Rana respingerii

 

Rana respingerii este foarte profundă, deoarece cel care suferă de ea se simte respins în ființa lui și mai ales în dreptul de a exista. Multor persoane le este greu să facă diferența dintre respingere și abandon. A abandona pe cineva înseamnă a te îndepărta de el pentru altceva, sau pentru altcineva, în timp ce a respinge pe cineva, înseamnă a-l înlătura, a nu vrea să-l ai lângă tine sau în viața ta. Cel care respinge folosește expresia „Nu vreau”, în timp ce, cel care abandonează spune , mă gândesc la o fetiță mai degrabă „Nu pot”.

Adoptăm o atitudine diferită, încă de mici, crezând că aceasta ne va proteja. A purta o mască înseamnă a nu fi tu însuți. Lise Bourbeau spune în cartea sa „Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine” că „Prima reacție a unei persoane care suferă de rana respingerii este aceea de a fugi. Copilul pe cale să-și creeze o mască de fugar, atunci când este atins de rana respingerii, este genul de copil care va trăi adesea în lumea lui imaginară. În consecință el este de obicei cuminte și liniștit, nu crează probleme și nu face mult zgomot.”

Cel care suferă de rana respingerii își alimenează rana de fiecare dată când se autodevalorizează. Ca urmare își spune că nu este bun de nimic, că nu contează în ochii celorlalți și de fiecare dată fuge dintr-o situație care nu știe cum să o integreze.

Masca pe care o poartă un om cu rana respingerii pentru a se ascunde de durerea provocată de ea este aceea a fugarului.

Omul care are rana respingerii dorește să i se confirme că există și contează. „De exemplu, mă gândesc la o fetiță care se ascunsese în spatele mobilei în momentul în care părinții aveau invitați acasă. Când ei și-au dat seama că fetița nu mai era acolo, au început toți să o caute, iar ea nu a ieșit din ascunzătoare știind că toți erau din ce în ce mai îngrijorați. Ea își spunea < Vreau ca ei să mă găsească! Vreau ca ei să-și dea seama că exist!>”.

Părinții care au un astfel de copil tind să-l supraprotejeze întărindu-i convingerea că sunt prea mici pentru a face față unor probleme sau provocări ale vieții.

Fugarul se crede „nul”, fără valoare, fără importanță. El va folosi foarte des în exprimările sale „nu sunt bun de nimic”, „sunt nul în fața celorlalți”, „eu vroiam să să dispar în momentele acelea”.

Fugarul nu are mulți prieteni, preferă singurătatea. El nu are curajul să se exprime de frica respingerii sociale: „Fugarul caută singurătatea, deoarece, dacă ar primi mai multă atenție, i-ar fi frică că nu ar ști ce să se facă cu ea.”

Pentru persoanele cu această rană, suferința principală este în raport cu părintele de același sex. Ele vor încerca să se facă acceptate de către mame dacă sunt fete și de către tați dacă este băiat.

El crede că „nu va fi o persoană completă atâta timp cât nu va obține iubirea acelui părinte. Este foarte sensibil la cea mai mică mustrare primită de la acel părinte și se simte foarte ușor respins. Va ajunge la ranchiură, chiar la ură, atât de puternică este suferința.”

O caracteristică importantă pentru depistarea rănii respingerii este dorința de perfecțiune. Pentru că nu se simte perfect, își dorește să compenseze prin ceea ce face foarte bine, cel mai bine în orice domeniu de activitate.

„Panica” este cea mai puternică teamă a fugarului. În consecință ei vor  folosi acest cuvânt foarte des în vocabularul lui.

Iată cel face pe fugar să nu comunice clar și să nu-și exprime cererile:

·        Frica de a nu fi interesant

·        Frica de a fi considerat nul sau fără valoare

·        Frica de a fi neințeles

·        Frica de a fi ascultat de celălalt din obligație sau din politețe.

 

Adaptare după „Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”- Lise Bourbeau

 

Citiți și articolul: 

„Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”

Rana abandonului

Rana umilirii

Rana trădării

Rana nedreptății