Iubiri interzise

Cu greu găsești o persoană adultă, fie ea bărbat sau femeie, care să nu fi cunoscut, căsătorită fiind, această îndrăgostire nepermisă, neprevăzută în certificatul de la Starea Civilă. Unele persoane dau curs acestor iubiri. Altele încearcă să le reprime. Indiferent însă de felul în care alegem să ne manifestăm, aceste iubiri interzise ne dau bătăi de cap și sunt generatoare de întrebări existențiale și de probleme de cuplu. Dacă, în adolescență, „dușmanii” de care ne ascundeam neprețuitele iubiri erau părinții, în căsnicie avem de-a face cu un adversar de-a dreptul machiavelic, mult mai de temut, mai abil și mai periculos. Știți cine este acest adversar periculos, cu care ne luptăm și folosim toate tacticile posibile, de la arta războiului a lui Sun Tzu până la tratatele militare, de sute de pagini, ale lui Carl Von Clausewitz? Este minunata iubită de acum ceva timp, mireasa mult așteptată la altar, în fața căreia ați jurat credința dincolo de viață. Adversarul de azi este mirele, iubitul, pe care acum însă îl vedeți cu un coif în locul cununii din biserica în care v-ați unit viețile. Este uimitor procesul prin care voalul de mireasă se transformă în văl dens, sub care ne ascundem fața și sentimentele. Proces în care costumul de ginere se transformă în armură de fier, care să ne protejeze de cum intrăm pe ușa casei și, mai ales, a dormitorului conjugal.

Merită oare să sacrifici totul pentru aceste iubiri interzise?

Este omenește să uiți. Psihologic vorbind, folosim „uitarea” ca mecanism de apărare, să ne ferim de suferințe, de trăiri emoționale neplăcute. O facem inconștient și pur și simplu refuzăm să ne mai aducem aminte. Este ca un fel de protecție, pentru că acum, ea sau el, ne face să suferim, nu vrem, evităm să ne mai amintim. Însă, trebuie să încercăm să privim obiectiv aceste iubiri interzise. Iubiri interzise de un certificat de căsătorie.

După câțiva ani de căsnicie, nu prea mai ai forță de convingere această bucată de hârtie, care cine știe prin ce sertar se găsește. Iubiri interzise de morală sau de conștiință. Aceasta merge, în prima fază însă, până să guști din deliciile fructului oprit. Iubiri interzise de soție sau soț. Ei, de aici încolo începe războiul, fie el și conjugal, se poartă între două armate de argumente ale soțului și ale soției, ale agresorului și victimei, ale părinților aliați cu una din părți, ale copiilor atrași și ei, din nefericire, în aceste conflicte. Miza acestor stări conflictuale, a acestor războaie grele și pentru el și pentru ea, pentru toți cei implicați, de fapt, părinți, copii, prieteni, rude, este libertatea. Libertatea de a-ți permite să trăiești după pofta inimii. Iar trofeul nu este amanta sau amantul, așa cum s-ar crede, ci starea obținută într-o iubire interzisă! Întrebarea pe care te invit să ți-o adresezi este dacă merită. Nu amanta sau amantul, ci starea de război, relația încordată de acasă versus iubirea interzisă? Merită să înfrunți priviri ostile, certuri și mii de reproșuri, să treci prin tranșee inundate de lacrimi pentru a ajunge la aceea iubire interzisă? Merită oare să sacrifici minute, ore, zile pe câmpul bătăliei conjugale, unde victimele sunt liniștea căminului devastat de război și sufletele din casa în care locuiți, pentru aceste iubiri interzise? Dacă sunt doar o formă de evadare din rutina cotidiană? Sau dacă alegeți să aveți o relație extraconjugală fiindcă și prietenul meu are? Sau dacă ați întâlnit o persoană oportunistă, care doar profită de starea financiară sau de poziția pe care o aveți? Sau care doar răspunde cu abilitate nevoilor pe care le aveți? Fie ele sexuale sau „metafizice”, cum ar fi nevoia de valorizare, privindu-vă ca pe o zeitate și venerându-vă, soarbe fiecare cuvânt al dumneavoastră, contra cost, evident, căci nimic nu este gratis pe lumea aceasta. Nu vorbesc de bani când este vorba de iubire, ci mă refer la costuri în momente de liniște conjugală și împlinire sufletească.

Dați o valoare pe o scară de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simțiți!

Pentru că este posibil să fiți prins în vâltoarea acestor iubiri interzise, un moment de respiro și de evaluare obiectivă, de tipul pierderi-beneficii, cred că este util pentru liniștea, mulțumirea și starea de bine a fiecăruia. Starea de libertate se găsește în afara noastră. Important este să știm cum să o căutăm. Nu poți găsi o stare autentică, pentru că ți-o dă cel sau cea de lângă tine. Stările sunt în noi. Chiar și starea de iubire. De noi și nu de ea sau de el depinde starea de împlinire sau fericire. Din păcate, oamenii pierd o viață uneori și plătesc cu suferință și durere inimaginabilă, căutând alți parteneri, alte iubiri și nu găsesc ceea ce caută. Se aleg doar cu un gust amar și multe speranțe pierdute.

Merită să trăiești o iubire interzisă? Merită să-ți petreci viața căutând în alte ființe, în alte iubiri, în alte relații ceea ce ar trebui să ști că se află în tine, de fapt? Răspunsul se măsoară dând o valoare de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simți chiar acum, chiar în acest moment, și apoi puteți răspunde la această întrebare: merită să trăiești un război al iubirilor interzise?

Cum ne facem ascultați!

Una dintre cele mai importante tehnici pe care ar fi util să o deprindem este aceea de a fi direcți cu copiii noștri. De obicei, părinții arată ceea ce îi nemulțumește, dar nu o fac printr-o cerere! Este ca și cum ai pescui într-un deșert! Șansa de a obține ceea ce dorim atunci când dăm ordine este foarte mică. Iată câteva exemple de acest gen:

Mesaj negativ	Ordin implicit
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Faceți liniște!
În camera voastră iarăși este dezordine!	Faceți curat în cameră!
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, nu vă purtați așa cu ea!
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Nu-ți bate fratele!
Iarăși mă întrerupi!	Nu mă mai întrerupe!
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Nu vorbi așa cu mine!
Data trecută ai întârziat!	Vino la timp!

În fiecare dintre aceste exemple, părintele încearcă să-și motiveze copilul să facă un anumit lucru, concentrându-se asupra problemei, fără să-i ceară ceva. Doar dă ordine! De cele mai multe ori, copilul nici nu-și dă seama care este cerința implicită și pe cale de consecință nu face nimic.

Pentru a obține un rezultat direct, cerința trebuie făcută direct fără să ne mai concentrăm pe o expresie negativă! Sublinierea lucrului pe care copilul nu l-a făcut cum trebuie nu ajută la crearea cooperării. Să analizăm felul în care mesajele negative ar putea fi reformulate ca îndemnuri eficiente la acțiune:

Mesaj negativ	Cerință pozitivă
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Ați vrea, vă rog, să faceți liniște?
În camera voastră iarăși este dezordine!	Ai vrea, te rog, să faci ordine în camera ta?
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, vă rog, nu vă mai purtați așa cu ea.
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Te rog, nu-l mai bate pe fratele tău.
Iarăși mă întrerupi!	Ai vrea, te rog, să nu mă mai întrerupi ?
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Te rog, nu vorbi așa cu mine.
Data trecută ai întârziat!	Te rog, vino la timp.

Este necesar să ne asigurăm că cerem, nu că dăm un ordin sau o comandă ca să-i motivăm pe copii, dar nu le oferim în schimb un motiv. Ca părinte, dacă ne explicăm punctul de vedere pentru a ne motiva cerința, renunțăm la putere. Prea mulți părinți bine intenționați încearcă să-și convingă copii să le urmeze instrucțiunile, în loc să le amintească faptul că este normal să se opună, doar că  mama și tata sunt cei care conduc. Nu este nevoie să spunem „Este timpul să mergi la culcare. Mâine ai o zi grea. Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”, ci doar „Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”.

Este necesar să lăsăm la o parte explicațiile. Când copiii se împotrivesc părinților, ce cele mai multe ori o fac împotriva motivelor. Când renunțăm la motive, se opun mai puțin.

Ar fi interesant să descoperiți ce fel de mesaje transmiteți copiilor dumneavoastră și felul în care aceștia reacționează la ele. Sunt ascultători și fac întocmai ceea ce doriți? Sau se opun și ignoră cerințele pe care le formulați? Ce ajunge la copilul dumneavoastră din mesajul pe care îl transmiteți? Cum ați putea îmbunătăți aceste mesaje astfel încât să devină cerințe pozitive pentru copilul dumneavoastră?

Cum să creștem un copil fericit!

De exemplu, dacă adoptăm o atitudine critică plângându-ne de ei, de alții sau de lumea care ne înconjoară. Le arătăm cum să-i condamnăm pe ceilalți sau, și mai rău, cum să se condamne pe ei înșiși.

Mintea copilului este plină de întrebări. Poate cele mai arzătoare sunt: „Cine sunt eu?” și „Care este locul meu pe lume?”. Acestea sunt întrebări esențiale care le definesc personalitatea sau identitatea. De aceea, copiii sunt puternic marcați de enunțuri care încep cu „tu ești”, indiferent dacă mesajul sună „ești un leneș” sau „copil de ispravă”, mesajul vine de la cei mari și se întipărește adânc în subconștientul copilului.

Sunt părinți care au convingerea că dacă își critică copilul îi motivează să-și îndrepte comportamentul. Poate la fel au procedat și părinții acestora cu ei.

Copiii nu privesc criticile ca pe o încurajare, pentru ei critica pare mai de grabă un atac la persoana lui și există mai multe șanse să le provoace o atitudine de autoapărare decât una de cooperare.

Spuneți copiilor dumneavoastră că nu vă place ceea ce fac, fără să minimalizăm respectul de sine pentru copil. Dați de înțeles că El este în ordine, dar ceea ce a făcut nu este.

La fel ca adulții, copiii au dreptul de a-și cunoaște și exprima sentimentele, inclusiv cele de furie și supărare ori de tristețe. Ca părinți trebuie să acceptăm și să respectăm sentimentele și frustrările copiilor noștri, impunând totuși reguli și limite de conduite echilibrate.

Dacă doriți să disciplinați copilul nu folosiți cuvinte umilitoare sau comparații cum ar fi: egoist, tont, ești o pacoste, ești leneș, nu ai minte, ești imatur, ești exact ca taică-tu, ești un tăntălău, nu mă mai bate la cap, controlează-te o dată, din păcate lista este atât de lungă ca să o continui!

Folosiți mesaje pozitive: „Ești prea mare și prea înțelept pentru a o lăsa pe sora ta mai mică să te scoată din sărite cu așa ceva”, „Cum te poți organiza pentru a te descurca mai bine?”, „Ai foarte multă energie, te rog las-o mai încet dragul meu”, „Băiete ai multă imaginație, îmi place ceea ce ai făcut”.

În loc să spuneți „Nu fugi spre șosea!” este mai util să spuneți „Rămâi lângă mine pe trotuar!”, astfel încât copilul să-și imagineze ce are de făcut și nu ceea ce nu are voie să facă. Dați-le copiilor instrucțiuni clare privind modul corect de a gândi, utilizând formulări pozitive cere îi ajută pe copii să gândească, să acționeze pozitiv și să simtă că pot face față, astfel ei își vor imagina succesul și vor avea rezultate bune.

Pentru dezvoltarea încrederii în ei și reușita copiilor noștri în viață trebuie să acordăm atenție și trăsăturilor sufletești nu numai asupra comportamentului lor. Când vedem că aceștia posedă o calitate pe care o admirăm: generozitate, bunătate, sensibilitate, hotărâre sau orice altceva, trebuie să le arătăm că am remarcat-o și că o apreciem.

Dacă copiii noștri trăiesc în aprobare, învață să se placă pe sine și stabilesc relații mai calde și mai stabile.

Copiii, au și ei, sentimente lor, gândurile și dorințele lor. Ca și părinții lor, copiii au  dorința de a fi acceptați în familie sau la grădiniță, ori în cercul de prieteni. Ei își formează propriile lor visuri, dorințe, păreri, chiar dacă uneori acestea nu sunt atât de complexe ca ale persoanelor mature, însă trebuie să le acordăm ca oricărei ființe umane, respect și considerație și atunci când aceștia ne comunică ceva să-i ascultăm cu adevărat. Atunci când copiii se simt ascultați și își pot exprima gândurile și sentimentele, ei devin mai curajoși și mai siguri pe ei, știind că părerea lor contează.

Trebuie să credem în visurile  copiilor noștri și trebuie să credem în copiii noștri, mai ales când și-au pierdut încrederea în ei înșiși, încurajându-le visurile din tot sufletul, talentele, calitățile, ajutându-i să devină adulți, capabili să înfrunte viața cu siguranță de sine.

Psihologia amantei

Spre deosebire de perioadele romantice pe care le-a trăit amanta din anii  '40, amanta din ziua de azi este nevoită să împartă nu numai bărbatul cu altă femeie, ci și budoarul cu alte amante. Asta, deoarece chiriile la garsoniere sunt foarte mari și domnii sunt nevoiți să pună mână de la mână și să înființeze „asociații specializate” în acest domeniu. Să închirieze apoi un loc pe care, conform unui grafic bine stabilit, să-l folosească perechi-perechi, fără să se intersecteze.

Aceste meschine probleme locative fac viața unei amantei contemporane mai grea, mai nesigură. Consecințele sunt suportate de domni și le lovesc indirect și pe soțiile acestora. Crizele revendicative „din iubire” subțiază de regulă buzunarele și coșul familiei care are astfel de cheltuieli, pentru că „liniștea” costă, iar bărbații sunt dispuși să plătească. Cheltuielile cu amanta reprezintă o realitate pe care nu se știe câte familii au curajul să o recunoască.

O caracteristică psihologică a amantei este nesiguranța și, pentru că nu se știe cât durează, amantele trăiesc ziua de azi ca și când ar fi ultima și de aceea profită din plin. Nu se știe când dragostea moare ucisă de banalitate, se poate întâmpla și amantelor, nu numai soțiilor, și  nu se știe când poate apărea altă femeie care să-i ia locul în inima prietenului ei. Năucitor este că nevasta nu-și imaginează că și amanta trăiește aceeași teamă ca și ea.

Divorțuri, partaje, stări de nesiguranță

Uneori, pentru a termina această stare de nesiguranță, unele amante aleg să sufere oficial și se transformă în neveste pentru iubiții lor. Cu chiu, cu vai, printre divorțuri și partaje, ies din conul de umbră în care au fost ținute. Revendică cheia de la apartament sau ce a mai rămas după partajul domnului și primește duminica, oficial, prietenii aferenți, și ei împărțiți la același partaj, cărora trebuie să le intre în grații printre ciorbe și sarmale, trudite în acel loc numit bucătărie.

Ce face domnul în acest timp, când fosta amantă și proaspătă doamnă, se luptă cu fantomele trecutului? Nu este greu de imaginat... Același fotoliu, aceeași telecomandă și este timpul pentru o nouă vânătoare!? O doamnă îmi mărturisea că „diferența este că atunci când îi eram amantă îi șifonam cămășile deschizându-i nasturii. Acum ca nevastă trebuie să-i calc aceeași cămașă și să-i închid nasturii”.

Amantele sunt genul de femei care au nevoie de protecție. Atunci când în cuplu există o nevastă care domină, impune și conduce, soțul este predispus să caute în afară. Acolo caută un anumit profil psihologic feminin, capabil să-i împlinească anumite nevoi firești. Amanta interpretează rolul victimei care are nevoie să fie salvată. Iar bărbatul acceptă. Oricum este mai interesant decât jocul psihologic de acasă, unde nevasta ia locul mamei care îl dădăcește și-l îngrijește: să nu răcească, să nu plece fără pachet, asumându-și responsabilitatea pentru ceea ce el nu face bine. De fapt, acest joc este o formă de control, de care nici nevestele nu sunt conștiente că îl practică. La un moment dat, soțul se revoltă și își dorește o femeie, nu o mamă, care să-i pună în valoare calitatea de adult. O amantă răspunde instinctiv acestor nevoi, făcându-l să se simtă util, pentru că ea are în permanență grijă să-i dea o problemă de rezolvat, o mașină de reparat, pentru că ea, o femeie singură și neajutorată, nu poate trăi fără ajutorul lui. În poziția de victimă se află femeia care devine amantă doar ca să-și confirme ei însăși că nu merită statutul special de soție.

 Pentru că o amantă știe să asculte, apar astfel confidențele și simpatia, apoi intimitatea și de aici nevoia de convorbiri nelimitate, explicații, mesaje și email-uri care nu se mai termină.

După un timp, subiectele se epuizează. S-a întâmplat după nuntă și cu actuala soție. O femeie care alege să fie amantă ar trebui să se întrebe de ce admite în viața sa un bărbat cu o jumătate de normă. Atâta poate? De ce se mulțumește cu rolul roatei de rezervă, chiar dacă el îi îndeplinește dorințele materiale și uneori dorm și împreună?

O tipologie aparte este femeia care devine amantă deoarece își dorește un statul social superior, fie că vorbim despre cadouri, bani sau despre obținerea unei poziții profesionale importante pentru cariera sa.

Amantele au trăsături feminine și îndârjire masculină

Această calitate ar putea fi folosită altfel, nu pentru a beneficia mai mult de timpul, sentimentele și banii soților sau de a profita de comportamentele greșite ale soțiilor, ci pentru a trăi o relație plină, autentică, nicidecum „pe furate”.

Ar fi util ca femeia  care acceptă rolul secundar într-un cuplu să-și pună următoarele întrebări:

• Care sunt nevoile mele?
• Ce am eu de oferit?
•  Chiar asta îmi doresc sau accept această relație fiindcă nu pot avea ceva mai bun?
• Cum vom fi peste cinci ani?

Iar dacă așa arată „viața fericită” pe care v-ați dorit-o, cu siguranță că meritați mai mult. Fiecare fată visează în copilărie să devină prințesă, să fie iubită și respectată. Doar de voi depinde ca visele să devină realitate. 

Săptămâna oarbă

Ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta dacă ar fi trăit împreună? Știe cineva dacă există vreun ghid pentru a doua zi, după nuntă? Încurcate sunt căile iubirii! Este atât de greu uneori să poți diferenția lucid dacă iubești sau nu, care este diferența între iubire și îndrăgostire, dacă faci o proiecție sau iubești pentru că faci o proiecție.

Cum știm dacă este alesul/aleasa?

Este și mai greu să poți diferenția iubirea de dependență. Oare există niște criterii sigure și eficiente care să ne ajute să ne dăm seama dacă iubim cu adevărat sau nu o persoană? Unul dintre acești indicatori este gradul de toleranță. Toleranța la ceea ce face persoana iubită, la greșelile ei. De fapt la ceea ce noi percepem prin a fi greșeli din comportamentul ei. Toleranță la gesturi, la cuvinte, la un anumit comportament, la tot ceea ce ne deranjează la celălalt, la imperfecțiunile pe care, la începutul relației, într-un mod uimitor , avem puterea de a le minimaliza și avem puterea de a maximaliza calitățile și, așa, ușor, ușor, mai ajustăm dintr-o parte, mai întindem din alta și potrivim personalitatea persoanei pe care o alegem să o iubim, peste modelul imaginației noastre. Îmbrăcăm ceremonios costumul de ginere și rochia de mireasă, anunțăm rudele, facem pozele obligatoriu în parcul cel mare, iar după adormim obosiți de toate acestea. Ce facem însă atunci când ne trezim?

Conviețuirea înainte de căsătorie oferă răspunsurile!

Puțini se mai întreabă cât este realitate și cât este iubire, cât este adevăr, în ceea ce privește calitățile celuilalt, și cât este imaginație. Până unde poate merge toleranța? Gesturi care, înainte de a locui împreună ni se păreau nostime se pot transforma după câteva săptămâni în comportamente intolerabile: obiceiul lui de a lăsa ciorapii și hainele pe oriunde- înainte, un semn al existenței lui în viața ta- acum sunt prilej de efort fizic și psihic; drăgălășenia ei de a căuta cheile pierdute prin geantă devine exasperantă. Vă las pe dumneavoastră să complectați această listă.

Înainte de a face marele pas și a spune „Da”, vă invit să reflectați și la aceste aspecte mai puțin romantice „de după” ce se termină povestea cu prințul și prințesa. Apoi, puteți face un exercițiu de vizualizare, încercând să vă imaginați scene din viața dumneavoastră de cuplu peste o lună, peste un an, peste cinci ani. Dacă aveți ocazia să locuiți împreună înainte de nuntă, este un mod inteligent de a afla cum funcționează relația de cuplu pe care o creați.

Încercați să aflați din postura de observator extern relației, ce simțiți. Dacă vă place ce vedeți. Cât de dispuși sunteți să-l acceptați pe celălalt, fără să încercați să-l schimbați, și dacă aveți răspunsuri afirmative la toate aceste întrebări este posibil să fi găsit ceea ce ați căutat!

Psihologii pot recunoaște ușor o relație care funcționează. Cei doi parteneri râd mult când sunt împreună! Cum este relația în care sunteți în prezent? Există momente în care râdeți din tot sufletul? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci aveți toate șansele să vă fi găsit jumătatea, cel puțin pentru o perioadă!

Dedic acest articol unei cliente dragi mie! Sper să-i fie cu folos!

Iubirea violentă

Din punct de vedere etic, cei care aparțin acestei tipologii sunt considerați „moralmente idioți”, adică persoane incapabile de a recunoaște drepturile celorlalți. Aceasta nu este cea mai bună carte de vizită pentru un pretendent, mai ales dacă ținem cont și de faptul că acești indivizi tind să violeze normele sociale, sunt extrem de impulsivi, iresponsabili și întreprind frecvent acțiuni frauduloase sau ilegale. Însă, cu adevărat surprinzător este faptul că reușesc să-și găsească pe cineva, să se căsătorească și să aibă și copii.

Dacă în cazul tipului paranoid am pus întrebarea „cum e să trăiești în pat cu dușmanul?”, aici problema devine „cum să supraviețuiești unui prădător?” Și nu mă refer neapărat la criminali în serie, ci la cei care, deși intră în tipologia antisocialilor, trăiesc în societate ca oameni de bine, ei fiind de fapt o amenințare pentru oricine. Indiferent din ce categorie ar face parte: escroci la costum, scandalagii, nechibzuiți sau oportuniști, toți posedă nucleul dur al distrugerii interpersonale, toți îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte, indiferent câtă iubire le-ar jura.

Pânza de păianjen afectivă a tipului antisocial se țese pe baza a trei scheme profund patologice și dăunătoare: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”; „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?” și „Nu am nici o obligație față de tine”.

Reificare afectivă: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”

Egocentrismul antisocialului nu corespunde ca în cazul narcisistului, unei credințe în propria grandoare care l-ar face să se simtă unic și special, ci unui stadiu al „eului” care exclude pe oricine altcineva: sunt singur în lupta cu viața. Antisocialului îi este suficient propria persoană, și de aceea îi pune pe ceilalți în buzunar și îi poartă cu sine ca pe niște lucruri, fără să aștepte vreun fel de aprobare.

Dispreț/maltratare: „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?”

Pun întrebarea ; pe cine „respectă” indivizii antisociali? De fapt, respectă ei pe cineva? Da. Principiul supraviețuirii celui mai apt îi face să îi respecte pe cei puternici sau pe cei care i-ar putea învinge. Un prădător respectă alt prădător. Cei care iubesc conform unui tipar antisocial se percep pe ei înșiși ca trăind într-o junglă preistorică, unde trebuie să supraviețuiască cu orice preț.

Există, la indivizii antisociali, un anumit delir al omnipotenței, care se manifestă după o logică a „totalei dominații”: puterea zdrobitoare, de o parte, și acceptarea pasivă, din partea victimei ordinii ierarhice.

Dominația totală presupune atât desconsiderarea, cât și disprețul adresate celuilalt. „Sunt deasupra ta și tu nu însemnezi nimic”. Să-l iubești pe un antisocial înseamnă să mori de două ori: ca persoană în accepțiunea juridică, de vreme ce îți pierzi „dreptul de a avea drepturi”, și ca subiect moral, pentru că-ți distrugi identitatea și te depersonalizezi. Atenție! Nu trebuie să vă gândiți neapărat la agresiuni fizice și ochi învinețiți; strategia prin care tipul antisocial își supune perechea, o umilește și îi anulează inițiativele poate să fie foarte subtilă și să treacă neobservată la prima vedere. Ei posedă un nivel intelectual ridicat și, deși impulsivi, sunt și manipulatori și pot acționa cu premeditare. După un timp petrecut în cuplu, partenerii antisocialilor își pierd energia vitală și devin extrem de conformiști și resemnați cu propria soartă. Uneori această inerție tinde să vină acompaniată de o iubire intensă pentru călău.

Iresponsabilitate interpersonală: „Nu am nici o obligație față de tine”

Pentru tipul antisocial, vina sau remușcarea nu există. Ideea de compromis nu există și cu atât mai puțin conceptul de obligații fie ele de serviciu, conjugale sau economice. Nu vor accepta reproșuri, pentru că nu-și vor asuma nici conștiința și nici consecințele unui fapt. Incapacitatea de a-și pune la îndoială vorbele sau faptele generează o iluzie a controlului cu grave consecințe morale. Mintea lor este impregnată de cel mai crud autoritarism: „Nu am nevoie să mă justific, nici să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele”.

De ce ne împotmolim într-o relație antisocială?

Pentru a înțelege de ce o persoană aparent lucidă și inteligentă se împotmolește într-o relație antisocială, trebuie să luăm în considerare doi factori:

1.       Indivizii antisociali, fie ei bărbați sau femei, sunt teribil de încântători și de seducători atunci când încearcă să cucerească, chiar și după ce reușesc. Sunt lupi în piele de oaie, dar le iese.

2.       Anumite persoane găsesc în tipul antisocial o formă de compensație pentru anumite carențe proprii.

Dacă manifești vreuna dintre schemele de inadaptare pe care le voi enumera mai jos, probabil că vei sfârși prin a te simți atras de tipul antisocial:

Slăbiciune cronică:„Am nevoie de un partener care să mă apere”. Unii oameni nu caută pe cineva să-i iubească, ci o gardă de corp afectivă. Cei care se simt incapabili de a înfrunta viața de unii singuri au nevoie  de cineva care să le garanteze o protecție fundamentală pe baze sigure.

Dispreț față de teamă: „Am nevoie de o persoană curajoasă, pe care să o admir”. Antisocialii, mai mult decât curajoșii, sunt temerari, nu evaluează pericolul real și transformă îndrăzneala într-o atitudine iresponsabilă, care pune în primejdie integritatea proprie și pe a celorlalți.

Dependență de pericol: „Am nevoie ca celălalt să mă facă să experimentez emoții puternice”. Antisocialii au nevoie de emoții foarte puternice, pentru a simți că sunt în viață: le place să asculte muzica dată la maxim, să conducă cu viteză, să practice sexul violent sau să sară cu parașuta; în fine, dacă și-ar putea trăi întreaga viață într-un montagne russe, ar face-o. Nu numai că manifestă o toleranță scăzută la frustrare, care îi conduce rapid la agresiune, dar suferă și de o scăzută „toleranță la plictiseală”, care îi face să caute în permanență activități extreme. Și atunci, nu este de mirare că persoanele care se arată interesate de stimulii variați, găsesc în antisociali partenerii perfecți pentru aventuri senzoriale extreme.

Cum să recunoști o persoană antisocială înainte de a te îndrăgosti ?

·  Se va arăta forte puțin interesat de ceea ce crezi sau simți tu.

·  Sunt mincinoși și manipulatori

· Este posibil să violeze cu mare lejeritate anumite reguli sau norme

·  Nu va accepta să i se spună „nu” și va încerca să te transforme în „complicele” lui

·  Le place să-și demonstreze puterea și să-i uluiască astfel pe ceilalți, așa că se va lăuda cu forța, tăria sau curajul său.

·  Încă de la început, va căuta să îi accepți fără rezerve ideile și sentimentele

·  Vei simți, față de el, un amestec de atracție și teamă, pe care nu îl vei putea descifra cu ușurință

·   Îți vei da repede seama că te tratează ca pe un obiect

Simți când „iubirea malignă” îți dă târcoale. În adâncul nostru, simțim când cineva este sau nu este de încredere (asta dacă nu avem un profil paranoid și atunci întreaga lume ni se va părea amenințătoare). Dacă indicatorii menționați anterior sunt prezenți, ști deja ce ai de făcut. Revizuiește-ți vulnerabilitatea și, când observi că un antisocial își țese pânza de păianjen în jurul tău, îndepărtează-te.

„Iubiri toxice” Walter Riso

Ascultarea parentală

Cele mai importante cinci domenii în constituirea stimei de sine a copiilor și adolescenților sunt: aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară.

Dar nu este suficient ca copilul să fie performant în aceste domenii. A fi primul în clasă nu a fost niciodată o protecție în fața unei mari suferințe.

Deci părinți un sfat: luați mereu în serios îndoielile și plângerile copilului vostru. Merită efortul.

Încă de la început, deschizând dialogul cu el însuși pe acest subiect, arătându-i interesul și ascultându-i toate îndoielile, îl faceți să folosească mai târziu, când va fi adult, ceea ce se numește „susținere socială”: să vorbească apropiaților despre dificultățile sale, pentru a primi în schimb informații sau emoții pozitive.

Mai mult, mulțumită sfaturilor și experiențelor voastre, îl ajutați să-și relativizeze neliniștile. Când faceți acest lucru să țineți cont de următoarele sfaturi:

·         Acordați timp ascultării cu atenție a copilului Dvs, precizându-i mai ales integralitatea gândurilor sale și a preocupărilor sale, înainte de a începe să-l liniștiți.

Exemplu de exprimare:„Te temi că nu ești destul de frumoasă, nu? Vreau să-ți spun ce cred eu despre asta, dar, în primul rând, spune-mi de ce te supără asta atât de tare? De când gândești așa?

·         Evitați să minimalizați importanța îngrijorărilor sale: „Dar sunt lucruri mai grave în viață: copiii africani care mor de foame nu-și pun genul acesta de întrebări.”

Exemplu de exprimare:„ Văd bine că te irită că te-ai certat cu Ioana. Am impresia că asta într-adevăr te întristează. Înțeleg, nu este plăcut să te cerți cu prietenii, asta se întâmplă și adulților”

·         Încercați să-i arătați copilului Dvs că îndoielile sale sunt împărtășite și de alți copii.

Exemplu de exprimare:„Chiar crezi că profesoara îi preferă pe ceilalți ție? Te-ai întrebat vreodată dacă și colegii tăi au impresia că profesoara nu-i iubește?”

·         Nu încercați să-l liniștiți prea repede, imediat ce ați înțeles problema: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Dar nu-i nimic dragul meu, asta nu are nici o importanță.”

Exemplu de exprimare: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Bun, bine că mi-ai spus, n-am înțeles ce ți s-a întâmplat. N-ai vrea să-mi spui ceva mai multe despre asta?”

·         Dacă credeți că puteți da răspunsuri copilului, încercați de la început să-l faceți să reflecteze la propriile sale soluții.

Exemplu de exprimare: „Cum se întâmplă că profesoara se ocupă mai mult de tine?”

Amintiți-vă și că, dacă aceste dialoguri nu au loc în copilărie, este inutil să speri că vor avea loc în adolescență. În acest moment al vieții sale și mai ales dacă se confruntă cu dificultăți mai mari decât atunci când era mai mic, capacitatea copilului Dvs. de a se încrede în Dvs și de a vi se dezvălui, sunt, în realitate, mult mai reduse.

Un ultim sfat: Nu vă arătați prea intruziv, căutând să fiți prezent în fiecare din problemele sale. Nu interveniți decât dacă copilul Dvs. este în mod evident depășit sau angoasat.

Nu vă jucați nici de-a „psihologul”, dorind să cunoașteți stările lui sufletești, atunci când el se arată reticent. Nu mai vorbesc de „Știu bine că ești rău cu noi pentru că ești nefericit.” Forțând accesul la îndoielile asupra stimei de sine a copilului, puteți amplifica dorința de a nu vă spune nimic. Și riscați chiar să-i diminuați stima pe care și-o poartă, sentimentul integrității și autonomiei psihice.

Vă propun un exercițiu interactiv:

Ajungând acasă, o fetiță îi spune mamei sale: „Mamă, la școală Clara și alte fete nu mă lasă să mă joc cu ele.”

După Dvs., care este cel mai bun răspuns capabil să o ajute pe această fetiță care se îndoiește de sine?

Răspunsul A:

”Clara este o fraieră, iar prietenele ei la fel, să nu-ți pese de ele. Și dacă ele nu sunt drăguțe cu tine, mă voi duce la învățătoare.”

Răspunsul B:

„Ah, fir-ar să fie! Asta te întristează pe tine? Bine, povestește-mi. Ce ți-au spus exact? Și tu ce faci?”

Răspunsul C:

”A, ele nu te lasă niciodată să te joci cu ele. Înțeleg, înțeleg... Te face să-ți amintești de vremea când erai mică și cei mai mari nu se jucau cu tine, nu-i așa? De aceea ai avut anul acesta note mai puțin bune...Ți-e teamă că nu ești interesantă, că nimeni nu te iubește...”

Aștept răspunsurile voastre!