Umilința: până unde să renunțăm la sine?

„Umilința este modestia sufletului” spunea Voltaire. Acest efort ușor care este umilința, această acceptare liniștită a limitelor și a insuficienței proprii, nu e cu nimic o dorință de umilire, în ciuda proximității etimologice a celor două cuvinte- ambele provin din latinescu humilis ( umil, jos, aproape de pământ), el însuși derivat din humus (pământ).

                Nimic nu e mai îndepărtat de o bună stimă de sine decât orgoliul. În schimb, umilința este mai mult decât pur și simplu favorabilă unei bune stime de sine: ea este însăși esența acesteia.

Ea duce la libertate: ea permite să nu depindem de imaginea noastră sau de presiunile competitive. Ea permite să pășim deschis fără a căuta să ne prezentăm cel mai bun profil. Limitând tendința de a judeca, ea facilitează deschiderea față de idei noi, receptivitatea la feedback, interesul pentru tot ce nu este sine. Ea nu este dezinteres sau dispreț de sine, ci prezervă interesul pentru sine, la un nivel relativ jos și tăcut, cu excepția anumitor situații. Ea facilitează și acțiunea, deoarece nu ne îmboldește să fim sclipitori și nu se teme să eșueze, după cum spunea Saint-Exupéry: „ Înțeleg sensul umilinței. Ea nu este denigrare de sine. Este principiul însuși a acțiunii”.

                Umilința este un factor de legătură socială: umilința poate fi verticală, ca în spiritualitate, dar și orizontală, deschizându-ne către conștiința universală a proximității și a fraternității oricărui om cu ceilalți oameni, actuali și trecuți. Este sensul formulei lui Paul Valéry:„ Modești sunt cei în care sentimentul de-a fi mai întâi oameni e mai puternic decât sentimentul de-a fi ei înșiși. Ei sunt mai atenți la asemănarea lor cu oamenii obișnuiți decât la diferența și singularitatea lor”.

Adevărate și false umilințe?

                „Modestia le stă bine oamenilor mari. Ce e greu e să nu fii nimic și să fii totuși modest” spunea Jules Renard. Au existat dintotdeauna comportamente pe față pline de umilință, care nu țineau de fapt decât de oportunism. Când la curtea regală era de cuviință să îți afișezi credința, unii curteni făceau uz ostentativ de atributele umilinței, făcându-l pe La Rochefoucauld să scrie: „Deși orgoliul se transformă într-o mie de feluri, el nu este niciodată mai bine mascat și mai capabil să înșele decât atunci când se ascunde sub aspectul umilinței”. Aceeași falsă umilință o regăsim în Cex-ul lui Ceaușescu sau mai recent în cel al lui Dragnea și de ce nu, în anumite cercuri de prieteni „apropiați”.

                Epoca noastră apreciază și ea umilința, care a devenit prin urmare o postură. Falsa umilință a vedetelor este cu siguranță un efect al modei. Până la urmă însă,  este preferabilă această modă decât cea a aroganței. „Îngenunchiați și credința va veni”, spunea Pascal. Oare aceste umilințe prefăcute  le vor face pe VIP-urile noastre televizate să simtă vreo grație divină? Și le vor face să descopere bucuriile umilinței reale?

                Dar dacă umilința este astfel simulată, e și din cauză că ea este o valoare socială modernă ( și fără îndoială eternă) și sincer specială: un studiu desfășurat asupra a 127 de studenți a arătat că umilința era percepută pozitiv de către  studenții  cu stimă de sine ridicată în timp ce ea era percepută negativ de către studenții cei mai narcisiști.

Pentru o bună practică a umilinței

                Americanul Bill Wilson, cel care a înființat Alcoolicii Anonimi, a înțeles importanța umilinței în vindecarea acestei dependențe. Printre principiile lor, regăsim în primul rând: ”Am recunoscut că eram neputincioși în fața alcoolului- că ne pierdusem controlul asupra vieții noastre”. Această luciditate în acceptarea propriilor limite și recunoașterea nevoii de a fi ajutați reprezintă o etapă capitală prin care trebuie să treacă cei care au probleme cu alcoolul.

                Nu e chiar atât de rău să pui din când în când stima de sine la regim. Să faci binele fără să te glorifici cu asta și nici să profiți pentru a ameliora imaginea. Să asculți criticile care ți se fac și să aștepți, înainte de-a răspunde, ca ele să se încheie. Să nu pornești mereu la vânătoare de complimente și să te întrebi doar:„Am făcut-o să fiu lăudat sau fiindcă trebuia să o fac?”

Să nu ne mai pese de impresia pe care o facem

                Grația uitării de sine la copii...

                Această frumusețe instinctuală  pe care o procură absența îngrijorării –absența conștiinței chiar- față de imaginea sa și de privirile îndreptate spre noi. Și dispariția acestei grații în adolescență la majoritatea dintre noi. Este trist să vedem astăzi mulțimea de copii poluați de televiziune și publicitate, poluați de acest reflex smintit al fotografiei sau al filmului video (Vai! Acești părinți care mai mult filmează decât trăiesc toate momentele fericite ale vieții lor de familie...).

                 Mulți sunt deja prea conștienți de imaginea lor și pozează: iată o grație dispărută. Iată, mai rău chiar, o viitoare stimă de sine dependentă de una dintre cele mai derizorii și tiranice contingențe materiale: imaginea...

Iertarea autentică

                 Unii oameni, cu precădere în societățile creștine, propovăduiesc iertarea fără scuze prealabile. Adesea citează cuvintele lui Iisus „Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:15). Astfel, ei spun soției al cărei soț nu a fost credincios și își continuă relația adulterină: ”Trebuie să-l ierți, astfel nici Dumnezeu nu te va ierta pe tine”. O astfel de interpretare a învățăturilor lui Iisus este în dezacord cu restul învățăturilor biblice despre iertare. Creștinului i se spune să-i ierte pe ceilalți în aceeași măsură în care Dumnezeu ne iartă pe noi. Cum ne iartă Dumnezeu? Scripturile ne spun că dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu ne va ierta. Nimic în Vechiul sau Noul Testament nu sugerează că Dumnezeu iartă păcatele oamenilor care nu mărturisesc și nu se pocăiesc pentru păcatele lor.

                Atunci când un preot încurajează o soție să-și ierte soțul rătăcitor, atâta vreme cât el continuă în fărădelegile sale, acel om îi cere în fapt ceva ce Dumnezeu Însuși nu îi cere.

                Învățăturile lui Iisus ne spun să fim întotdeauna dispuși să iertăm, așa cum și Dumnezeu este dispus să-i ierte pe cei care se pocăiesc. Unii, dintre dumneavoastră, veți obiecta la această idee, indicând că Iisus i-a iertat pe cei care L-au ucis. Dar nu asta ne spune Scripturile, ci faptul că Iisus s-a rugat ”Iartă-i Tată că nu știu ce fac” (Luca 23:24). Iisus și-a exprimat compasiunea și dorința de a-și vedea ucigașii iertați. Aceasta ar trebui să fie și dorința și rugăciunea  noastră.

Iertarea fără scuze prealabile este adesea încurajată în beneficiul celui care iartă și mai puțin pentru beneficiul celui ce a greșit. O asemenea iertare nu duce la reconciliere. Când nu există scuze, creștinul este încurajat să lase persoana respectivă în seama lui Dumnezeu pentru judecată și să-și lase furia lui Dumnezeu prin îndelungată răbdare. Dietrich Bonhoeffer, marele teolog martirizat prin uciderea sa de către naziști într-un lagăr de concentrare în 1945, argumenta împotriva propovăduirii iertării fără a cere pocăință. El se referea la acest fenomen ca la o iertare ieftină...care duce la justificarea păcătosului pocăit.      

                Iertarea autentică dă la o parte bariera creată de către ofensă și deschide ușa recâștigării încrederii în timp. Dacă relația era caldă și intimă înainte de ofensă, dragostea poate fi restabilită. Dacă relația era una formală, ar putea atinge nivele superioare prin procesul dinamic al iertării. Dacă ofensa a fost comisă de o persoană străină, nu există nicio relație de refăcut.

                Atunci când ne cerem scuze, ne acceptăm responsabilitatea pentru comportament,, încercând să ne revanșăm în fața persoanei față de care am greșit. Fără scuze, greșeala rămâne ca o barieră și calitatea relației se diminuează.

                Motivul pentru care multe relații sunt distante este pentru faptul că nu vrem să ne cerem scuze. Scuzele sincere ușurează o conștiință încărcată. Imaginați-vă conștiința ca fiind un recipient de 5 litri pe care îl duceți în spate. De fiecare dată când greșiți față de cineva, este ca și cum ați turna un litru de lichid în conștiința voastră. Trei sau patru greșeli și conștiința dumneavoastră începe să se umple și devine apăsătoare. O conștiință încărcată atrage după sine sentimente de vinovăție și rușine. Singurul mod eficient de a-ți ușura conștiința este să-ți ceri iertare față de Dumnezeu( pentru cei care cred în El) și față de persoana căreia i-ai greșit. Când ai făcut acest lucru, poți să te privești în oglindă și poți să privești în ochi cealaltă persoană și asta nu pentru că ești perfect, ci pentru că ești dispus să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile greșeli.

                În familiile sănătoase, părinții își învață copiii să-și ceară scuze. Totuși, mulți copii cresc în familii disfuncționale unde durerea, furia și amărăciunea este un mod de viață și nimeni nu-și cere scuze. Vestea bună este că arta de a-ți cere scuze poate fi învățată.

                Gary Chapman, renumitul consilier pe teme familiare, vorbește despre cinci aspecte fundamentale a artei de a-ți cere scuze:

•   Exprimarea regretului: ”Îmi pare rău”
•    Acceptarea responsabilității: ”Am greșit”
•  Îndreptarea greșelii: ” Cum pot să mă recompensez față de tine?”
• Angajamentul sincer:” Voi încerca să nu mai fac asta”
•  Solicitarea iertării: ”Te rog să mă ierți!”

Fiecare dintre ele sunt importante, iar cheia unei relații de succes este să învățăm limbajul scuzelor celăilalte persoane și dispoziția de a-i vorbi.

Când vorbești limbajul ei de bază este mai ușor să te ierte cu adevărat.

Acest articol este inspirat din cartea ”Cele cinci limbaje ale scuzelor” de Gary Chapman și Jennifer Thomas