Cum digerăm un feedback?

Ce este feedback-ul? Literalmente însemnând  „a hrăni înapoi”, feedback-ul este un termen utilizat în psihologie pentru a desemna informațiile despre noi înșine pe care le obținem din mediul nostru înconjurător. Efectiv este o adevărată hrană pentru că ne îmbogățește și ne călăuzește acțiunea.

Iată câteva mecanisme care perturbă buna utilizare a feedback-ului:

1.    Căutarea imperioasă a asigurării și a măgulirii, care împinge la evitarea informațiilor neplăcute. Persoana în cauză va fugi de ele sau le va respinge: la cei care au o putere socială, aceasta echivalează cu pedepsirea persoanelor care vor îndrăzni să critice sau fie și numai să fie sincere. Este vechea tehnică din vremurile de odinioară, când aducătorii de vești proaste erau executați.
2.     Tendința permanentă de a presupune că orice feedback este inexact. „Mă cunosc mai bine decât mă cunosc ceilalți”, sau „Ei nu au toate datele problemei”. Această certitudine a cunoașterii de sine este parțială, deoarece este prea contaminată de dorința de a nu vedea decât  ce le convine.
3.      Convingerea că orice feedback nu poate fi decât îndoielnic, indiferent că este pozitiv („ei spun asta ca să mă cruțe” ) sau negativ („toți nu sunt decât niște invidioși, niște înăcriți, niște frustrați...”), și trebuie prioritar să se explice nu prin realitatea a ceea ce au făcut, ci prin problemele sau motivațiile personale ale celor care li se adresează. Este mai confortabil să îi pună pe ceilalți în discuție decât se se pună pe sine.

Feedback-ul pozitiv este deseori agreabil, dar feedback-ul negativ este întotdeauna util. După o performanță stresantă, preferăm mai întâi să avem ceva pozitiv, și numai după aceea să auzim negativul.

Statisticile arată că subiecții cu o bună stimă de sine tind să caute un feedback informativ („cum am fost”) decât un feedback pozitiv („am fost bine?”). Ei caută mai curând o evaluare ( ca să poată progresa), în timp ce subiecții cu o joasă stimă de sine caută o aprobare.

Reacțiile la feedback variază deopotrivă în funcție de profilurile stimei de sine. După o situație amenințătoare pentru ego-ul lor, subiecții cu bună stimă de sine se arată mai puțin amabili, concentrându-se asupra necazului lor, în timp ce subiecții cu stimă de sine mediocră sunt și mai gentili ca de obicei, căutând să nu piardă afecțiunea celorlalți în condițiile în care au suferit deja un eșec.

Nu uitați: cel mai bun feedback, cel mai sincer ne este dat de persoanele care nu ne sunt foarte apropiate.

Cum să utilizăm în cel mai bun mod feedback-ul în viața de zi cu zi?

E simplu: considerându-l o șansă, și nu o amenințare! Chiar - și mai ales – atunci când este neplăcut de auzit. Iată patru reguli de folosire optimă a feedback-ului:

1.      Să îl ascultăm: în general vedem frecvent că cel care primește feedback-ul îl întrerupe aproape întotdeauna înainte de sfârșit pentru a se justifica, a se apăra sau a-și manifesta dezacordul. Feedback-ul pozitiv ne poate face deopotrivă să ne simțim indispuși prin valoarea sa afectivă: deoarece ne simțim stânjeniți din cauza complimentelor, încercăm să le scurtăm sau să le minimalizăm.
2.     Să îl solicităm pe cât de des cu putință. Uneori există o jenă de-a o face: „Nu vreau să dau impresia că sunt prea mult interesat de mine”. Dar aceasta constituie o irosire regretabilă de informații.
3.     Să nu îl respingem, chiar dacă ni se pare inadaptat. Rareori un feedback este 100% eronat sau inutilizabil. El conține (aproape) întotdeauna ceva adevărat.
4.    Să nu pedepsim niciodată pe cineva pentru că și-a spus părerea despre noi, îmbufnându-ne, enervându-ne, izbucnind în lacrimi (ceea ce este mai greu de controlat). Dimpotrivă, putem cere și mai multe precizări, dacă este imprecis, sau mai multă blândețe, dacă este prea aspru.

Trebuie să dăm feedback celorlați? Dacă îl solicită, da. Dacă nu, prudență! Prima regulă: să începem cu ce a mers bine în prestație, înainte de a trece la ceea ce a fost mai puțin bine. A doua regulă: dacă se poate, să prezentăm acest ultim punct ca fiind mai de grabă de „ameliorat”  decât de suprimat...

Să fim deschiși față de  feedback înseamnă să ascultăm și nu să ne supunem. Înseamnă să facem o selecție, nu să înghițim totul la nimereală.

Înseamnă însă să fim gata să ne bucurăm și să ne servim în mod inteligent de aceste informații pe care ni le oferă (sau pe care le solicităm uneori), să ni le însușim, să le facem ale noastre. Această mișcare necesară este descrisă de Montaigne în elogiul lui adus feedback-ului:„ Suntem atenți la opiniile și cunoștințele celorlați și apoi asta e tot. Trebuie să le facem ale noastre. Semănăm cu cel care, având nevoie de foc, s-ar duce să ceară de la un vecin și, găsând la el unul mare și frumos, s-ar opri acolo să se încălzească, uitând să-și mai ia și el acasă. La ce ne servește să avem burta plină de carne dacă ea nu se digeră, dacă nu se transformă în noi, dacă nu ne împlinește și nu ne întărește?”

Așa că poftă bună (de feedback) și digestie ușoară!

Iubirea obsesivă

Povara perfecționismului face ca relația să devină din ce în ce mai solemnă, amară și formală, de vreme ce spontaneitatea va fi văzută de către obsesiv ca semn că celuilalt îi lipsește autocontrolul. Tipul obsesional controlează, organizează, stabilește reguli, ordonează și sistematizează tot ce îi iese în cale, incluzându-i aici și pe partener și copii. Conviețuirea cu un obsesional va fi dictată de un manual de instrucțiuni „foarte explicit”. Surpriza, improvizația și naturalețea vor fi motive de stres și, uneori, cauze pentru despărțire.

„Iubirea eficientă” sau „eficiența amoroasă” ne conduce, în mod hotărât, pe un drum fără ieșire: frustrarea. Obsesionalul nu va vedea pădurea din cauza copacilor. Lucrurile negative cântăresc mai mult decât cele pozitive sau cel puțin cer mai multă atenție. Nimic nu va funcționa cum trebuie dacă e nevoie să dai tot timpul socoteală pentru curățenie, mâncare, haine, cheltuieli și alte lucruri cuprinse în liste de ce este bine să faci și ce nu! Persoana pe care o iubim nu poate fi privită ca un vătaf. Nu spun că ar trebui să trăim ca într-o cocină, însă nici să ne propunem să trăim într-un mediu aseptic, de parcă am trăi într-o sală de terapie intensivă; patul conjugal este de preferat sălii de operație.

Coșmarul unei iubiri rigide și meticuloase

Paradoxal, persoanele obsesionale sunt admirate de către societate pentru disciplina lor, pentru respectul față de autoritate și pentru capacitatea nelimitată de muncă. Iubirea obsesivului se structurează în baza a trei scheme punitive și limitatoare: „Greșești prea mult”, „Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele” și „Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”.

„Greșești prea mult”. Un obsesional te va percepe ca fiind o ființă inutilă, incompetentă și iresponsabilă, până la proba contrarie; iar singura probă contrarie este să fi la rândul tău perfect/ă. Anxietatea pe care o generează acest tip de control este atât de puternică, încât unele victime ale unei asemenea iubiri toxice preferă să se convertească la „obsesivitate”, încercând să scape de criticile constante.

Această critică constantă ascunde o profundă subestimare a capacității celuilalt de a rezolva problemele. Victimele devin pe zi ce trece tot mai nesigure și sfârșesc prin „ a greși din teama de a nu greși”. Cercul vicios arată astfel: cu cât mai mare este teama de a nu greși, cu atât mai afectat va fi randamentul și, cu cât mai scăzut va fi randamentul, autoobservarea „inutilității” va amplifica anxietatea, micșorând și mai mult rata de reușită. Angoasa preia controlul asupra iubirii și sfârșește prin a o distruge.

„Pentru că ești incapabil, eu voi prelua frâiele”. Ideea că partenerul este ineficient și neproductiv, coroborată cu propria incapacitate de a delega responsabilitățile duc la asumarea conducerii și să se ocupe de tot ceea ce implică relația: plăți, aranjamente, întreținerea casei, planificarea vacanțelor, planificarea timpului liber, educația copiilor, în fine, orice decizie va fi trecută prin filtrul excelenței. Vor fi două consecințe: excluderea fără urmă de respect a partenerului, plasându-l pe un rușinos loc secund generând: frustrare, furie și resentimente. Apoi să preiei frâiele „tuturor lucrurilor” produce următorul cerc vicios: dacă înainte problemele apăreau din cauza greșelilor partenerului, acum obsesiile vor fi îndreptate către propria persoană. Exigența se va transforma în autoexigență, critica în autocritică, iar pedepsirea în autopedepsire.

„Trebuie să îmi mențin emoțiile sub control”. Temerea principală a obsesionalului este aceea că dacă încetează să exercite control mintal asupra propriilor emoții, se vor face de râs. Această credință îi face să-și blocheze starea de spirit și să-și înghețe sentimentele.

Această rigiditate emoțională este principalul motiv pentru care obsesionalii au dificultăți în domeniul sexualității. Lipsa de spontaneitate și teama de a pierde controlul îi duc către o diminuare a dorinței sexuale și îi fac să aibă dificultăți în a simți plăcerea.

Visul oricărei persoane care se simte incompetentă este să aibă alături pe cineva care să îi rezolve problemele. Disconfortul apare mai târziu, atunci când bucuria și ușurarea se transformă în control și contabilitate. Nu este ușor să trăiești cu cineva care te evaluează neîncetat și care, în plus, impune niște standarde imposibil de atins. Obsesionalul crede că are tot timpul dreptate și nu va accepta să-și reevalueze convingerile. Din acest motiv, atunci când vei încerca să ai un dialog cu o astfel de persoană te vei lovi de un zid de motivații și justificări irevocabile. Iubirea obsesivă este o iubire încremenită în rutină și într-o serie de norme, este o iubire care nu curge și nici nu se reînnoiește. Ai doar două opțiuni: fie spargi zidul fie te contaminezi.

Să te contaminezi presupune să te supui controlului și să reglementezi iubirea, adică:

•  Să fi flexibil în fața lipsei de inflexibilitate a partenerului.
•  Să te limitezi la o viață fără prea multe schimbări pentru a-l feri pe partener de stres.
•  Să nu aștepți dovezi importante de afecțiune și să renunți la ideea unei vieți sexuale variate.
•  Să eviți orice bătălie pentru preluarea puterii. Cu fiecare ceartă, obsesionalul va deveni tot mai puternic.
•  Dacă îl iubești mult, să devii un „obsesional secundar” și să-ți modifici stilul de viață.
•  Să respingi ideea de relaxare și să adopți un cult al muncii.

            Să respingi exigența iubirii perfecționiste presupune:

•  Să te ocupi mai puțin de detalii și să lași loc de improvizației.
•  Să aduci schimbări în viața cotidiană (decorul casnic, alimente, haine) și să-ți iei libertatea de a explora noi teritorii.
• Să soliciți doza adecvată de iubire și plăcere.
• Să iei asupra ta anumite decizii și activități comune, în ciuda preferinței partenerului de a nu delega responsabilități.
• Să comiți greșeli firești fără a te scuza sau a promite că vei fi perfect.

Adoptând acest comportament te vei transforma într-o ființă demnă de dispreț. Îl vei pune pe partenerul obsesional față în față cu propriile frici iraționale generate de stilul său afectiv.

Atunci când persoana obsesională ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Nimeni nu suportă să fie criticat tot timpul, nici măcar tu.

Ar fi bine să-ți reevaluezi grila de valori și să înțelegi că fericirea nu are nimic de a face cu goana permanentă după certitudini și performanțe. Caută sprijinul unui specialist, care să te ajute să răstorni maniera nesănătoasă în care procesezi informația astfel încât să nu-ți mai fie frică că pierzi controlul.

„           Iubiri toxice” Walter Riso

Iubirea teroristă

Calmul insuportabil al ființei iubite

Una este să fi liniștit, să nu te lași dus de impulsivitate sau anxietate și să fi împăcat cu tine însuți, cu totul altceva e să faci din apatie și indiferența disprețuitoare un mod de viață. Paradoxul este că prea mult calm stresează; există și excepții: vreun călugăr sau înțelept, a căror pace interioară este naturală. În cazul pasiv-agresivilor este cu totul altceva. Anumite forme de calm, mai ales cele care se transformă în forme de „luptă” sau ale răzbunări, sunt deosebit de dureroase și generează o doză crescută de agresivitate.

Această iubire toxică se învârte în jurul a trei scheme distructive:

1.„Aproprierea ta afectivă mă încătușează, depărtarea ta mă neliniștește”. Persoanele pasiv-agresive au nevoie de o figură autoritară/protectoare ( adică partenerul), de vreme ce se percep pe ele însele ca fiind fragile și lipsite de sprijin; însă în același timp, au nevoie să se simtă libere și independente de orice tip de „control”( al partenerului evident). Iubirea devine pentru ei o sabie cu două tăișuri: dacă îmi dăruiești afecțiune, e rău („mă sufocă”), iar dacă nu mi-o dăruiești, e la fel de rău („nu pot să suport singurătatea”). Nici cu tine, nici fără tine. În plus, acest joc permanent al oscilării între apropriere și îndepărtarea de partener este dictat de felul în care li se modifică starea de spirit. Cum să iubești o persoană de acest fel fără să te pierzi cu firea? Cu toții merităm un partener care, fără să fie un model de virtute, să știe cu certitudine dacă ne iubește sau nu și să stabilească un echilibru între compromisuri și autonomie.

2.„Trebuie să mă opun iubirii tale, însă fără să te pierd”  Strategia pasiv-agresivului este să rămână la mijlocul drumului și să apeleze la legea minimului efort. Concret, tactica constă în a profita de avantajele pe care le aduce relația cu partenerul (siguranță, protecție), fără a-și asuma vreun compromis sau a face vreun efort. Îl acceptă pe celălalt scrâșnind din dinți și amintindu-i asta de fiecare dată când are ocazia. De aici provin comportamentul lui opoziționist, sabotajul și împotrivirea: ”Te accept pe jumătate, pentru că nu vreau să te pierd de tot”. În esență, neglijarea, lipsa de punctualitate, sarcinile prost îndeplinite configurează o formă de terorism afectiv și psihologic menit să tulbure relația.

Sabotajul vine de obicei însoțit de o mulțime de pretexte și de o doză crescută de cinism.

3.„Deși ne iubim, totul va merge din rău în mai rău”. Probabil una dintre cele mai insuportabile trăsături ale pasiv-agresivului este capacitatea lui de a vedea numai jumătatea goală a paharului și de a crea o atmosferă de pesimism contagios. Ca niște profeți ai dezastrului, aceștia trăiesc permanent într-un holocaust imaginar având darul de a-i descuraja pe ceilalți și a-i aduce la limita disperării. Există oare vreo modalitate prin care să poți suporta înșirarea lungă și pesimistă a pasiv-agresivului și să rămâi cu nervii întregi? Eu cunosc trei: să intri într-o fază autistă, să te transformi într-un Buddha sau să fugi mâncând pământul.

Personalitatea pasiv-agresivă face o apologie a nenorocului și vede în orice manifestare a optimismului celuilalt un soi de obiectiv militar pe care trebuie să-l bombardeze.

Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană pasiv-agresivă?

Răspunsul  este că avem nevoie de foarte multă răbdare  și de un accentuat simț al datoriei, pentru că reacția naturală pe care o provoacă iubirea teroristă este furia, însoțită de un sentiment al neputinței și al pierderii controlului. Cuvântul cheie este „incertitudine”. Uneori va spune că ești o persoană exigentă, băgăcioasă, manipulatoare și dominatoare, iar alteori te va privi ca pe cineva capabil să-l accepte, să-l aprobe și să-l îngrijească.

Strategii de supraviețuire afectivă.

1.A-l lua în adopție pe pasiv-agresiv și să-i accepți ambivalența presupune  următoarele acțiuni: (o strategie masochistă sau inspirată de vreun soi de filosofie a dăruirii spirituale)

·  Să-l accepți pe pasiv-agresiv așa cum este, fără să încerci să-l schimbi, pentru că, dacă vei sugera vreo schimbare, rezistența lui va spori geometric.

·   Să încerci să vezi numai aspectele pozitive și să nu iei în seamă pe cele negative, totul în ritmul impus de el.

·   Să te adaptezi la pasivitatea partenerului și să-ți cobori standardele personale de randament, pentru a fi complementare cu ale lui.

·   Să fi dispus(ă) să faci orice fel de sacrificiu.

·   Să nu aștepți nimic în schimb.

·  Să accepți toate explicațiile pe care pasiv-agresivul le-ar cere cu referire la oricare dintre comportamentele sau gândurile tale.

·   Să fii oricând la dispoziția cererilor sau nevoilor sale.

·   Să ști foarte bine că agresivitatea mascată este principala sa formă de exprimare.

·  Cel mai bine ar fi să îi împlinești, pur și simplu, orice dorință, pentru a evita îmbufnările, crizele de isterie sau actele de sabotaj.

Această poziție supusă are și un cost inevitabil: forța ta interioară se va mistui treptat. Într-o zi vei dori la schimb puțină iubire și puțină pace, vei dori să vezi că partenerul tău se maturizează și devine mai previzibil. Aceste așteptări vor rămâne în continuare în stare latentă și îți vor străbate subconștientul, creând cu timpul, violență interioară și disconfort, chiar dacă s-ar putea să nu conștientizezi asta.

2.Să inițiezi o mișcare de contra-insurgență și să-i soliciți pasiv-agresivului o relație matură. La această strategie, prima consecință va fi aceea că pasiv-agresivul își va spori actele subversive și tacticile perturbatoare.Structura mentală a pasiv-agresivului confundă tendința normală de a-ți apăra propriile drepturi sau de a spune „nu”, cu dorința de a impune constrângeri și de a fi autoritar. De aceea, această strategie va fi interpretată ca o confirmare a faptului că ești o persoană despotică și absolutistă. De ce acțiuni ai nevoie:

·       Nu-ți cheltui energia pentru a-l convinge pe celălalt de evidența lucrurilor.

·      Nu-i încredința activități pe care nu le poate duce până la capăt de unul singur.S-ar putea să cheltuiești mai mult timp și efort, însă cel puțin nu îi mai cerșești ajutorul și sinceritatea.

·      Când stilul terorist se dezlănțuie, nu-i da atenție, dacă nu vrei să ai de-a face cu un dușman.

·       Lasă-l să se ocupe singur de propriul conflict.

·       Încearcă să-l determini să accepte o terapie menită să îi modifice personalitatea disfunțională.

·         Caută să nu cazi în capcana atitudinilor indirecte și sabotoare, ci acționează pe față, cu calm și onestitate, chiar dacă problema se înrăutățește.

·         Nu te da drept tatăl sau mama partenerului tău. Nu-ți asuma vina pentru greșelile lui, tratează-l ca pe un adult chiar dacă face nazuri.

Dacă dorești poți adăuga comportamentului tău o explicație prietenoasă și tandră, însă efectul va fi același: eliberarea ta va fi tragedia lui.

Atunci când persoana pasiv-agresivă ești chiar tu, cititorule, află că nu ești ușor de iubit. Și asta nu pentru că nu ai merita, ci pentru că nehotărârea, imaturitatea și ambiguitatea ta sunt greu de suportat. Trebuie să reții că oboseala ucide iubirea, și disconfortul pe care îl produci astăzi partenerului va sfârși prin a te afecta și pe tine.

 Este clar că ai nevoie de ajutorul unui profesionist. Nici un profesionist nu te va obliga să îți negociezi principiile și nu te va transforma în supusul celuilalt. Dar te va învăța cum să discerni între momentele în care opoziția ta se justifică și cele în care nu. Vei învăța să vorbești deschis și să-ți exprimi gândurile și emoțiile într-o manieră adecvată. Și atunci, nu vei mai avea nevoie de terorismul afectiv, pentru că deja nu vei mai fluctua între nevoia de atașament și teama de abuz.

„Iubiri toxice” Walter Riso

Iubirea suspicioasă

 Premisa de la care pornește paranoico-vigilentul este dezumanizantă: „Oamenii sunt răi și, dacă lași garda jos, te vor răni”, asta incluzându-i și pe membrii familiei. Să fie bănuitori și să contraatace este metoda lor cea mai bună de a supraviețui într-o lume pe care o percep ca fiind ostilă și opresivă. Iubirea suspicioasă îl pune pe celălalt sub lupă și îl obligă să aducă tot timpul dovezi de fidelitate și loialitate. Însă iubirea și neîncrederea nu sunt compatibile, indiferent de câte „certitudini” ai prezenta. Pur și simplu nu au ce să caute sub același acoperiș.

Această iubire toxică se învârte în jurul a trei scheme distructive: „Dacă îți voi oferi dragoste, vei profita de mine”; ”Dacă nu sunt vigilent, mă vei înșela! Și ”trecutul te condamnă”.

Cititul gândurilor este distorsiunea cognitivă preferată a paranoidului. Își petrece aproape tot timpul „gândindu-se la ce crede celălalt că gândește el” și scotocind prin intențiile partenerului. Angoasa pe care o generează suspiciunea este atât de mare în cazul unor persoane, încât unii se simt chiar ușurați dacă ipotezele lor se împlinesc. Preferă faptul consumat al infidelității în locul incertitudinii cotidiene.

Putem avea o relație sănătoasă cu o persoană paranoidă?

Isus a spus să ne iubim dușmanul, însă niciodată nu a sugerat să trăim cu el sau să îi fim pereche. Inteligență spirituală sau emoțională, nu contează, avea dreptate. Să iubești sănătos nu înseamnă să îți justifici fiecare faptă în fața celuilalt, să aduci probe de corectitudine morală sau să juri că nu faci parte dintr-o organizație teroristă, așa cum solicită iubirea suspicioasă.

Strategii de supraviețuire afectivă

Majoritatea celor aflați într-o relație cu un paranoid apelează la una dintre aceste două strategii de bază: fie se supun cu resemnare interogatoriului celuilalt, fie se revoltă împotriva remarcilor sau atitudinilor acuzatoare.

Să te conformezi vigilenței paranoide presupune următoarele comportamente :

•  Să eviți să preiei inițiativa pentru a nu-i alimenta suspiciunile
•  Să eviți să-ți  critici partenerul sau să ridici orice fel de semn de întrebare asupra comportamentului său. Paranoidul va vedea în asta începutul unei conspirații împotriva integrității sale personale și va reacționa cu ostilitate și ranchiună
•  Să eviți certurile sau discuțiile, având în vedere că orice fel de afirmație va rămâne întipărită pe veci în mintea lui și va fi scoasă la lumină, ca „probă” în favoarea sa, ori de câte ori se va ivi ocazia
• Ca să eviți să-l faci gelos, este mai bine să-ți păstrezi numai unul sau doi prieteni (acceptați  de paranoid), să ieși rar în oraș, dând frecvent explicații pentru orice limitându-ți libertatea.
• Să îi aduci mereu dovezi de iubire și loialitate
• Să înveți să te descurci cu atacurile lui de panică, care vor fi frecvente și intense
• Să nu iei inițiativa în relația sexuală, pentru că asta i-ar trezi bănuieli.

Căsătoria nu este un arest la domiciliu sanctificat prin iubire, așa cum nici relația de cuplu nu este un examen de adecvare morală!

Să nu te conformezi niciunei exigențe iraționale și să-ți afirmi independența presupune următoarele comportamente:

•  Este de preferat ca pe cont propriu sau cu ceva ajutor, partenerul paranoic trebuie să învețe să-și asume riscurile firești ale oricărei legături amoroase.
•   Aceasta presupune că relația să fie reciprocă și echilibrată în ceea ce privește administrarea libertății fiecăruia dintre parteneri
•  Ranchiuna este inacceptabilă. Dacă există sentimente reprimate, iubirea se va stinge la un moment dat.
•  Trebuie să-ți reclami dreptul de a fi informat asupra bunurilor materiale împărțite, pe care, în general, subiectul paranoid le va ascunde, de teama „fraudei maritale”.
• Trebuie să fie bine înțeles faptul că niciun act de agresivitate sau de persecuție injustă nu va trece nepedepsit și va fi adus în atenția autorităților statului.
• Trebuie eliminat prostul obicei de a oferi justificări pentru orice și de a da explicații despre propriul comportament dacă acestea ți se par ofensatoare sau incomode.Nu trebuie să fi complice la comportamentele sau atitudinile paranoide îndreptate asupra altor persoane nevinovate.

Mulți îndrăgostiți paranoici nu suportă libertatea partenerului și preferă să pună capăt relației „pentru propria siguranță” ( ceea ce ar putea fi considerat un final fericit). Din păcate orice dialog constructiv cu un paranoic este ca și cum ai ara în deșert.

Cum să recunoști o persoană paranoidă înainte de a te îndrăgosti

•   Nu va dori să răspundă la întrebări legate de viața sa personală. Îi va fi teamă că orice informație pe care ți-o oferă va fi folosită împotriva lui.
• E posibil să vrea să deschidă personal băutura pe care urmează să o bea cum de altfel va examina cu multă atenție alimentele când va cere ceva de mâncare.
• Nu va accepta să facă sex într-un loc necunoscut, va verifica cu mare atenție prezervativele și va încerca să păstreze o relație distantă din punct de vedere afectiv, pentru a nu fi „descoperit”.
• Va încerca să afle multe lucruri despre trecutul tău, căutând aspecte suspecte.
• Va fi foarte atent la atitudinea pe care o afișezi în fața altor  persoane de sex opus: flirturi, priviri, insinuări.
•  Va verifica nota de plată de mai multe ori și nu va consuma alcool pentru a-și menține vigilența.
• Va avea tendința să-și minimalizeze câștigurile materiale și profesionale, pentru a se asigura că nu umbli după averea lui.

 În general, te vei simți ca la un examen pentru admiterea în SRI. La final, vei simți un gol în stomac și vei avea neplăcuta senzație că ai oferit mai mult decât ai primit.

At        Atunci când persoana paranoico-vigilentă ești chiar tu. Câteva observații

Poate că ai dreptate crezând că trăiești într-o lume periculoasă și că trebuie să fim atenți. Dar cred că exagerezi când consideri că trăiești într-o lume „canibală”, pentru că există și oameni buni. Nu spun să lași de tot garda jos, cel puțin nu la început, ci doar să le acorzi celorlalți o șansă. Ești prizonier într-un cerc vicios care funcționează în felul următor: dacă ești ostil față de cineva pentru că presupui că te va trata rău, persoana respectivă se va apăra de ostilitatea ta devenind agresiv, ceea ce-ți va confirma profeția. Credința de fond care provoacă suspiciunea ta se va vedea amplificată iar și iar. De aceea îți sugerez să controlezi precauția și să vezi dacă în realitate lumea este atât de rea pe cât susții tu. Insist: NU trăiești pe un câmp de luptă, pune-ți ipoteza la încercare.

Ca să faci parte din specia ta, ai nevoie de liniștea pe care ți-o conferă încrederea în ceilalți. Și prin asta nu-ți sugerez că ar trebui să adopți o postură credulă sau de tăntălău, ci să înveți să faci diferența dintre oamenii în care să ai încredere și cei în care nu poți. De ce să nu îți asumi riscul și să accepți și cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?

Păstrați normalitatea copiilor

Cu toții ne dorim să avem copii speciali pentru că astfel ne simțim și noi speciali. Dare care este prețul plătit de copiii noștri?

Unii dintre noi sunt atât de dornici să crească următorul Einstein, Đoković sau următoarea Nadia Comăneci, încât își forțează  copiii să exceleze la o activitate sau alta. Vor să fie nu doar buni la ceva, ci grozav de buni la ceva. Cu toții cunoaștem senzația de mândrie care ne cuprinde când spunem lumii că avem un copil „de nota zece”, un jucător sclipitor de tenis sau că a fost „acceptat la medicină”. Mai ales când sunt mici, copiii rezonează și se forțează să stingă setea eului nostru.

Unul din motivele pentru care tânjim atât de mult să avem copii plini de succes e că avem tendința de a căuta validare prin intermediul lor. Ne evaluăm copiii în funcție de colegii lor. Se descurcă mai bine sau mai prost decât copiii prietenilor noștri? Citesc mai bine sau mai prost, sunt mai ascultători sau mai neascultători, sunt mai buni sau mai slabi pe teren sau în arenă? Suntem dornici să maximizăm potențialul copiilor noștri.

Deși copiii noștri nu se nasc cu niciuna dintre preocupările lumești, învață devreme că fac parte dintr-o lume competitivă împărțită tranșant între cei care reușesc și cei care nu. Învață că sunt măsurați în funcție de criterii exterioare lor: note, remarcile profesorilor, felul în care sunt văzuți de ceilalți copii. Din păcate învață și despre etichete: TDA, TSA, tulburare de învățare, tulburare bipolară- și, la celălalt capăt al spectrului: înzestrat și talentat. Învață că li se evaluează permanent comportamentul. Dacă nu corespund unor criterii acceptate social, se trezesc supuși umilinței.

Când ne învățăm copiii că succesul lor în viață depinde de performanță, copilăria este orientată către viitor, în loc să fie trăită pur și simplu ca o copilărie. Nu e de mirare că se micșorează copilăria. Văd anxietate peste tot în jurul meu. Aproape toată lumea se grăbește către viitor. Nu prea există prezență, nu prea există timp pentru a savura ce este extraordinar în normal.

A încuraja explorarea este o modalitate de a cinsti ființa copilului. Subliniez cât e de important să ne ajutăm copiii să înțeleagă că sentimentul lor de valoare nu e bazat pe realizări.

Chiar dacă ne dorim excelență din partea copiilor, e de preferat să nu se întâmple niciodată pe seama incapacității de a se bucura de normalitate. Când îi  îndepărtăm pe copii de normalitate, îi învățăm să fie fermecați doar de exagerări ale vieții. Ajung să creadă că doar fastuosul și fabulosul sau supereroii desenelor animate din ziua de azi,  trebuiesc  observate și aplaudate. Prin urmare țintesc mereu spre „mai mare” și „mai bun”.

Îți sugerez să subliniezi pentru copiii tăi următoarele momente care nu ies prea mult din comun:

•    Bucuria primei înghețate dintr-o vară
•    Foșnetul frunzelor uscate ale toamnei
•    Scârțâitul zăpezii într-o zi geroasă
•    Mirosul de aluat pus la copt când trece pe lângă o plăcintărie
•    Secretele nespuse dintre rafturile unei biblioteci
•    Încântarea de a dormi un prieten la tine
•    Gustul mâncării preferate
•     Lumina soarelui care apune
•     Mirosul rufelor spălate când le împăturim
•     Liniștea lunii când stingem lumina la culcare
•     Atingerea pielii când ne ținem de mână
•     Lista rămâne deschisă , puteți să o personalizați

Când copiii tăi învață să se bucure de astfel de momente, dispare nebunia de a vrea mai mult, mai strălucitor, mai mare. Cresc pentru a deveni adulți care își concentrează atenția asupra a ceea ce se află în fața lor, nu a ceea ce nu se află în fața lor.

De ce ne certăm?

Cearta face parte din viața oricărui cuplu normal. Unele conflicte pot fi considerate „normale”: ele permit fiecăruia să-și exprime așteptările, nemulțumirile și să determine evoluția situației. La finalul lor, nimeni nu se simte umilit.

Din contră, anumite conflicte semnifică o „conjugalo-patie”: sunt frecvente, nu ajung la nici o soluție și mai ales sunt scena unor agresiuni feroce asupra stimei de sine a participanților. Prezența „loviturilor sub centură” în timpul certurilor între soți este cunoscută în terapia de cuplu ca un factor de pronostic prost. Aceste lovituri sub centură constau în reproșuri și insulte în fața cărora persoana nu poate evolua sau nu poate face eforturi să se schimbe. Aceste insulte nu sunt uitate niciodată. Ele demonstrează dorința, conștientă sau inconștientă, de a prăbuși stima de sine a celuilalt, pentru a avea ascendent asupra celuilalt.  

Tu în care tabără de afli?

Voi v-ați stabilit „algoritmul politic”?

Arta de a repartiza rolurile într-o căsnicie apare atunci când cei doi soți se recunosc ca expert și decident în diferite domenii. De exemplu, dacă soția este mai sociabilă devine Ministrul afacerilor externe: telefonează prietenilor și familiei, întreține relațiile cu vecinii etc. Soțul se poate ocupa de treburile administrative ale vieții de familie: contabilitate, raporturile cu administrația; un adevărat ministru de finanțe. Cu copiii, soția este ministrul educației, în timp ce soțul acceptă rolul,nu întotdeauna gratificat, al ministrului de interne, făcând să domnească puțină disciplină printre copii. Stima de sine a fiecăruia dintre soți trebuie să fie echitabil „hrănită” de viața de cuplu.

Voi v-ați stabilit „algoritmul politic”?