Ascultarea parentală

Cele mai importante cinci domenii în constituirea stimei de sine a copiilor și adolescenților sunt: aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară.

Dar nu este suficient ca copilul să fie performant în aceste domenii. A fi primul în clasă nu a fost niciodată o protecție în fața unei mari suferințe.

Deci părinți un sfat: luați mereu în serios îndoielile și plângerile copilului vostru. Merită efortul.

Încă de la început, deschizând dialogul cu el însuși pe acest subiect, arătându-i interesul și ascultându-i toate îndoielile, îl faceți să folosească mai târziu, când va fi adult, ceea ce se numește „susținere socială”: să vorbească apropiaților despre dificultățile sale, pentru a primi în schimb informații sau emoții pozitive.

Mai mult, mulțumită sfaturilor și experiențelor voastre, îl ajutați să-și relativizeze neliniștile. Când faceți acest lucru să țineți cont de următoarele sfaturi:

·         Acordați timp ascultării cu atenție a copilului Dvs, precizându-i mai ales integralitatea gândurilor sale și a preocupărilor sale, înainte de a începe să-l liniștiți.

Exemplu de exprimare:„Te temi că nu ești destul de frumoasă, nu? Vreau să-ți spun ce cred eu despre asta, dar, în primul rând, spune-mi de ce te supără asta atât de tare? De când gândești așa?

·         Evitați să minimalizați importanța îngrijorărilor sale: „Dar sunt lucruri mai grave în viață: copiii africani care mor de foame nu-și pun genul acesta de întrebări.”

Exemplu de exprimare:„ Văd bine că te irită că te-ai certat cu Ioana. Am impresia că asta într-adevăr te întristează. Înțeleg, nu este plăcut să te cerți cu prietenii, asta se întâmplă și adulților”

·         Încercați să-i arătați copilului Dvs că îndoielile sale sunt împărtășite și de alți copii.

Exemplu de exprimare:„Chiar crezi că profesoara îi preferă pe ceilalți ție? Te-ai întrebat vreodată dacă și colegii tăi au impresia că profesoara nu-i iubește?”

·         Nu încercați să-l liniștiți prea repede, imediat ce ați înțeles problema: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Dar nu-i nimic dragul meu, asta nu are nici o importanță.”

Exemplu de exprimare: „A, asta te-a tracasat de luni încoace? Bun, bine că mi-ai spus, n-am înțeles ce ți s-a întâmplat. N-ai vrea să-mi spui ceva mai multe despre asta?”

·         Dacă credeți că puteți da răspunsuri copilului, încercați de la început să-l faceți să reflecteze la propriile sale soluții.

Exemplu de exprimare: „Cum se întâmplă că profesoara se ocupă mai mult de tine?”

Amintiți-vă și că, dacă aceste dialoguri nu au loc în copilărie, este inutil să speri că vor avea loc în adolescență. În acest moment al vieții sale și mai ales dacă se confruntă cu dificultăți mai mari decât atunci când era mai mic, capacitatea copilului Dvs. de a se încrede în Dvs și de a vi se dezvălui, sunt, în realitate, mult mai reduse.

Un ultim sfat: Nu vă arătați prea intruziv, căutând să fiți prezent în fiecare din problemele sale. Nu interveniți decât dacă copilul Dvs. este în mod evident depășit sau angoasat.

Nu vă jucați nici de-a „psihologul”, dorind să cunoașteți stările lui sufletești, atunci când el se arată reticent. Nu mai vorbesc de „Știu bine că ești rău cu noi pentru că ești nefericit.” Forțând accesul la îndoielile asupra stimei de sine a copilului, puteți amplifica dorința de a nu vă spune nimic. Și riscați chiar să-i diminuați stima pe care și-o poartă, sentimentul integrității și autonomiei psihice.

Vă propun un exercițiu interactiv:

Ajungând acasă, o fetiță îi spune mamei sale: „Mamă, la școală Clara și alte fete nu mă lasă să mă joc cu ele.”

După Dvs., care este cel mai bun răspuns capabil să o ajute pe această fetiță care se îndoiește de sine?

Răspunsul A:

”Clara este o fraieră, iar prietenele ei la fel, să nu-ți pese de ele. Și dacă ele nu sunt drăguțe cu tine, mă voi duce la învățătoare.”

Răspunsul B:

„Ah, fir-ar să fie! Asta te întristează pe tine? Bine, povestește-mi. Ce ți-au spus exact? Și tu ce faci?”

Răspunsul C:

”A, ele nu te lasă niciodată să te joci cu ele. Înțeleg, înțeleg... Te face să-ți amintești de vremea când erai mică și cei mai mari nu se jucau cu tine, nu-i așa? De aceea ai avut anul acesta note mai puțin bune...Ți-e teamă că nu ești interesantă, că nimeni nu te iubește...”

Aștept răspunsurile voastre!

Cum digerăm un feedback?

Ce este feedback-ul? Literalmente însemnând  „a hrăni înapoi”, feedback-ul este un termen utilizat în psihologie pentru a desemna informațiile despre noi înșine pe care le obținem din mediul nostru înconjurător. Efectiv este o adevărată hrană pentru că ne îmbogățește și ne călăuzește acțiunea.

Iată câteva mecanisme care perturbă buna utilizare a feedback-ului:

1.    Căutarea imperioasă a asigurării și a măgulirii, care împinge la evitarea informațiilor neplăcute. Persoana în cauză va fugi de ele sau le va respinge: la cei care au o putere socială, aceasta echivalează cu pedepsirea persoanelor care vor îndrăzni să critice sau fie și numai să fie sincere. Este vechea tehnică din vremurile de odinioară, când aducătorii de vești proaste erau executați.
2.     Tendința permanentă de a presupune că orice feedback este inexact. „Mă cunosc mai bine decât mă cunosc ceilalți”, sau „Ei nu au toate datele problemei”. Această certitudine a cunoașterii de sine este parțială, deoarece este prea contaminată de dorința de a nu vedea decât  ce le convine.
3.      Convingerea că orice feedback nu poate fi decât îndoielnic, indiferent că este pozitiv („ei spun asta ca să mă cruțe” ) sau negativ („toți nu sunt decât niște invidioși, niște înăcriți, niște frustrați...”), și trebuie prioritar să se explice nu prin realitatea a ceea ce au făcut, ci prin problemele sau motivațiile personale ale celor care li se adresează. Este mai confortabil să îi pună pe ceilalți în discuție decât se se pună pe sine.

Feedback-ul pozitiv este deseori agreabil, dar feedback-ul negativ este întotdeauna util. După o performanță stresantă, preferăm mai întâi să avem ceva pozitiv, și numai după aceea să auzim negativul.

Statisticile arată că subiecții cu o bună stimă de sine tind să caute un feedback informativ („cum am fost”) decât un feedback pozitiv („am fost bine?”). Ei caută mai curând o evaluare ( ca să poată progresa), în timp ce subiecții cu o joasă stimă de sine caută o aprobare.

Reacțiile la feedback variază deopotrivă în funcție de profilurile stimei de sine. După o situație amenințătoare pentru ego-ul lor, subiecții cu bună stimă de sine se arată mai puțin amabili, concentrându-se asupra necazului lor, în timp ce subiecții cu stimă de sine mediocră sunt și mai gentili ca de obicei, căutând să nu piardă afecțiunea celorlalți în condițiile în care au suferit deja un eșec.

Nu uitați: cel mai bun feedback, cel mai sincer ne este dat de persoanele care nu ne sunt foarte apropiate.

Cum să utilizăm în cel mai bun mod feedback-ul în viața de zi cu zi?

E simplu: considerându-l o șansă, și nu o amenințare! Chiar - și mai ales – atunci când este neplăcut de auzit. Iată patru reguli de folosire optimă a feedback-ului:

1.      Să îl ascultăm: în general vedem frecvent că cel care primește feedback-ul îl întrerupe aproape întotdeauna înainte de sfârșit pentru a se justifica, a se apăra sau a-și manifesta dezacordul. Feedback-ul pozitiv ne poate face deopotrivă să ne simțim indispuși prin valoarea sa afectivă: deoarece ne simțim stânjeniți din cauza complimentelor, încercăm să le scurtăm sau să le minimalizăm.
2.     Să îl solicităm pe cât de des cu putință. Uneori există o jenă de-a o face: „Nu vreau să dau impresia că sunt prea mult interesat de mine”. Dar aceasta constituie o irosire regretabilă de informații.
3.     Să nu îl respingem, chiar dacă ni se pare inadaptat. Rareori un feedback este 100% eronat sau inutilizabil. El conține (aproape) întotdeauna ceva adevărat.
4.    Să nu pedepsim niciodată pe cineva pentru că și-a spus părerea despre noi, îmbufnându-ne, enervându-ne, izbucnind în lacrimi (ceea ce este mai greu de controlat). Dimpotrivă, putem cere și mai multe precizări, dacă este imprecis, sau mai multă blândețe, dacă este prea aspru.

Trebuie să dăm feedback celorlați? Dacă îl solicită, da. Dacă nu, prudență! Prima regulă: să începem cu ce a mers bine în prestație, înainte de a trece la ceea ce a fost mai puțin bine. A doua regulă: dacă se poate, să prezentăm acest ultim punct ca fiind mai de grabă de „ameliorat”  decât de suprimat...

Să fim deschiși față de  feedback înseamnă să ascultăm și nu să ne supunem. Înseamnă să facem o selecție, nu să înghițim totul la nimereală.

Înseamnă însă să fim gata să ne bucurăm și să ne servim în mod inteligent de aceste informații pe care ni le oferă (sau pe care le solicităm uneori), să ni le însușim, să le facem ale noastre. Această mișcare necesară este descrisă de Montaigne în elogiul lui adus feedback-ului:„ Suntem atenți la opiniile și cunoștințele celorlați și apoi asta e tot. Trebuie să le facem ale noastre. Semănăm cu cel care, având nevoie de foc, s-ar duce să ceară de la un vecin și, găsând la el unul mare și frumos, s-ar opri acolo să se încălzească, uitând să-și mai ia și el acasă. La ce ne servește să avem burta plină de carne dacă ea nu se digeră, dacă nu se transformă în noi, dacă nu ne împlinește și nu ne întărește?”

Așa că poftă bună (de feedback) și digestie ușoară!