vineri, 12 mai 2017

Săptămâna oarbă



Ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta dacă ar fi trăit împreună? Știe cineva dacă există vreun ghid pentru a doua zi, după nuntă? Încurcate sunt căile iubirii! Este atât de greu uneori să poți diferenția lucid dacă iubești sau nu, care este diferența între iubire și îndrăgostire, dacă faci o proiecție sau iubești pentru că faci o proiecție.
Cum știm dacă este alesul/aleasa?
Este și mai greu să poți diferenția iubirea de dependență. Oare există niște criterii sigure și eficiente care să ne ajute să ne dăm seama dacă iubim cu adevărat sau nu o persoană? Unul dintre acești indicatori este gradul de toleranță. Toleranța la ceea ce face persoana iubită, la greșelile ei. De fapt la ceea ce noi percepem prin a fi greșeli din comportamentul ei. Toleranță la gesturi, la cuvinte, la un anumit comportament, la tot ceea ce ne deranjează la celălalt, la imperfecțiunile pe care, la începutul relației, într-un mod uimitor , avem puterea de a le minimaliza și avem puterea de a maximaliza calitățile și, așa, ușor, ușor, mai ajustăm dintr-o parte, mai întindem din alta și potrivim personalitatea persoanei pe care o alegem să o iubim, peste modelul imaginației noastre. Îmbrăcăm ceremonios costumul de ginere și rochia de mireasă, anunțăm rudele, facem pozele obligatoriu în parcul cel mare, iar după adormim obosiți de toate acestea. Ce facem însă atunci când ne trezim?
Conviețuirea înainte de căsătorie oferă răspunsurile!
Puțini se mai întreabă cât este realitate și cât este iubire, cât este adevăr, în ceea ce privește calitățile celuilalt, și cât este imaginație. Până unde poate merge toleranța? Gesturi care, înainte de a locui împreună ni se păreau nostime se pot transforma după câteva săptămâni în comportamente intolerabile: obiceiul lui de a lăsa ciorapii și hainele pe oriunde- înainte, un semn al existenței lui în viața ta- acum sunt prilej de efort fizic și psihic; drăgălășenia ei de a căuta cheile pierdute prin geantă devine exasperantă. Vă las pe dumneavoastră să complectați această listă.
Înainte de a face marele pas și a spune „Da”, vă invit să reflectați și la aceste aspecte mai puțin romantice „de după” ce se termină povestea cu prințul și prințesa. Apoi, puteți face un exercițiu de vizualizare, încercând să vă imaginați scene din viața dumneavoastră de cuplu peste o lună, peste un an, peste cinci ani. Dacă aveți ocazia să locuiți împreună înainte de nuntă, este un mod inteligent de a afla cum funcționează relația de cuplu pe care o creați.
Încercați să aflați din postura de observator extern relației, ce simțiți. Dacă vă place ce vedeți. Cât de dispuși sunteți să-l acceptați pe celălalt, fără să încercați să-l schimbați, și dacă aveți răspunsuri afirmative la toate aceste întrebări este posibil să fi găsit ceea ce ați căutat!

Psihologii pot recunoaște ușor o relație care funcționează. Cei doi parteneri râd mult când sunt împreună! Cum este relația în care sunteți în prezent? Există momente în care râdeți din tot sufletul? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci aveți toate șansele să vă fi găsit jumătatea, cel puțin pentru o perioadă!

Dedic acest articol unei cliente dragi mie! Sper să-i fie cu folos!

vineri, 5 mai 2017

Iubirea violentă

Din punct de vedere etic, cei care aparțin acestei tipologii sunt considerați „moralmente idioți”, adică persoane incapabile de a recunoaște drepturile celorlalți. Aceasta nu este cea mai bună carte de vizită pentru un pretendent, mai ales dacă ținem cont și de faptul că acești indivizi tind să violeze normele sociale, sunt extrem de impulsivi, iresponsabili și întreprind frecvent acțiuni frauduloase sau ilegale. Însă, cu adevărat surprinzător este faptul că reușesc să-și găsească pe cineva, să se căsătorească și să aibă și copii.
Dacă în cazul tipului paranoid am pus întrebarea „cum e să trăiești în pat cu dușmanul?”, aici problema devine „cum să supraviețuiești unui prădător?” Și nu mă refer neapărat la criminali în serie, ci la cei care, deși intră în tipologia antisocialilor, trăiesc în societate ca oameni de bine, ei fiind de fapt o amenințare pentru oricine. Indiferent din ce categorie ar face parte: escroci la costum, scandalagii, nechibzuiți sau oportuniști, toți posedă nucleul dur al distrugerii interpersonale, toți îi tratează pe ceilalți ca pe niște obiecte, indiferent câtă iubire le-ar jura.
Pânza de păianjen afectivă a tipului antisocial se țese pe baza a trei scheme profund patologice și dăunătoare: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”; „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?” și „Nu am nici o obligație față de tine”.
Reificare afectivă: „Nu mă interesează nici durerea, nici fericirea ta”
Egocentrismul antisocialului nu corespunde ca în cazul narcisistului, unei credințe în propria grandoare care l-ar face să se simtă unic și special, ci unui stadiu al „eului” care exclude pe oricine altcineva: sunt singur în lupta cu viața. Antisocialului îi este suficient propria persoană, și de aceea îi pune pe ceilalți în buzunar și îi poartă cu sine ca pe niște lucruri, fără să aștepte vreun fel de aprobare.
Dispreț/maltratare: „Ți-o meriți, cine te pune să fi atât de slab?”
Pun întrebarea ; pe cine „respectă” indivizii antisociali? De fapt, respectă ei pe cineva? Da. Principiul supraviețuirii celui mai apt îi face să îi respecte pe cei puternici sau pe cei care i-ar putea învinge. Un prădător respectă alt prădător. Cei care iubesc conform unui tipar antisocial se percep pe ei înșiși ca trăind într-o junglă preistorică, unde trebuie să supraviețuiască cu orice preț.
Există, la indivizii antisociali, un anumit delir al omnipotenței, care se manifestă după o logică a „totalei dominații”: puterea zdrobitoare, de o parte, și acceptarea pasivă, din partea victimei ordinii ierarhice.
Dominația totală presupune atât desconsiderarea, cât și disprețul adresate celuilalt. „Sunt deasupra ta și tu nu însemnezi nimic”. Să-l iubești pe un antisocial înseamnă să mori de două ori: ca persoană în accepțiunea juridică, de vreme ce îți pierzi „dreptul de a avea drepturi”, și ca subiect moral, pentru că-ți distrugi identitatea și te depersonalizezi. Atenție! Nu trebuie să vă gândiți neapărat la agresiuni fizice și ochi învinețiți; strategia prin care tipul antisocial își supune perechea, o umilește și îi anulează inițiativele poate să fie foarte subtilă și să treacă neobservată la prima vedere. Ei posedă un nivel intelectual ridicat și, deși impulsivi, sunt și manipulatori și pot acționa cu premeditare. După un timp petrecut în cuplu, partenerii antisocialilor își pierd energia vitală și devin extrem de conformiști și resemnați cu propria soartă. Uneori această inerție tinde să vină acompaniată de o iubire intensă pentru călău.
Iresponsabilitate interpersonală: „Nu am nici o obligație față de tine”
Pentru tipul antisocial, vina sau remușcarea nu există. Ideea de compromis nu există și cu atât mai puțin conceptul de obligații fie ele de serviciu, conjugale sau economice. Nu vor accepta reproșuri, pentru că nu-și vor asuma nici conștiința și nici consecințele unui fapt. Incapacitatea de a-și pune la îndoială vorbele sau faptele generează o iluzie a controlului cu grave consecințe morale. Mintea lor este impregnată de cel mai crud autoritarism: „Nu am nevoie să mă justific, nici să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele”.
De ce ne împotmolim într-o relație antisocială?
Pentru a înțelege de ce o persoană aparent lucidă și inteligentă se împotmolește într-o relație antisocială, trebuie să luăm în considerare doi factori:
1.       Indivizii antisociali, fie ei bărbați sau femei, sunt teribil de încântători și de seducători atunci când încearcă să cucerească, chiar și după ce reușesc. Sunt lupi în piele de oaie, dar le iese.
2.       Anumite persoane găsesc în tipul antisocial o formă de compensație pentru anumite carențe proprii.
Dacă manifești vreuna dintre schemele de inadaptare pe care le voi enumera mai jos, probabil că vei sfârși prin a te simți atras de tipul antisocial:
Slăbiciune cronică:„Am nevoie de un partener care să mă apere”. Unii oameni nu caută pe cineva să-i iubească, ci o gardă de corp afectivă. Cei care se simt incapabili de a înfrunta viața de unii singuri au nevoie  de cineva care să le garanteze o protecție fundamentală pe baze sigure.
Dispreț față de teamă: „Am nevoie de o persoană curajoasă, pe care să o admir”. Antisocialii, mai mult decât curajoșii, sunt temerari, nu evaluează pericolul real și transformă îndrăzneala într-o atitudine iresponsabilă, care pune în primejdie integritatea proprie și pe a celorlalți.
Dependență de pericol: „Am nevoie ca celălalt să mă facă să experimentez emoții puternice”. Antisocialii au nevoie de emoții foarte puternice, pentru a simți că sunt în viață: le place să asculte muzica dată la maxim, să conducă cu viteză, să practice sexul violent sau să sară cu parașuta; în fine, dacă și-ar putea trăi întreaga viață într-un montagne russe, ar face-o. Nu numai că manifestă o toleranță scăzută la frustrare, care îi conduce rapid la agresiune, dar suferă și de o scăzută „toleranță la plictiseală”, care îi face să caute în permanență activități extreme. Și atunci, nu este de mirare că persoanele care se arată interesate de stimulii variați, găsesc în antisociali partenerii perfecți pentru aventuri senzoriale extreme.
Cum să recunoști o persoană antisocială înainte de a te îndrăgosti ?
·  Se va arăta forte puțin interesat de ceea ce crezi sau simți tu.
·  Sunt mincinoși și manipulatori
· Este posibil să violeze cu mare lejeritate anumite reguli sau norme
·  Nu va accepta să i se spună „nu” și va încerca să te transforme în „complicele” lui
·  Le place să-și demonstreze puterea și să-i uluiască astfel pe ceilalți, așa că se va lăuda cu forța, tăria sau curajul său.
·  Încă de la început, va căuta să îi accepți fără rezerve ideile și sentimentele
·  Vei simți, față de el, un amestec de atracție și teamă, pe care nu îl vei putea descifra cu ușurință
·   Îți vei da repede seama că te tratează ca pe un obiect


Simți când „iubirea malignă” îți dă târcoale. În adâncul nostru, simțim când cineva este sau nu este de încredere (asta dacă nu avem un profil paranoid și atunci întreaga lume ni se va părea amenințătoare). Dacă indicatorii menționați anterior sunt prezenți, ști deja ce ai de făcut. Revizuiește-ți vulnerabilitatea și, când observi că un antisocial își țese pânza de păianjen în jurul tău, îndepărtează-te.

„Iubiri toxice” Walter Riso

joi, 27 aprilie 2017

Ascultarea parentală

Cele mai importante cinci domenii în constituirea stimei de sine a copiilor și adolescenților sunt: aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară.
Dar nu este suficient ca copilul să fie performant în aceste domenii. A fi primul în clasă nu a fost niciodată o protecție în fața unei mari suferințe.
Deci părinți un sfat: luați mereu în serios îndoielile și plângerile copilului vostru. Merită efortul.
Încă de la început, deschizând dialogul cu el însuși pe acest subiect, arătându-i interesul și ascultându-i toate îndoielile, îl faceți să folosească mai târziu, când va fi adult, ceea ce se numește „susținere socială”: să vorbească apropiaților despre dificultățile sale, pentru a primi în schimb informații sau emoții pozitive.
Mai mult, mulțumită sfaturilor și experiențelor voastre, îl ajutați să-și relativizeze neliniștile. Când faceți acest lucru să țineți cont de următoarele sfaturi:
·         Acordați timp ascultării cu atenție a copilului Dvs, precizându-i mai ales integralitatea gândurilor sale și a preocupărilor sale, înainte de a începe să-l liniștiți.
Exemplu de exprimare:„Te temi că nu ești destul de frumoasă, nu? Vreau să-ți spun ce cred eu despre asta, dar, în primul rând, spune-mi de ce te supără asta atât de tare? De când gândești așa?
·         Evitați să minimalizați importanța îngrijorărilor sale: „Dar sunt lucruri mai grave în viață: copiii africani care mor de foame nu-și pun genul acesta de întrebări.”
Exemplu de exprimare:„ Văd bine că te irită că te-ai certat cu Ioana. Am impresia că asta într-adevăr te întristează. Înțeleg, nu este plăcut să te cerți cu prietenii, asta se întâmplă și adulților”
·         Încercați să-i arătați copilului Dvs că îndoielile sale sunt împărtășite și de alți copii.
Exemplu de exprimare:„Chiar crezi că profesoara îi preferă pe ceilalți ție? Te-ai întrebat vreodată dacă și colegii tăi au impresia că profesoara nu-i iubește?”
·         Nu încercați să-l liniștiți prea repede, imediat ce ați înțeles problema: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Dar nu-i nimic dragul meu, asta nu are nici o importanță.”
Exemplu de exprimare: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Bun, bine că mi-ai spus, n-am înțeles ce ți s-a întâmplat. N-ai vrea să-mi spui ceva mai multe despre asta?”
·         Dacă credeți că puteți da răspunsuri copilului, încercați de la început să-l faceți să reflecteze la propriile sale soluții.
Exemplu de exprimare: „Cum se întâmplă că profesoara se ocupă mai mult de tine?”
Amintiți-vă și că, dacă aceste dialoguri nu au loc în copilărie, este inutil să speri că vor avea loc în adolescență. În acest moment al vieții sale și mai ales dacă se confruntă cu dificultăți mai mari decât atunci când era mai mic, capacitatea copilului Dvs. de a se încrede în Dvs și de a vi se dezvălui, sunt, în realitate, mult mai reduse.
Un ultim sfat: Nu vă arătați prea intruziv, căutând să fiți prezent în fiecare din problemele sale. Nu interveniți decât dacă copilul Dvs. este în mod evident depășit sau angoasat.
Nu vă jucați nici de-a „psihologul”, dorind să cunoașteți stările lui sufletești, atunci când el se arată reticent. Nu mai vorbesc de „Știu bine că ești rău cu noi pentru că ești nefericit.” Forțând accesul la îndoielile asupra stimei de sine a copilului, puteți amplifica dorința de a nu vă spune nimic. Și riscați chiar să-i diminuați stima pe care și-o poartă, sentimentul integrității și autonomiei psihice.

Vă propun un exercițiu interactiv:
Ajungând acasă, o fetiță îi spune mamei sale: „Mamă, la școală Clara și alte fete nu mă lasă să mă joc cu ele.”
După Dvs., care este cel mai bun răspuns capabil să o ajute pe această fetiță care se îndoiește de sine?
Răspunsul A:
”Clara este o fraieră, iar prietenele ei la fel, să nu-ți pese de ele. Și dacă ele nu sunt drăguțe cu tine, mă voi duce la învățătoare.”
Răspunsul B:
„Ah, fir-ar să fie! Asta te întristează pe tine? Bine, povestește-mi. Ce ți-au spus exact? Și tu ce faci?”
Răspunsul C:
”A, ele nu te lasă niciodată să te joci cu ele. Înțeleg, înțeleg... Te face să-ți amintești de vremea când erai mică și cei mai mari nu se jucau cu tine, nu-i așa? De aceea ai avut anul acesta note mai puțin bune...Ți-e teamă că nu ești interesantă, că nimeni nu te iubește...”

Aștept răspunsurile voastre!

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Cum digerăm un feedback?

Ce este feedback-ul? Literalmente însemnând  „a hrăni înapoi”, feedback-ul este un termen utilizat în psihologie pentru a desemna informațiile despre noi înșine pe care le obținem din mediul nostru înconjurător. Efectiv este o adevărată hrană pentru că ne îmbogățește și ne călăuzește acțiunea.
Iată câteva mecanisme care perturbă buna utilizare a feedback-ului:


  1.    Căutarea imperioasă a asigurării și a măgulirii, care împinge la evitarea informațiilor neplăcute. Persoana în cauză va fugi de ele sau le va respinge: la cei care au o putere socială, aceasta echivalează cu pedepsirea persoanelor care vor îndrăzni să critice sau fie și numai să fie sincere. Este vechea tehnică din vremurile de odinioară, când aducătorii de vești proaste erau executați.
  2.     Tendința permanentă de a presupune că orice feedback este inexact. „Mă cunosc mai bine decât mă cunosc ceilalți”, sau „Ei nu au toate datele problemei”. Această certitudine a cunoașterii de sine este parțială, deoarece este prea contaminată de dorința de a nu vedea decât  ce le convine.
  3.      Convingerea că orice feedback nu poate fi decât îndoielnic, indiferent că este pozitiv („ei spun asta ca să mă cruțe” ) sau negativ („toți nu sunt decât niște invidioși, niște înăcriți, niște frustrați...”), și trebuie prioritar să se explice nu prin realitatea a ceea ce au făcut, ci prin problemele sau motivațiile personale ale celor care li se adresează. Este mai confortabil să îi pună pe ceilalți în discuție decât se se pună pe sine.

Feedback-ul pozitiv este deseori agreabil, dar feedback-ul negativ este întotdeauna util. După o performanță stresantă, preferăm mai întâi să avem ceva pozitiv, și numai după aceea să auzim negativul.
Statisticile arată că subiecții cu o bună stimă de sine tind să caute un feedback informativ („cum am fost”) decât un feedback pozitiv („am fost bine?”). Ei caută mai curând o evaluare ( ca să poată progresa), în timp ce subiecții cu o joasă stimă de sine caută o aprobare.
Reacțiile la feedback variază deopotrivă în funcție de profilurile stimei de sine. După o situație amenințătoare pentru ego-ul lor, subiecții cu bună stimă de sine se arată mai puțin amabili, concentrându-se asupra necazului lor, în timp ce subiecții cu stimă de sine mediocră sunt și mai gentili ca de obicei, căutând să nu piardă afecțiunea celorlalți în condițiile în care au suferit deja un eșec.
Nu uitați: cel mai bun feedback, cel mai sincer ne este dat de persoanele care nu ne sunt foarte apropiate.
Cum să utilizăm în cel mai bun mod feedback-ul în viața de zi cu zi?
E simplu: considerându-l o șansă, și nu o amenințare! Chiar - și mai ales – atunci când este neplăcut de auzit. Iată patru reguli de folosire optimă a feedback-ului:

  1.      Să îl ascultăm: în general vedem frecvent că cel care primește feedback-ul îl întrerupe aproape întotdeauna înainte de sfârșit pentru a se justifica, a se apăra sau a-și manifesta dezacordul. Feedback-ul pozitiv ne poate face deopotrivă să ne simțim indispuși prin valoarea sa afectivă: deoarece ne simțim stânjeniți din cauza complimentelor, încercăm să le scurtăm sau să le minimalizăm.
  2.     Să îl solicităm pe cât de des cu putință. Uneori există o jenă de-a o face: „Nu vreau să dau impresia că sunt prea mult interesat de mine”. Dar aceasta constituie o irosire regretabilă de informații.
  3.     Să nu îl respingem, chiar dacă ni se pare inadaptat. Rareori un feedback este 100% eronat sau inutilizabil. El conține (aproape) întotdeauna ceva adevărat.
  4.    Să nu pedepsim niciodată pe cineva pentru că și-a spus părerea despre noi, îmbufnându-ne, enervându-ne, izbucnind în lacrimi (ceea ce este mai greu de controlat). Dimpotrivă, putem cere și mai multe precizări, dacă este imprecis, sau mai multă blândețe, dacă este prea aspru.
Trebuie să dăm feedback celorlați? Dacă îl solicită, da. Dacă nu, prudență! Prima regulă: să începem cu ce a mers bine în prestație, înainte de a trece la ceea ce a fost mai puțin bine. A doua regulă: dacă se poate, să prezentăm acest ultim punct ca fiind mai de grabă de „ameliorat”  decât de suprimat...
Să fim deschiși față de  feedback înseamnă să ascultăm și nu să ne supunem. Înseamnă să facem o selecție, nu să înghițim totul la nimereală.
Înseamnă însă să fim gata să ne bucurăm și să ne servim în mod inteligent de aceste informații pe care ni le oferă (sau pe care le solicităm uneori), să ni le însușim, să le facem ale noastre. Această mișcare necesară este descrisă de Montaigne în elogiul lui adus feedback-ului:„ Suntem atenți la opiniile și cunoștințele celorlați și apoi asta e tot. Trebuie să le facem ale noastre. Semănăm cu cel care, având nevoie de foc, s-ar duce să ceară de la un vecin și, găsând la el unul mare și frumos, s-ar opri acolo să se încălzească, uitând să-și mai ia și el acasă. La ce ne servește să avem burta plină de carne dacă ea nu se digeră, dacă nu se transformă în noi, dacă nu ne împlinește și nu ne întărește?”


Așa că poftă bună (de feedback) și digestie ușoară!

sâmbătă, 25 martie 2017

Iubirea obsesivă


Povara perfecționismului face ca relația să devină din ce în ce mai solemnă, amară și formală, de vreme ce spontaneitatea va fi văzută de către obsesiv ca semn că celuilalt îi lipsește autocontrolul. Tipul obsesional controlează, organizează, stabilește reguli, ordonează și sistematizează tot ce îi iese în cale, incluzându-i aici și pe partener și copii. Conviețuirea cu un obsesional va fi dictată de un manual de instrucțiuni „foarte explicit”. Surpriza, improvizația și naturalețea vor fi motive de stres și, uneori, cauze pentru despărțire.
„Iubirea eficientă” sau „eficiența amoroasă” ne conduce, în mod hotărât, pe un drum fără ieșire: frustrarea. Obsesionalul nu va vedea pădurea din cauza copacilor. Lucrurile negative cântăresc mai mult decât cele pozitive sau cel puțin cer mai multă atenție. Nimic nu va funcționa cum trebuie dacă e nevoie să dai tot timpul socoteală pentru curățenie, mâncare, haine, cheltuieli și alte lucruri cuprinse în liste de ce este bine să faci și ce nu! Persoana pe care o iubim nu poate fi privită ca un vătaf. Nu spun că ar trebui să trăim ca într-o cocină, însă nici să ne propunem să trăim într-un mediu aseptic, de parcă am trăi într-o sală de terapie intensivă; patul conjugal este de preferat sălii de operație.
Coșmarul unei iubiri rigide și meticuloase
Paradoxal, persoanele obsesionale sunt admirate de către societate pentru disciplina lor, pentru respectul față de autoritate și pentru capacitatea nelimitată de muncă. Iubirea obsesivului se structurează în baza a trei scheme punitive și limitatoare: „Greșești prea mult”, „Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele” și „Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”.
„Greșești prea mult”. Un obsesional te va percepe ca fiind o ființă inutilă, incompetentă și iresponsabilă, până la proba contrarie; iar singura probă contrarie este să fi la rândul tău perfect/ă. Anxietatea pe care o generează acest tip de control este atât de puternică, încât unele victime ale unei asemenea iubiri toxice preferă să se convertească la „obsesivitate”, încercând să scape de criticile constante.
Această critică constantă ascunde o profundă subestimare a capacității celuilalt de a rezolva problemele. Victimele devin pe zi ce trece tot mai nesigure și sfârșesc prin „ a greși din teama de a nu greși”. Cercul vicios arată astfel: cu cât mai mare este teama de a nu greși, cu atât mai afectat va fi randamentul și, cu cât mai scăzut va fi randamentul, autoobservarea „inutilității” va amplifica anxietatea, micșorând și mai mult rata de reușită. Angoasa preia controlul asupra iubirii și sfârșește prin a o distruge.
„Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele”. Ideea că partenerul este ineficient și neproductiv, coroborată cu propria incapacitate de a delega responsabilitățile duc la asumarea conducerii și să se ocupe de tot ceea ce implică relația: plăți, aranjamente, întreținerea casei, planificarea vacanțelor, planificarea timpului liber, educația copiilor, în fine, orice decizie va fi trecută prin filtrul excelenței. Vor fi două consecințe: excluderea fără urmă de respect a partenerului, plasându-l pe un rușinos loc secund generând: frustrare, furie și resentimente. Apoi să preiei frâiele „tuturor lucrurilor” produce următorul cerc vicios: dacă înainte problemele apăreau din cauza greșelilor partenerului, acum obsesiile vor fi îndreptate către propria persoană. Exigența se va transforma în autoexigență, critica în autocritică, iar pedepsirea în autopedepsire.
„Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”. Temerea principală a obsesionalului este aceea că dacă încetează să exercite control mintal asupra propriilor emoții, se vor face de râs. Această credință îi face să-și blocheze starea de spirit și să-și înghețe sentimentele.
Această rigiditate emoțională este principalul motiv pentru care obsesionalii au dificultăți în domeniul sexualității. Lipsa de spontaneitate și teama de a pierde controlul îi duc către o diminuare a dorinței sexuale și îi fac să aibă dificultăți în a simți plăcerea.
Visul oricărei persoane care se simte incompetentă este să aibă alături pe cineva care să îi rezolve problemele. Disconfortul apare mai târziu, atunci când bucuria și ușurarea se transformă în control și contabilitate. Nu este ușor să trăiești cu cineva care te evaluează neîncetat și care, în plus, impune niște standarde imposibil de atins. Obsesionalul crede că are tot timpul dreptate și nu va accepta să-și reevalueze convingerile. Din acest motiv, atunci când vei încerca să ai un dialog cu o astfel de persoană te vei lovi de un zid de motivații și justificări irevocabile. Iubirea obsesivă este o iubire încremenită în rutină și într-o serie de norme, este o iubire care nu curge și nici nu se reînnoiește. Ai doar două opțiuni: fie spargi zidul fie te contaminezi.

Să te contaminezi presupune să te supui controlului și să reglementezi iubirea, adică:
  •  Să fi flexibil în fața lipsei de inflexibilitate a partenerului.
  •  Să te limitezi la o viață fără prea multe schimbări pentru a-l feri pe partener de stres.
  •  Să nu aștepți dovezi importante de afecțiune și să renunți la ideea unei vieți sexuale variate.
  •  Să eviți orice bătălie pentru preluarea puterii. Cu fiecare ceartă, obsesionalul va deveni tot mai puternic.
  •  Dacă îl iubești mult, să devii un „obsesional secundar” și să-ți modifici stilul de viață.
  •  Să respingi ideea de relaxare și să adopți un cult al muncii.

            Să respingi exigența iubirii perfecționiste presupune:
  •  Să te ocupi mai puțin de detalii și să lași loc de improvizației.
  •  Să aduci schimbări în viața cotidiană (decorul casnic, alimente, haine) și să-ți iei libertatea de a explora noi teritorii.
  • Să soliciți doza adecvată de iubire și plăcere.
  • Să iei asupra ta anumite decizii și activități comune, în ciuda preferinței partenerului de a nu delega responsabilități.
  • Să comiți greșeli firești fără a te scuza sau a promite că vei fi perfect.

Adoptând acest comportament te vei transforma într-o ființă demnă de dispreț. Îl vei pune pe partenerul obsesional față în față cu propriile frici iraționale generate de stilul său afectiv.

Atunci când persoana obsesională ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Nimeni nu suportă să fie criticat tot timpul, nici măcar tu.
Ar fi bine să-ți reevaluezi grila de valori și să înțelegi că fericirea nu are nimic de a face cu goana permanentă după certitudini și performanțe. Caută sprijinul unui specialist, care să te ajute să răstorni maniera nesănătoasă în care procesezi informația astfel încât să nu-ți mai fie frică că pierzi controlul.


„           Iubiri toxice” Walter Riso

duminică, 19 martie 2017

Iubirea teroristă



Calmul insuportabil al ființei iubite
Una este să fi liniștit, să nu te lași dus de impulsivitate sau anxietate și să fi împăcat cu tine însuți, cu totul altceva e să faci din apatie și indiferența disprețuitoare un mod de viață. Paradoxul este că prea mult calm stresează; există și excepții: vreun călugăr sau înțelept, a căror pace interioară este naturală. În cazul pasiv-agresivilor este cu totul altceva. Anumite forme de calm, mai ales cele care se transformă în forme de „luptă” sau ale răzbunări, sunt deosebit de dureroase și generează o doză crescută de agresivitate.
Această iubire toxică se învârte în jurul a trei scheme distructive:
1.„Aproprierea ta afectivă mă încătușează, depărtarea ta mă neliniștește”. Persoanele pasiv-agresive au nevoie de o figură autoritară/protectoare ( adică partenerul), de vreme ce se percep pe ele însele ca fiind fragile și lipsite de sprijin; însă în același timp, au nevoie să se simtă libere și independente de orice tip de „control”( al partenerului evident). Iubirea devine pentru ei o sabie cu două tăișuri: dacă îmi dăruiești afecțiune, e rău („mă sufocă”), iar dacă nu mi-o dăruiești, e la fel de rău („nu pot să suport singurătatea”). Nici cu tine, nici fără tine. În plus, acest joc permanent al oscilării între apropriere și îndepărtarea de partener este dictat de felul în care li se modifică starea de spirit. Cum să iubești o persoană de acest fel fără să te pierzi cu firea? Cu toții merităm un partener care, fără să fie un model de virtute, să știe cu certitudine dacă ne iubește sau nu și să stabilească un echilibru între compromisuri și autonomie.
2.„Trebuie să mă opun iubirii tale, însă fără să te pierd”  Strategia pasiv-agresivului este să rămână la mijlocul drumului și să apeleze la legea minimului efort. Concret, tactica constă în a profita de avantajele pe care le aduce relația cu partenerul (siguranță, protecție), fără a-și asuma vreun compromis sau a face vreun efort. Îl acceptă pe celălalt scrâșnind din dinți și amintindu-i asta de fiecare dată când are ocazia. De aici provin comportamentul lui opoziționist, sabotajul și împotrivirea: ”Te accept pe jumătate, pentru că nu vreau să te pierd de tot”. În esență, neglijarea, lipsa de punctualitate, sarcinile prost îndeplinite configurează o formă de terorism afectiv și psihologic menit să tulbure relația.
Sabotajul vine de obicei însoțit de o mulțime de pretexte și de o doză crescută de cinism.
3.„Deși ne iubim, totul va merge din rău în mai rău”. Probabil una dintre cele mai insuportabile trăsături ale pasiv-agresivului este capacitatea lui de a vedea numai jumătatea goală a paharului și de a crea o atmosferă de pesimism contagios. Ca niște profeți ai dezastrului, aceștia trăiesc permanent într-un holocaust imaginar având darul de a-i descuraja pe ceilalți și a-i aduce la limita disperării. Există oare vreo modalitate prin care să poți suporta înșirarea lungă și pesimistă a pasiv-agresivului și să rămâi cu nervii întregi? Eu cunosc trei: să intri într-o fază autistă, să te transformi într-un Buddha sau să fugi mâncând pământul.
Personalitatea pasiv-agresivă face o apologie a nenorocului și vede în orice manifestare a optimismului celuilalt un soi de obiectiv militar pe care trebuie să-l bombardeze.
Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană pasiv-agresivă?
Răspunsul  este că avem nevoie de foarte multă răbdare  și de un accentuat simț al datoriei, pentru că reacția naturală pe care o provoacă iubirea teroristă este furia, însoțită de un sentiment al neputinței și al pierderii controlului. Cuvântul cheie este „incertitudine”. Uneori va spune că ești o persoană exigentă, băgăcioasă, manipulatoare și dominatoare, iar alteori te va privi ca pe cineva capabil să-l accepte, să-l aprobe și să-l îngrijească.
Strategii de supraviețuire afectivă.
1.A-l lua în adopție pe pasiv-agresiv și să-i accepți ambivalența presupune  următoarele acțiuni: (o strategie masochistă sau inspirată de vreun soi de filosofie a dăruirii spirituale)
·  Să-l accepți pe pasiv-agresiv așa cum este, fără să încerci să-l schimbi, pentru că, dacă vei sugera vreo schimbare, rezistența lui va spori geometric.
·   Să încerci să vezi numai aspectele pozitive și să nu iei în seamă pe cele negative, totul în ritmul impus de el.
·   Să te adaptezi la pasivitatea partenerului și să-ți cobori standardele personale de randament, pentru a fi complementare cu ale lui.
·   Să fi dispus(ă) să faci orice fel de sacrificiu.
·   Să nu aștepți nimic în schimb.
·  Să accepți toate explicațiile pe care pasiv-agresivul le-ar cere cu referire la oricare dintre comportamentele sau gândurile tale.
·   Să fii oricând la dispoziția cererilor sau nevoilor sale.
·   Să ști foarte bine că agresivitatea mascată este principala sa formă de exprimare.
·  Cel mai bine ar fi să îi împlinești, pur și simplu, orice dorință, pentru a evita îmbufnările, crizele de isterie sau actele de sabotaj.
Această poziție supusă are și un cost inevitabil: forța ta interioară se va mistui treptat. Într-o zi vei dori la schimb puțină iubire și puțină pace, vei dori să vezi că partenerul tău se maturizează și devine mai previzibil. Aceste așteptări vor rămâne în continuare în stare latentă și îți vor străbate subconștientul, creând cu timpul, violență interioară și disconfort, chiar dacă s-ar putea să nu conștientizezi asta.
2.Să inițiezi o mișcare de contra-insurgență și să-i soliciți pasiv-agresivului o relație matură. La această strategie, prima consecință va fi aceea că pasiv-agresivul își va spori actele subversive și tacticile perturbatoare.Structura mentală a pasiv-agresivului confundă tendința normală de a-ți apăra propriile drepturi sau de a spune „nu”, cu dorința de a impune constrângeri și de a fi autoritar. De aceea, această strategie va fi interpretată ca o confirmare a faptului că ești o persoană despotică și absolutistă. De ce acțiuni ai nevoie:
·       Nu-ți cheltui energia pentru a-l convinge pe celălalt de evidența lucrurilor.
·      Nu-i încredința activități pe care nu le poate duce până la capăt de unul singur.S-ar putea să cheltuiești mai mult timp și efort, însă cel puțin nu îi mai cerșești ajutorul și sinceritatea.
·      Când stilul terorist se dezlănțuie, nu-i da atenție, dacă nu vrei să ai de-a face cu un dușman.
·       Lasă-l să se ocupe singur de propriul conflict.
·       Încearcă să-l determini să accepte o terapie menită să îi modifice personalitatea disfunțională.
·         Caută să nu cazi în capcana atitudinilor indirecte și sabotoare, ci acționează pe față, cu calm și onestitate, chiar dacă problema se înrăutățește.
·         Nu te da drept tatăl sau mama partenerului tău. Nu-ți asuma vina pentru greșelile lui, tratează-l ca pe un adult chiar dacă face nazuri.
Dacă dorești poți adăuga comportamentului tău o explicație prietenoasă și tandră, însă efectul va fi același: eliberarea ta va fi tragedia lui.
Atunci când persoana pasiv-agresivă ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Și asta nu pentru că nu ai merita, ci pentru că nehotărârea, imaturitatea și ambiguitatea ta sunt greu de suportat. Trebuie să reții că oboseala ucide iubirea, și disconfortul pe care îl produci astăzi partenerului va sfârși prin a te afecta și pe tine.


 Este clar că ai nevoie de ajutorul unui profesionist. Nici un profesionist nu te va obliga să îți negociezi principiile și nu te va transforma în supusul celuilalt. Dar te va învăța cum să discerni între momentele în care opoziția ta se justifică și cele în care nu. Vei învăța să vorbești deschis și să-ți exprimi gândurile și emoțiile într-o manieră adecvată. Și atunci, nu vei mai avea nevoie de terorismul afectiv, pentru că deja nu vei mai fluctua între nevoia de atașament și teama de abuz.

„Iubiri toxice” Walter Riso

duminică, 12 martie 2017

Iubirea suspicioasă

 Premisa de la care pornește paranoico-vigilentul este dezumanizantă: „Oamenii sunt răi și, dacă lași garda jos, te vor răni”, asta incluzându-i și pe membrii familiei. Să fie bănuitori și să contraatace este metoda lor cea mai bună de a supraviețui într-o lume pe care o percep ca fiind ostilă și opresivă. Iubirea suspicioasă îl pune pe celălalt sub lupă și îl obligă să aducă tot timpul dovezi de fidelitate și loialitate. Însă iubirea și neîncrederea nu sunt compatibile, indiferent de câte „certitudini” ai prezenta. Pur și simplu nu au ce să caute sub același acoperiș.
Această iubire toxică se învârte în jurul a trei scheme distructive: „Dacă îți voi oferi dragoste, vei profita de mine”; ”Dacă nu sunt vigilent, mă vei înșela! Și ”trecutul te condamnă”.
Cititul gândurilor este distorsiunea cognitivă preferată a paranoidului. Își petrece aproape tot timpul „gândindu-se la ce crede celălalt că gândește el” și scotocind prin intențiile partenerului. Angoasa pe care o generează suspiciunea este atât de mare în cazul unor persoane, încât unii se simt chiar ușurați dacă ipotezele lor se împlinesc. Preferă faptul consumat al infidelității în locul incertitudinii cotidiene.
Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană paranoidă?
Isus a spus să ne iubim dușmanul, însă niciodată nu a sugerat să trăim cu el sau să îi fim pereche. Inteligență spirituală sau emoțională, nu contează, avea dreptate. Să iubești sănătos nu înseamnă să îți justifici fiecare faptă în fața celuilalt, să aduci probe de corectitudine morală sau să juri că nu faci parte dintr-o organizație teroristă, așa cum solicită iubirea suspicioasă.
Strategii de supraviețuire afectivă
Majoritatea celor aflați într-o relație cu un paranoid apelează la una dintre aceste două strategii de bază: fie se supun cu resemnare interogatoriului celuilalt, fie se revoltă împotriva remarcilor sau atitudinilor acuzatoare.
Să te conformezi vigilenței paranoide presupune următoarele comportamente :
  •  Să eviți să preiei inițiativa pentru a nu-i alimenta suspiciunile
  •  Să eviți să-ți  critici partenerul sau să ridici orice fel de semn de întrebare asupra comportamentului său. Paranoidul va vedea în asta începutul unei conspirații împotriva integrității sale personale și va reacționa cu ostilitate și ranchiună
  •  Să eviți certurile sau discuțiile, având în vedere că orice fel de afirmație va rămâne întipărită pe veci în mintea lui și va fi scoasă la lumină, ca „probă” în favoarea sa, ori de câte ori se va ivi ocazia
  • Ca să eviți să-l faci gelos, este mai bine să-ți păstrezi numai unul sau doi prieteni (acceptați  de paranoid), să ieși rar în oraș, dând frecvent explicații pentru orice limitându-ți libertatea.
  • Să îi aduci mereu dovezi de iubire și loialitate
  • Să înveți să te descurci cu atacurile lui de panică, care vor fi frecvente și intense
  • Să nu iei inițiativa în relația sexuală, pentru că asta i-ar trezi bănuieli.

Căsătoria nu este un arest la domiciliu sanctificat prin iubire, așa cum nici relația de cuplu nu este un examen de adecvare morală!
Să nu te conformezi niciunei exigențe iraționale și să-ți afirmi independența presupune următoarele comportamente:
  •  Este de preferat ca pe cont propriu sau cu ceva ajutor, partenerul paranoic trebuie să învețe să-și asume riscurile firești ale oricărei legături amoroase.
  •   Aceasta presupune că relația să fie reciprocă și echilibrată în ceea ce privește administrarea libertății fiecăruia dintre parteneri
  •  Ranchiuna este inacceptabilă. Dacă există sentimente reprimate, iubirea se va stinge la un moment dat.
  •  Trebuie să-ți reclami dreptul de a fi informat asupra bunurilor materiale împărțite, pe care, în general, subiectul paranoid le va ascunde, de teama „fraudei maritale”.
  • Trebuie să fie bine înțeles faptul că niciun act de agresivitate sau de persecuție injustă nu va trece nepedepsit și va fi adus în atenția autorităților statului.
  • Trebuie eliminat prostul obicei de a oferi justificări pentru orice și de a da explicații despre propriul comportament dacă acestea ți se par ofensatoare sau incomode.Nu trebuie să fi complice la comportamentele sau atitudinile paranoide îndreptate asupra altor persoane nevinovate.

Mulți îndrăgostiți paranoici nu suportă libertatea partenerului și preferă să pună capăt relației „pentru propria siguranță” ( ceea ce ar putea fi considerat un final fericit). Din păcate orice dialog constructiv cu un paranoic este ca și cum ai ara în deșert.
Cum să recunoști o persoană paranoidă înainte de a te îndrăgosti
  •   Nu va dori să răspundă la întrebări legate de viața sa personală. Îi va fi teamă că orice informație pe care ți-o oferă va fi folosită împotriva lui.
  • E posibil să vrea să deschidă personal băutura pe care urmează să o bea cum de altfel va examina cu multă atenție alimentele când va cere ceva de mâncare.
  • Nu va accepta să facă sex într-un loc necunoscut, va verifica cu mare atenție prezervativele și va încerca să păstreze o relație distantă din punct de vedere afectiv, pentru a nu fi „descoperit”.
  • Va încerca să afle multe lucruri despre trecutul tău, căutând aspecte suspecte.
  • Va fi foarte atent la atitudinea pe care o afișezi în fața altor  persoane de sex opus: flirturi, priviri, insinuări.
  •  Va verifica nota de plată de mai multe ori și nu va consuma alcool pentru a-și menține vigilența.
  • Va avea tendința să-și minimalizeze câștigurile materiale și profesionale, pentru a se asigura că nu umbli după averea lui.
 În general, te vei simți ca la un examen pentru admiterea în SRI. La final, vei simți un gol în stomac și vei avea neplăcuta senzație că ai oferit mai mult decât ai primit.

At        Atunci când persoana paranoico-vigilentă ești chiar tu. Câteva observații
Poate că ai dreptate crezând că trăiești într-o lume periculoasă și că trebuie să fim atenți. Dar cred că exagerezi când consideri că trăiești într-o lume „canibală”, pentru că există și oameni buni. Nu spun să lași de tot garda jos, cel puțin nu la început, ci doar să le acorzi celorlalți o șansă. Ești prizonier într-un cerc vicios care funcționează în felul următor: dacă ești ostil față de cineva pentru că presupui că te va trata rău, persoana respectivă se va apăra de ostilitatea ta devenind agresiv, ceea ce-ți va confirma profeția. Credința de fond care provoacă suspiciunea ta se va vedea amplificată iar și iar. De aceea îți sugerez să controlezi precauția și să vezi dacă în realitate lumea este atât de rea pe cât susții tu. Insist: NU trăiești pe un câmp de luptă, pune-ți ipoteza la încercare.

Ca să faci parte din specia ta, ai nevoie de liniștea pe care ți-o conferă încrederea în ceilalți. Și prin asta nu-ți sugerez că ar trebui să adopți o postură credulă sau de tăntălău, ci să înveți să faci diferența dintre oamenii în care să ai încredere și cei în care nu poți. De ce să nu îți asumi riscul și să accepți și cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?