecute. 
Și de fiecare dată, întrebați-vă dacă puteți depăși această furie, fără ca totuși să vedeți persoana care v-a ofensat.
Căci a ierta nu înseamnă neapărat a se reconcilia. Nu sunteți obligați/te să reluați relațiile cu persoana care v-a rănit.Nu uitați ce a făcut, dar o lăsați să scape, vă ușurați de povara unei energii negative. Renunțând să mai pretindeți reparații, vă eliberați de ranchiună

Cultul personalității

                 Este adevărat că uneori dăm conotații erotice persoanelor pe care le admirăm, dar o  relație sănătoasă nu este o „sectă a doi indivizi” dintre care unul este uns. Partenerul trebuie iubit în mod relaxat, trebuie să-ți placă, să te bucuri de el, trebuie îmbrățișat, gâdilat, șicanat, trebuie să râzi cu el, uneori să-i invadezi teritoriul și să-i împărtășești secretele, fără prea multe coduri și cerințe formale, fără să-i cazi la picioare sau să-i aprinzi lumânări. Când oferi omagii persoanei pe care o iubești, ești vasal, nu partener.

                Ca să înțelegi mai bine: dacă manifești vreunul dintre următoarele comportamente sau atitudini, te-ai blocat până peste cap într-o relație afectivă al cărei motor este cultul personalității:

·         Simți că persoana iubită este supradotată, că alta ca ea nu mai există și ajungi să te închini în fața ei. Dragostea ta se confundă cu reverența, adorarea, cultul sau idolatria. Personalitatea sa merită închinare, căci, deși nu este zeu sau zeiță, e foarte ușor să crezi că ar fi.

·         Accepți fără să critici tot ceea ce spune sau sugerează partenerul tău. Treptat, legătura afectivă/sexuală va fi transformată într-o relație ca cea dintre un maestru și un elev. Cum să faci dragoste cu „ghidul tău spiritual” și să supraviețuiești încercării? Cum să fi tu însuți alături de cineva care este mai „evoluat” și este la ani lumină înaintea ta?

·         Ataci pe oricine care nu vede că partenerul tău este infailibil. Gândul care te guvernează:„Cine nu reușește să întrezărească esența lui minunată, nu merită să fie în preajma sa și va fi declarat dușmanul meu personal”.

·         Crezi că trebuie să devii biograful partenerului tău și să documentezi aspecte ale vieții sale de zi cu zi, cum ar fi să scrii un jurnal cu frazele sale celebre sau cu gândurile sale, să alcătuiești un album cu fotografiile lui, să-i păstrezi hainele pe care nu le mai îmbracă, pe scurt, să încerci să construiești un document istoric bine organizat și sistematizat, care să țină loc de sanctuar și fișier.

·         Îi atribui daruri sau abilități neobișnuite și stabilești corelații iluzorii între aceste „puteri” și realitate. De exemplu, crezi că este capabil să ghicească viitorul, să identifice bunătatea sau răutatea oamenilor doar uitându-se la ei, poate citi gândurile și așa mai departe.

Nu mă refer la exaltarea naturală și ludică atunci când îi îndulcim urechile pentru a-i da fiori și exagerăm complimentele pentru a mări romantismul. Mă refer la credința irațională că partenerul nostru este atât de special și unic, încât dragostea obișnuită nu este suficientă pentru a satisface condiția sa extraordinară.  

             Mic ghid ca să nu-ți idealizezi partenerul și ca iubirea să revină cu picioarele pe pământ

1 .       Pe cine iubești: pe partenerul real sau pe cel imaginar?

Mulți oameni care se hotărăsc  să vadă persoana pe care o iubesc așa cum este, fără părtinire sau machiaj, descoperă că omul pe care „nu l-a idealizat” este mai bun și oferă mai multe satisfacții decât personajul „inventat”.

De multe ori nu comunicăm de ajuns și, deși trăim sub același acoperiș, nu ne regăsim în intimitate: dacă nu-ți cunoști partenerul, probabil că nici el nu te cunoaște.

2 .       Identifică distorsiunile prin care idealizezi

Identifică orbirea emoțională, exagerarea binelui și minimalizarea celor rele și atunci când afli care sunt acestea, elimină-le.

3 .       De ce îți dorești un superpartener?

Ești unul dintre acei oameni care visează să aibă ca partener un supermodel sau vreun Adonis? Răspunde-ți cu sinceritate: De ce să  vrei o astfel de persoană? Va trebui să ți la distanță o mulțime de admiratori și admiratoare! În plus, după câteva luni împreună, aspectul fizic, dacă asta e tot ce există, tinde să-și piardă efectul inițial, apare acomodarea hedonică. Totul intră în normal, devine urât. De ce? Pentru că nu te îndrăgostești de faimă, de statut, de un trup sau de portofel: te îndrăgostești de persoana respetivă, de ceea ce este ea, de personalitatea sa, de umorul, privirea și zâmbetul ei, de felul cum își iubește familia, de sensibilitatea și ideile sale.

Superpartenerii nu există, așa că nici nu-i inventa, nici nu-i cere.

4 .       Nu aduce omagii nimănui

A le dărui dragoste altora pare a fi ceva plăcut în sine; cu toate acestea, totul sugerează că, atunci când suntem într-o relație, acest „altruism emoțional” are nevoie de un feedback ca să funcționeze bine. Mintea noastră caută reciprocitate în persoana iubită.

În procesul de idealizare a partenerului, acest schimb, care este bilanțul esențial al democrației sentimentale, se întrerupe sau slăbește, pentru că-l vedem pe celălalt ca pe o ființă superioară. Dacă îi aduci omagii persoanei iubite vei ajunge la supunere și ascultate oarbă.

5 .       Să te iubească pentru ceea ce ești

Fanteziile că ai fi Zeus sau Afrodita au farmecul lor; cu toate acestea, unii se atașează de personaj și, așa cum se întâmplă cu cu cei care încearcă anumite droguri, încep să le placă. A te simți idealizat sau idealizată crează dependență în oamenii nesiguri. Îți spune că nu mai există amanți ca tine, și tu o crezi; că ești cea mai frumoasă persoană de pe planetă, și tu o crezi; că nimeni nu are inteligența ta, și te simți Einstein. După câțiva ani, în afară de faptul că ți-ai pierdut identitatea, vei fi un amalgam de minciuni.

6 .       Dragostea pământească este mult mai distractivă

Harul iubirii omenești nu rezidă din sfințenia sa, ci în umanitatea imperfectă care ne definește. Mai bine o iubire pământească cu cineva făcut din carne și oase, fără prea multe momente celeste; mai bine o iubire frumos viciată și cât mai realistă și umană posibil.

Dacă nu te mulțumește o dragoste normală, ai o problemă, pentru că aceasta este singura care există.

Nu-ți idealiza iubitul

           Premisa este în mod clar narcisistă: „cine se aseamănă se adună”. Am cunoscut oameni care, în momentul în care își prezintă partenerul, încep să-i fluture CV-ul, ca și cum ar dori să-l scoată la vânzare. Să te lauzi cu persoana iubită înseamnă să o transformi într-un obiect al dorințelor tale, o realizare „personală” sau un triumf. Unii își poartă partenerii ca pe niște medalii, alături de alte obiecte de valoare.

                Nu spun că trebuie să fim insensibili la atributele persoanei pe care o iubim, dar admirația este un lucru, iar idolatria bazată pe profit este altul. Atunci când stima de sine depinde de valoarea partenerului tău, planează asupra ta o sabie cu două tăișuri. Nu vei putea să te ocupi tu însuți de creșterea personală ( vei trăi conectat la un ego străin) și, mai devreme sau mai târziu, vei sfârși prin a exagera câteva dintre virtuțile sale ca să se reflecte în propria ta acceptare. Repet: dacă ceea ce dorești este să lauzi calitățile partenerului tău pentru a le mări pe ale tale, te vei osteni la nesfârșit să menții „buna imagine” a acestuia și îți vei pierde punctul tău intern de referință.

Moduri prin care ne idolatrizăm iubitul în scopul de a deturna realitatea în favoarea „iubirii”

                Mulți oameni doresc să-l scoată pe cel iubit din realitate și să-i confere un caracter astral: omniprezența (acum că umple ființa noastră), omnipotența ( de vreme ce le poate pe toate) și omnisciența ( pentru că este o sursă de înțelepciune profundă). Mă întreb: Ce anume te determină să-ți dorești un partener cu superputeri? Nu ești prea mare ca să te joci cu super-eroi?

                Aceasta este principala problemă în idealizarea iubirii: te impiedici de realitate și descoperi că partenerul tău transpiră, miroase, devine deprimat, frustrat, egoist uneori, se înfurie, plânge și așa mai departe.

Dragoste oarbă sau a ignora ce este rău

                O mulțime de oameni iubesc numai partea care le convine la partenerul lor sau cea care îi afectează mai puțin: ”Soțul meu este infidel? Partea asta nu mă interesează.” „Ea consumă alcool? Nu știu ce vrei să spui.” Sau: „Partenerul meu joacă banii în cazinouri? Nu cred că este adevărat”. Acestea sunt tactici de supraviețuire pentru a face față unei relații care ne depășește. Când planează pericolul, unii fac ca struțul: bagă capul într-o gaură, crezând că micșorează pericolul în acest mod. Un gest infantil: doar copii își acoperă ochii cu mâinile și cred că: „Dacă nu văd, nu există”.

                Există o anumită imaturitate și iresponsabilitate în decizia de a nu ține cont de comportamentele negative ale partenerului.

                Între optimismul euforic al îndrăgostiri și scepticismul inteligent al iubirii mature, ți-l recomandat pe acesta din urmă, dacă nu există fluturași sau lilieci în stomac.

Te concentrezi asupra celor bune și le exagerezi

                Evidențiezi  performanțele în defavoarea nereușitelor, deși acestea din urmă sunt numeroase și mult mai grave. Dacă partenerul tău îți repetă obsesiv că ești cel mai frumos, unic, special, strălucitor, sexi, original, creativ etc, etc, bucură-te de aceasta, dar nu o lua ca literă de lege și nu crede tot ceea ce zice.

„ Nu este vorba că dragostea se înșeală uneori, ci că este o înșelare; ne îndrăgostim atunci când asupra unei persoane imaginația noastră proiectează perfecțiuni inexistente” Ortega y Gasset

Tu cât de mult proiectezi? Ești conștient de aceasta?            

Minimalizarea problemelor sau „Nu e chiar așa de rău”

                Există oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi acesta dă pe din afară. Aici problemele nu sunt ignorate; ele sunt reduse sau interpretate cu bunăvoință, când de fapt nu este cazul.

                 Îmi amintesc de o femeie căsătorită cu un bărbat alcoolic și extrem de violent. Când era atacată de către soțul ei, își acoperă fața cu mâinile și repeta cu voce tare: „ Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma”. Credința ei era că Dumnezeu ne dă o mulțime de dificultăți ca să creștem și să învățăm, dar că nu intenționează niciodată să ne facă rău. „Ceva trebuie să învăț din povestea asta; ceva trebuie să-mi comunice viața”- spunea ea. I-am răspuns că probabil viața, natura, Dumnezeu sau cosmosul, îi sugerau să fugă cât mai departe posibil și să-l denunțe pe agresor. Ea considera că soțul ei era un instrument care îi permitea să se purifice. Nu doar îl idealiza, îl  sanctifica!

Te prefaci că ești prietenul celui care te-a rănit

                Aici strategia este să ștergi cu buretele și să o iei de la capăt. Cheia este să-i oferi partenerului statutul de „ prietenă” sau „prieten”, pentru a-i salva măiestriile: „Nu este un soț bun, dar este un prieten excelent”. Sau: „Ca soție este un dezastru, dar ca prietenă este excepțională”. Poate cineva care ani de zile ți-a făcut viața amară să se transforme brusc și fără resentimente într-unul dintre cei mai buni prieteni? Prietenii sunt respectați și admirați, sunt iubiți și li se acordă încredere, iar acest lucru are nevoie de o întreagă istorie să existe în spate. Nu putem schimba statutul emoțional al unei relații ca prin magie și nu putem ignora trecutul. Să ierți nu înseamnă să suferi de amnezie, ci să-ți amintești fără durere, iar acest lucru se realizează printr-un efort interior susținut, nu printr-un ordin.

                A fi „prieten” cu cineva pe care îl iubești și nu te iubește nu este altceva decât o „stupiditate sentimentală”, care fără îndoială te va răni. Nu-ți supraestima puterile.

Iubirea hărțuitoare

 Câteva  dintre caracteristicile acestui tip sunt: dorința de a fi mereu în centrul atenției, emotivitate excesivă, comportament seducător, grijă exagerată pentru aspectul fizic, atitudine dramatică și uluitoare, tendința de a vedea intimitatea acolo unde nu există și de a fi foarte înflăcărați sau înflăcărate în relațiile interpersonale (în special atunci când intră în joc și iubirea). Persoanele care manifestă acest tip de iubire se angajează în cicluri amoroase aflate sub auspicii rele. La început, relațiile emoționale sunt cuprinse de o pasiune frenetică și scăpată de sub control, pasiune care intră repede în cădere liberă, pentru ca în final să încheie relațiile într-o manieră drastică și tumultoasă. Iubirea isterică nu numai că se face simțită, dar devine și o povară greu de îndurat pentru că, cerând necontenit atenție, relația devine epuizantă. Cum îți poate fi bine cu cineva care nu este niciodată satisfăcut emoțional?

Latura neplăcută a seducției și romantismului

Dorința impulsionează iubirea, iar romantismul o echilibrează. Cu aceasta suntem de acord. Însă atunci când tacticile de seducție încep să pară scoase din filmul „Atracție fatală”, expresia sentimentului începe să se coloreze în tonuri țipătoare de fucsia și iubirea devine greu de digerat. Latura neplăcută a seducției este hărțuirea, iar latura respingătoare a romantismului este dulcegăria.

Persoanele histrionice oscilează între două scheme de gândire complet opuse: „Sunt un nimeni” – atunci când lumea nu le acordă atenție sau când le dezaprobă comportamentul – și ”Sunt o ființă excepțională și specială care îi cucerește pe toți” – atunci când ceilalți răspund cu interes încercărilor de a atrage atenția. Consecințele acestei gândiri dihotomice ( în alb și negru) sunt dezastruoase, pentru că, dacă securitatea mea emoțională va depinde de cât de „captivată” și „extaziată” îmi păstrez perechea, nu voi avea parte de niciun moment de liniște.

Histrionicii pot avea una dintre aceste trei atitudini distructive pentru iubire:

 „Viața ta trebuie să graviteze în jurul meu”

Din punctul lor de vedere, iubirea adevărată presupune să te simți incomplet și lipsit de sprijin atunci când partenerul nu este prezent.

„Iubirea este sentiment pur”

Deși tind să fie joviali și simpatici, problemele apar din cauza lipsei lor de control asupra propriilor emoții. Certurile cu partenerul și accesele de furie sunt frecvente, fiind cauzate de o toleranță extrem de scăzută la frustrare: „Dacă lucrurile stau altfel decât mi-ar plăcea mie, mă înfurii”. Așa cum spune Walter Riso: iubirea nu trebuie doar simțită, ci și gândită, ceea ce persoanele histrionice evită să facă.

„Iubirea ta nu mi- e de-ajuns”

Asemenea sindromului „sacul fără fund” : orice ai face, el sau ea își va dori întotdeauna mai mult și mai bine. Ceea ce ghidează relația nu este bucuria de a fi cu celălalt, ci o profundă insatisfacție afectivă. Idealizarea și nevoia de a se ști iubit sunt atât de mari, încât niciodată nu vei putea ajunge la nivelul cerut. Dintre o relație pasională care te sufocă și una care te eliberează, chiar dacă pasiunea nu va fi ca ruptă din filme, numai unii vor prefera a doua opțiune. Însă, pentru mulți alții sunt mai importante tahicardia, așa că vor alege senzaționalul înainte de toate: îndrăgostire, mai degrabă decât iubire.

De ce ne împotmolim într-o relație histrionică?

Să nu uităm aceste persoane, asemenea sirenelor, sunt „specialiste” în a-i momi pe ceilalți și a-i arunca cu capul înainte în jocul captivant al cochetăriei și flirtului. Dacă manifești vreuna dintre următoarele vulnerabilități, te-ai putea transforma într-o pradă ușoară a acestor cuceritori:

„Am nevoie de partener light, care să nu-mi complice viața”

Persoanelor care funcționează în schema superficialității/frivolității, și nu vor să-și complice viața, trivialitatea persoanelor histrionice li se va potrivi ca o mănușă. Norma: minte puțină, inimă mare. Există perechi pentru care punctul de simbioză maximă îl reprezintă înghețata de la filmul de seară. Și ce? Problema ar putea apărea numai atunci când unul respiră aerul tare al înălțimilor spiritului și celălalt se află pe la genunchiul broaștei. Dar sunt destui cei care doresc să-și transforme partenerul histrionic într-un Einstein îndrăgostit, iar aici lucrurile se complică, pentru că plopii nu prea dau pere.

„Am nevoie de cineva care să fie mai extrovertit decât mine”

Această relație este pusă în mișcare de schema compensației. Să te unești cu cineva care să compenseze incompetența ta socială. Mai bine ocupă-te de rezolvarea acestei probleme decât să o disimulezi cu ajutorul calităților partenerului.

„Am nevoie să fiu recunoscut și apreciat”

Dacă te afli în căutarea unei persoane care să-ți ridice stima de sine află că personalitățile histrionice sunt experte în a acorda complimente și confirmări. Împreunarea dintre un histrionic și o persoană cu stimă de sine scăzută se face în baza unui schimb implicit, în care fiecare primește ce are nevoie de la celălalt. O complicitate afectivă foarte echilibrată. Acordul va fi pecetluit cu dublu sigiliu.

Se stabilește astfel un acord plin de lingușiri și ridicări în slăvi, în care presupusa dragoste devine din ce în ce mai pompoasă. În realitate, stima de sine va fi mai degrabă mimată în fața acestor avalanșe de reconfirmări, presărate cu câteva minciuni „nevinovate” pline de afecțiune.

Strategii de supraviețuire afectivă

Să te lași copleșit de sentimentele celuilalt fără a opune rezistență:

Presupune să fi într-o condiție fizică bună și să nu fi claustrofob, adică:

·         Să ai răbdare atunci când partenerul tău histrionic are accese de furie

·         Să-ți exprimi permanent sentimentele

·         Să fi atent la detalii, atât din punct de vedere verbal cât și material

·         Să nu uiți niciodată vreo aniversare sau altă dată importantă

·         Să-i lauzi constant farmecul și calitățile

·         Să nu încerci niciodată să-ți asumi o postură intelectuală sau prea profundă

·         Să-i lași să iasă în evidență oricând își doresc

·         Să le împărtășești emotivitatea

·         Să nu le condamni crizele de isterie

·         Să nu spui „nu”

Ți-ai putea ceda spațiul vital pentru a-l lăsa pe celălalt să te zdrobească, fie și cu tandrețe?

Să impui limite iubirii hărțuitoare și să-ți aperi autonomia personală

Există un singur „dar”: atunci când unei persoane histrionice i se refuză afecțiunea, reacția ei va fi aproape întotdeauna violentă și poate fi însoțită nu numai de accese de furie, ci și de gesturi sau încercări de suicid .

· Să nu cedezi niciunui tip de manipulări, indiferent de circumstanțe

· Să marchezi în mod clar teritoriul și spațiul personal și să nu lași ca partenerul să le încalce

· Să-ți cenzurezi partenerul când încearcă să atragă atenția în public

·  Să ai activități personale, fără compania celuilalt

·  Să critici superficialitatea, acolo unde există

·   Să echilibrezi emoționalul prin rațional
Ești în stare să alegi această strategie și să-ți asumi consecințele?

„Iubiri toxice” Walter Riso

Nu întotdeauna un cui îl scoate pe altul: uneori, amândouă rămân înăuntru

Nu mă refer la persoanele care au murit (acesta este alt tip de durere), ci la fostul partener care se mișcă și respiră, chiar dacă departe de tine. Cum să îngropi de vie o persoană pe care încă o mai iubești? În iubirile înrădăcinate, mintea este cea care trebuie să-l „ îngroape emoțional” pe fostul partener, și nu pompele funebre.

Lupți împotriva amintirilor, încerci să le distragi, te duci la psiholog, la ghicitoare, la vrăjitoare, dar imaginile cu fostul partener, încă, te înconjoară. Ai impresia că s-a rupt ceva din tine, îți lipsește ceva, dar, aidoma fenomenului medical  „membrul fantomă”, creierul tău procesează persoana care lipsește ca și cum l-ai avea încă lângă tine.

De ce ne grăbim să începem o nouă relație?

Bunul simț ne spune: „Cel mai bun remediu pentru o dragoste veche este să deschizi ușa unei noi iubiri”. Problema este că, dacă prima dragoste încă trăiește și navighează prin memoria noastră conștientă sau inconștientă, achiziția recentă n-o va afecta în niciun fel, pentru că nu va avea unde sau cum să crească. Există trei motive pentru care ne grăbim să înlocuim o iubire care încă ne bântuie:

1.       Necesitatea de a fi iubit

O tânără mi-a spus plină de durere: „Ce să fac? Sunt șase luni de când nu am niciun partener”. Ce să fac? Păi nimic, să trăiască oricum, să se bucure de viață. Cine a spus că dragostea este singura formă de autorealizare? Neliniștea de a avea pe cineva împinge milioane de oameni să se lipească de „primul venit”, fără a avea alt motiv decât să-și calmeze anxietatea. Tagore spunea că dragostea este ca un fluture: dacă o urmărești cu disperare, se îndepărtează, dar dacă stai nemișcat, se așează pe tine. Nu se poate să ieși în căutarea unui partener ca și cum te-ai duce să cumperi un produs de la magazin, și nici nu te poți îndrăgosti la comandă. Dar poți să te pregătești pentru iubire: să te organizezi în interior, să te înseninezi și să-și lași inima întredeschisă.

2.       Toleranța scăzută la durerea emoțională

Unii nu pot suporta durerea pentru că nu sunt capabili din punct de vedere chimic, iar alții pur și simplu sunt răsfățați și cad în deznădejde la primul indiciu de disconfort. Unii oameni suportă cu stoicism ,ca niște războinici, atacurile vieții, dar când vine vorba de dragoste și de durerile sale, devin deosebit de fragili și sclifosiți. Susceptibilitatea aici nu se referă la nevoia de a fi iubit, ci la intoleranța la durerea emoțională. În primul caz, ei caută o „nouă dragoste”, care să calmeze apetitul; în al doilea caz, o „iubire analgezică”.

3.       Răzbunarea

O ajustare emoțională a legii talionului: „ochi pentru ochi”: „ Vreau să suferi cât am suferit      ( sau sufăr ) și eu. Pură imaturitate. În dragoste, trebuie să ști să pierzi și nu să te angajezi în lupte de răzbunare și de ispășire depășite moral. Modus operandi este după cum urmează: te grăbești să te implici într-o relație nouă, astfel încât el sau ea, crezi tu, va muri de furie sau gelozie. Dorești să-i dai o lecție și să-i arăți că nu este de neînlocuit. Analizează cu calm, te rog: Chiar crezi că această strategie îi va schimba sentimentele față de tine? Ce te face să crezi că încă mai are sentimente pentru tine? 

Ține minte această idee: dacă fostul tău consideră că faci parte din trecut, el sau ea nu trebuie să facă parte din prezentul tău.  De fiecare dată când încerci să-i atragi atenția fostei/ului, îl implici din nou în viața ta și îți rănești respectul de sine. Vechiul cui pătrunde astfel și mai adânc.

„Te-am părăsit. Acum ce să fac ca să te uit?”

Scopul de „a-l uita pe partener ”, ca și cum n-ar fi existat niciodată nu este doar un lucru irațional, ci și naiv, dacă nu cumva hotărești să-ți dai cu un ciocan în cap și să-ți creezi leziuni cerebrale, ceea ce nu este recomandat. Realitatea este alta: a accepta pierderea într-un mod salutar nu implică să ai amnezie în ceea ce-l privește pe fostul tău partener, ci să-ți aduci aminte de el fără durere sau cu o durere luminoasă și suportabilă.

Strategia lui Tarzan

Nu renunți la vechea relație până când nu ai început una nouă. Este o versiune mai avantajoasă și anticipată a metodei. „un cui scoate pe celălalt”: nu slobozești o liană până când nu ai prins-o bine pe următoarea. Înlocuiești cuiul înainte să se înrădăcineze. Strategia Lui Tarzan este crudă: într-o zi oarecare, fără niciun avertisment, îți dai seama că partenerul tău are pe altcineva și nu ai timp să mai faci ceva. Îți vine „avizul morții” și nu mai rămâne nici cenușa. Surpriza este de proporții: „Totul s-a petrecut atât de repede...Nu am avut niciodată niciun indiciu că relația noastră funcționează prost, nu mi-a spus nimic...” Întrebările sunt numeroase și izbitoare: „Când, unde și cum s-a întâmplat acest lucru? De ce mie?” Și nimeni nu poate să-ți răspundă: partenerul te părăsește. Dacă trecutul persoanei pe care o iubești te face să bănuiești că folosește această strategie, mergi mai departe. Cum? Pleacă tu primul și nu-ți lăsa partenerul să te folosească!

Este posibil să iubești doi oameni în același timp?

Da! În ciuda protestelor venite din partea apărătorilor monogamiei și ai exclusivității emoționale, mulți oameni deschid filiale și bifurcă sentimentul iubirii. Să iubești doi oameni în același timp: două cuie simultane și în paralel. O bucurie dublă sau dublă durere? Pe termen scurt: euforie și fascinație; pe termen mediu și lung, disconfort și primejdie.  Soluții? Le aștept de la dumneavoastră!

Cum să scoți cuiul  și să alini durerea vechii iubiri?

1. Dacă ai o dragoste înrădăcinată, nu te grăbi, dă-ți timp

2. Treci peste toate etapele durerii ( voi scrie cât de curând un articol despre cele patru etape ale doliului)

3. Păstrează-ți curățenia interioară. Sub greutatea unei iubiri sinuoase care refuză să dispară, lumina ochilor este tristă și opacă ca și cum ai suferi de o boală virală. Dar atunci când antivirusul începe să lucreze, privirea devine mult mai plină de viață.

4.  Încearcă să nu compari lucrurile vechi cu cele noi

5.  Nu uita: Revanșa te va ancora în trecut

Dacă vei avea o iubire împărțită între mai multe persoane, vei trăi o nemulțumire permanentă: atunci când ești cu una dintre ele, îți va lipsi ce are cealaltă; și vei continua așa, din lipsă în lipsă, încercând să iubești un puzzle în care piesele nu se potrivesc.

Articol inspirat după „ Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso