luni, 3 octombrie 2022

„Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”

 „Cele cinci răni care ne impiedică să fim noi înșine”


este cartea în care autoarea Lise Bourbeau explică cum se nasc măștile sociale.

La puțin timp după naștere ne dăm seama că atunci când vrem să fim noi înșine, acest lucru deranjează lumea adulților.

Lise Bourbeau spunea în cartea „Cele cinci răni care ne impiedică să fim noi înșine”: „Ajungem astfel la convingerea că, a fi natural, nu este bine, nu este corect. Este o descoperire dureroasă ce provoacă copilului accese de furie. Aceste crize devin atât de dese încât ajungem să credem că sunt normale. Sunt numite „criza copilăriei” și mai târziu „criza adolescenței”.

Un copil experimentează patru etape de transformare:

  • În prima etapă a vieții descoperă bucuria de a fi el însuși
  • În cea de-a doua etapă cunoaște durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acționa conform cu ceea ce este
  • În etapa a treia urmează criza și revolta
  • În etapa a patra, copilul își modelează personalitatea pentru a deveni ceea ce vor alții ca el să devină. În acest mod simte că-ți micșorează suderința.

Multe persoane vor rămâne blocate în etapa a treia pe toată durata vieții, adică vor fi mereu în reacțiune, furioși sau în situație de criză.

Pe parcursul etapelor trei și patru ne creem mai multe măști (noi personalități) pe care le folosim pentru a corespunde cerințelor celorlalți.

Măștile corespund celor cinci răni semnificative pentru om și sunt în număr de cinci:

  1. Respingere
  2. Abandon
  3. Umilire
  4. Trădare
  5. Nedreptate

Înlocuirea în sine a rănilor cu măști arată că omul ascunde atât față de el cât și față de cei din jurul lui, ceea ce nu a putut să rezolve.

Lise  Boubeau atribuie fiecărei răni o mască.

                                    Răni                          Măști

                                    Respingere               Fugar

                                    Abandon                   Dependent

                                    Umilire                      Masochist

                                    Trădare                     Dominator

                                    Nedreptate              Rigid

Lise  Boubeau compară prezența unei răni psihice cu prezența unei răni fizice. „Rana interioară poate fi comparată cu o rană fizică pe care o ai la mână de mult timp , pe care nu ai îngrijit-o așa cum trebuie. Ai preferat să o bandajezi, pentru a nu se mai vedea. Acel pansament este echivalentul măștii.”

Să presupunem că acea leziune te doare foarte tare, atunci când cineva te atinge pe mână, chiar dacă rana este protejată de pansament. Când cineva te ia de mână cu dragoste, iar tu țipi „Au! Mă doare!”, poți să-ți imaginezi cât de surprins este celălalt. Oare chiar a vrut să te rănească? Nu, deoarece dacă suferi atunci când cineva te atinge pe mână , este din cauza faptului că tu ești cel care a hotărât să nu-și îngrijească rana. Iar celălalt nu este responsabil de durerea ta.

Se poate observa în morfologia unei persoane rana predominantă. Le voi explica pe fiecare în câte un articol de sine stătător.

Adaptare după „Cele cinci răni care ne impiedică să fim noi înșine”-Lise Bourbeau

Citiți și articolele:

Rana respingerii

Rana abandonului

Umilirea

Trădarea

Rana respingerii


 

Rana respingerii este foarte profundă, deoarece cel care suferă de ea se simte respins în ființa lui și mai ales în dreptul de a exista. Multor persoane le este greu să facă diferența dintre respingere și abandon. A abandona pe cineva înseamnă a te îndepărta de el pentru altceva, sau pentru altcineva, în timp ce a respinge pe cineva, înseamnă a-l înlătura, a nu vrea să-l ai lângă tine sau în viața ta. Cel care respinge folosește expresia „Nu vreau”, în timp ce, cel care abandonează spune , mă gândesc la o fetiță mai degrabă „Nu pot”.

Adoptăm o atitudine diferită, încă de mici, crezând că aceasta ne va proteja. A purta o mască înseamnă a nu fi tu însuți. Lise Bourbeau spune în cartea sa „Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine” că „Prima reacție a unei persoane care suferă de rana respingerii este aceea de a fugi. Copilul pe cale să-și creeze o mască de fugar, atunci când este atins de rana respingerii, este genul de copil care va trăi adesea în lumea lui imaginară. În consecință el este de obicei cuminte și liniștit, nu crează probleme și nu face mult zgomot.”

Cel care suferă de rana respingerii își alimenează rana de fiecare dată când se autodevalorizează. Ca urmare își spune că nu este bun de nimic, că nu contează în ochii celorlalți și de fiecare dată fuge dintr-o situație care nu știe cum să o integreze.

Masca pe care o poartă un om cu rana respingerii pentru a se ascunde de durerea provocată de ea este aceea a fugarului.

Omul care are rana respingerii dorește să i se confirme că există și contează. „De exemplu, mă gândesc la o fetiță care se ascunsese în spatele mobilei în momentul în care părinții aveau invitați acasă. Când ei și-au dat seama că fetița nu mai era acolo, au început toți să o caute, iar ea nu a ieșit din ascunzătoare știind că toți erau din ce în ce mai îngrijorați. Ea își spunea < Vreau ca ei să mă găsească! Vreau ca ei să-și dea seama că exist!>”.

Părinții care au un astfel de copil tind să-l supraprotejeze întărindu-i convingerea că sunt prea mici pentru a face față unor probleme sau provocări ale vieții.

Fugarul se crede „nul”, fără valoare, fără importanță. El va folosi foarte des în exprimările sale „nu sunt bun de nimic”, „sunt nul în fața celorlalți”, „eu vroiam să să dispar în momentele acelea”.

Fugarul nu are mulți prieteni, preferă singurătatea. El nu are curajul să se exprime de frica respingerii sociale: „Fugarul caută singurătatea, deoarece, dacă ar primi mai multă atenție, i-ar fi frică că nu ar ști ce să se facă cu ea.”

Pentru persoanele cu această rană, suferința principală este în raport cu părintele de același sex. Ele vor încerca să se facă acceptate de către mame dacă sunt fete și de către tați dacă este băiat.

El crede că „nu va fi o persoană completă atâta timp cât nu va obține iubirea acelui părinte. Este foarte sensibil la cea mai mică mustrare primită de la acel părinte și se simte foarte ușor respins. Va ajunge la ranchiură, chiar la ură, atât de puternică este suferința.”

O caracteristică importantă pentru depistarea rănii respingerii este dorința de perfecțiune. Pentru că nu se simte perfect, își dorește să compenseze prin ceea ce face foarte bine, cel mai bine în orice domeniu de activitate.

„Panica” este cea mai puternică teamă a fugarului. În consecință ei vor  folosi acest cuvânt foarte des în vocabularul lui.

Iată cel face pe fugar să nu comunice clar și să nu-și exprime cererile:

·        Frica de a nu fi interesant

·        Frica de a fi considerat nul sau fără valoare

·        Frica de a fi neințeles

·        Frica de a fi ascultat de celălalt din obligație sau din politețe.

 

Adaptare după „Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine”- Lise Bourbeau

 

Citiți și articolul: „Cele cincirăni care ne împiedică să fim noi înșine”

duminică, 2 octombrie 2022

Lupta pentru „puterea emoțională”

 

În cele mai multe cupluri, pe ascuns sau fățiș, se instituie lupta pentru puterea emoțională. Pe scurt, lupta pentru puterea emoțională poate fi înțeleasă:

·         ca o confruntare a punctelor slabe: care dintre cei doi este mai sensibil la durerea unei despărțiri

·         ca o confruntare a punctelor puternice: care dintre cei doi ar rezista mai bine la pierderea partenerului

Ierarhiile sunt neplăcute, dar tind să fie inevitabine. Deși aproape tot timpul visăm la o dragoste echitabilă și democratică, dependența emoțională crează ceea ce am putea numi o putere afectivă care răspunde la întrebarea fundamentală: Cine are mai puțin nevoie de celălalt?

Dependența emoțională corupe. În consecință, lucrul de care se teme cel mai mult dependentul este ca nu cumva să piardă persoana care reprezintă nu numai o sursă de siguranță ci și o sursă de plăcere. La cei dependenți, reținerea și menținerea perechii prevalează în orice mod posibil și mai presus de orice principiu. A afirma că fără el, nu sunt nimic sau fără ea, viața mea nu are sens”, înseamnă a-ți pune viața în mâini străine. Dacă eu cred că viața mea se termină atunci când nu ești tu, sunt capabil de orice pentru a te păstra, dincolo de orice limită. Vorbim astfel de viață și de moarte, pentru că, în cazul dependenței, iubitul este aerul pe care îl respirăm.

Dependența emoțională este o boală, indiferent de modul în care dorim să o prezentăm, indiferent de ambalaj: dependența emoțională este incapacitatea de a renunța la perechea ta atunci când ar trebui să o faci. Și când ar trebui acestea să aibă loc? Cel puțin în trei situații:

·         atunci când partenerul tău nu te mai iubește

·         când propria ta evoluție este blocată

·         când principiile tale sunt afectate

În consecință, lupta pentru puterea emoțională este efortul generat de dependența sau detașarea care guvernează fiecare relație. Dacă partenerul tău depinde de tine mai puțin decât depinzi tu de el, cel puțin teoretic, atunci acesta ar putea să renunțe la tine mai ușor decât ai putea să renunți tu le el. Acest dezavantaj este procesat în mod conștient sau inconștient de creierul tău, care imediat acționează în defensivă, pentru că te vei simți într-o poziție de inferioritate emoțională, chiar dacă partenerul tău nu vrea să profite de acest lucru. Poate că problema nu va fi evidentă în condiții normale, dar este foarte probabil să iasă la suprafață atunci când au loc certuri dese, iar celui depentent i se confirmă cele mai grave temeri: Mă va părăsi!

Cei nesiguri din punct de vedere emoțional preferă să fie cu cineva extrem de dependent. Astfel spus: îmi place condiția ta patologică deoarece știu că, datorită ei, niciodată nu vei fii capabil să mă părăsești orice aș face. Nimic nu este mai plăcut pentru o persoană care suferă din cauza dependenței decât să aibă o relație cu cineva și mai dependent. Este proclamația dependenței emoționale care circulă în secret între îndrăgăstiții care sunt incapabili să trăiască fără partenerii lor : Dependenți din toată lumea, uniți-vă!

Detașarea înseamnă a iubi mai mult și a suferi mai puțin

Există relații în care unul practică autonomia extremă, iar celălalt iubește la cel mai înalt nivel de dependență. Ambii suferă: unul sufocat, celălalt pentru că se simte părăsit. Dar, dincolo de aceste cazuri extreme, cuplurile încearcă să se adapteze, făcând în așa fel încât diferența dintre cei doi să fie suportabilă.

Care este metoda de echilibrare?

Să te detașezi puțin și să distribui mai bine puterea. Când vorbesc despre detașare, nu înseamnă că ar trebui să încetezi să mai iubești. Mă refer la o iubire mai relaxată și mai liberă. Adică să poți utiliza în mod corespunzător timpul personal într-o manieră non-posesivă (nimeni nu aparțiene nimănui) și fără necesitatea imperativă a partenerului. Cu alte cuvinte să faci față singurătății și să ai activități în afara prezenței partenerului.

Două consecințe tipice ale subordonării afective:

Dacă partenerul tău te întrece în jocul puterii emoționale este posibil să apară în tine două simptome clare de nesiguranță și teamă:

1.       Anxietatea anticipatoare „Mă va părăsi” Cauți certitudinea că nu te va părăsi niciodată, ceea ce este imposibil. Și cum probabilitatea de ați pierde partenerul nu este nulă, frica de abandon se va activa în mod constant. Aceasta se numește anxietate anticipatoare asupra catastrofei unei iubiri pierdute sau a unei singurătăți impuse.

2.       Supunerea „Mi-e teamă să-i spun nu În cazul în care strategia ta de a păstra partenerul este supunerea oarbă, efectul este paradoxal. Dacă vei spune da la toate și vei ceda, vei sfârși prin a-l plictisi pe partener! Mecanismul de supunere funcționează ca o spirală descedentă: de fiecare când cedezi, devii și mai dependent. Nu spun să începi un război de indiferență și detașare, ci să gândești și să acționezi într-o manieră mai liberă, fără a fi încătușat și legat de nimeni.

Sclavia afectivă nu este o ficțiune sau un lucru demodat. Este în vigoare și distruge nenumărați indivizi din întreaga lume: ea apare atunci când teama de a-ți pierde partenerul te face să uiți de propria persoană.

Cei care profită de puterea afectivă

Există oameni care încearcă să profite de independența afectivă. Strategia este de a reaminti în mod constant partenerului că poate renunța în orice moment la relație. O sabie a lui Damocles îndreptată direct spre inimă. Dacă nu-mi faci pe plac și te porți urât, mă vei pierde. Sau Sunt mai puternic emoțional decât tine și, prin urmare, am mai multe drepturi. Nietzsche a spus că puterea este cel mai puternic afrodisiac și, amestecat cu puțină dragoste, efectul devine exponențial. Dacă ești victima unei astfel de relații toxice te întreb: Are sens să rămâi acolo? Eu spun că nu are.

Din experiența mea, în momentul în care cel slab dă o lovitură de stat, indiferent de motiv ( oboseală, indiferență, prezența unei alte persoane, detașare sănătoasă) și relațiile de putere sunt inversate, cel care juca rolul de maestru adoptă poziția de sclav într-o clipită.

Câteva sugestii pentru a obține detașarea și a echilibra puterea afectivă în cuplu

1.       Asumă-ți libertatea și exercit-o

2.       Probează singurătatea

3.       Nu trebuie să-i spui totul partenerului tău

4.       Explorează situații noi

5.       Nu-ți permite să fii inutil

6.       Identifică sursele de atașament

Articol inspirat după Cum să nu mori din dragoste de Walter Riso