Indiferența ucide iubirea!

A te îndrăgosti este o atitudine, adică a simți, a gândi și a acționa într-o singură direcție: toate împreună. Este dragostea logică și armonioasă pe care o așteptăm de la partener și singurul lucru pentru care merită efortul. Cei care simulează o iubire insipidă, rece și distantă, se justifică aproape întotdeauna apelând la „stilul personal”: „Așa am fost crescut” sau „Nu știu să iubesc altfel!” În caz că persoana pe care o iubești invocă unul din aceste motive ar trebui de urgență să-l trimiți la plimbare: „Ei bine reeducă-te, reinventează-te sau învață dacă vrei să stai cu mine!” Cum să te supui indiferenței? În niciun caz!  La un moment dat vei exploda și-ți va ieși fum pe nări.

În viața de cuplu nu împărțim numai relațiile carnale, copiii, datoriile sau prietenii, ci, de asemenea, schimbăm între noi stările de spirit. Problema se complică atunci când unul dintre parteneri prezintă cel puțin una dintre următoarele impedimente: incapacitatea de a descifra ce simte celălalt și/sau indiferența, apatia sau refuzul față de sentimentele partenerului. Iubirea sănătoasă are nevoie de o bună înțelegere reciprocă emoțională. Cum putem ignora fericirea sau tristețea persoanei dragi? Există indivizi egocentrici cărora le este greu să iasă din ei înșiși și să se pună în locul altcuiva: ”Nici bucuria ta nu mă bucură, nici durerea ta nu mă doare.”

Ajungi acasă și vezi că partenerul tău plânge. Oare nu-ți pasă de durerea lui? Ce mai contează dacă este o durere rațională sau irațională?! Cel mai important este să-l ajuți, să fi acolo, să-l susții. Poate că ți se va părea că exagerează și simți că în locul lui nu ai reacționa așa. Ei și ce-i cu asta? Oare din cauza asta suferința lui este mai mică? Îl doare la fel de mult, îl tulbură la fel de mult, oricât de absurd ți s-ar părea. Susține-l și când se va simți mai bine și mai relaxat, dezbate cu el atunci de ce, cum și când. A spune că durerea persoanei iubite nu te interesează pentru că este „stupidă” te face stupid.

Compasiunea și felicitările sunt două emoții care trebuie să fie prezente pentru ca iubirea să poată fi simțită pe deplin.

Perversiunea:„Bucuria ta mă doare și durerea ta mă bucură”!

Nesiguranța și frica de a-ți pierde partenerul uneori ia o întorsătură ciudată, învecinându-se cu perversitatea:„Când te simți prost, simt că ai nevoie de mine, dar când ești fericit, mă gândesc că ai putea să mă părăsești pentru că nu ai nevoie de mine; prin urmare, fac tot ce-mi stă în putere pentru a face să te simți prost”. Concluzia:„Urăsc bucuria ta și mă bucur de nenorocirea ta”.

Dragostea cantitativă și algebrică: „Cât de mult mă iubești?” dacă ne spune că „până la cer”, suntem mulțumiți și fericiți, încălecând norii. Dar întrebarea care contează mai mult și la care tu trebuie să răspunzi este cum te iubește. Mulți psihopați înainte să-și căsăpească partenerii spun că-i iubesc enorm. Ai nevoie să te iubească mult sau să te iubească bine? Ambele? Ar fi ideal.

Pentru amanții pe care îi interesează măsurătorile, există de asemenea iubirea în spațiu: „Până unde o să mă iubești?”. Fi corect și răspunde că nu ai idee. Cu ce etalon vom măsura iubirea noastră: centimetri, metri, ani lumină? Un răspuns plauzibil: „Dacă pot conta pe tine la bine și la rău, nu am nevoie nici de adunări, nici de scăderi.” De ce vrei să te iubească „peste măsură”? Faptul că te iubește „nemăsurat” ca de aici până în China nu dovedește nimic referitor la valoarea ta personală și nici nu-ți garantează calitatea vieții.

Foarte puțini oameni acceptă o dragoste mecanică, exactă și supercontrolată. Avem nevoie de puțină nebunie, de o scânteie care să ne amintească faptul că pasiunea nu a murit.

Să comparăm, de exemplu, o definiție științifică cu o declarație afectivă, o manifestare tipică de dragoste:

Dr. Henry Gibbson, definește sărutul ca: „juxtapunerea anatomică a doi mușchi într-o stare de contracție”. Nu-mi pot imagina un iubit spunând:„Vreau să am o juxtapunere anatomică a mușchilor noștri contractați.”

Scriitorul Fernando Pessoa, încearcă să transmită un sentiment de iubire acolo unde cuvintele par insuficiente:

„Iubesc așa cum iubește iubirea. Nu știu alt motiv să iubesc decât că te iubesc. Ce vrei să-ți spun mai mult decât că te iubesc, dacă ce vreau să-ți spun este că te iubesc?”

Moartea lentă a iubirii: picătură cu picătură, indiferența distruge încet-încet dragostea. Îngrijorător este că această pierdere poate dura ani de zile. Nimeni nu acceptă indiferența ca mod de viață, decât dacă este vorba de un pustnic emoțional sau un schizofrenic. Nici măcar masochiștii nu acceptă insensibilitatea persoanei iubite: cer pedeapsă și durere, dar nu indiferență. Cei care se resemnează în fața disprețului se usucă în interior. Dacă ești blocat în apatia emoțională a partenerului, scrie cu litere mari în dormitorul tău: „Cine te face să suferi nu te merită.”

Indiferența are multe fațete, iar una dintre ele este lipsa de admirație. Poate exista admirație fără dragoste, dar invers este imposibil. A-ți admira partenerul înseamnă să fii mândru de el, să fi fascinat de o caracteristică sau un atribut care iese în evidență și te captează. Admirăm orice ne atinge inima: frumusețe, inteligență, muncă, tenacitate, onestitate, modul lor de a face dragoste etc.

Cum să nu te lași copleșit de indiferența partenerului

1.   Stabilește care sunt nevoile tale și afirmă-le clar. Dependența, teama de abandon sau de autoritate, ne fac să spunem „da” când de fapt vrem să spunem „nu”. A te respecta pe tine însuți înseamnă să recunoști că meriți ceea ce te face să fi fericit și nu te umilește.

2.    Partenerul tău te iubește așa cum ai vrea să te iubească? Ați asuma rolul de profesor pentru a-i arăta partenerului, cum să te iubească este un lucru extrem de frustrant. Apoi, cum vei face? Îi ilustrezi în PowerPoint care sunt cele mai bune moduri de a spune că te iubește? În ziua în care ești nevoit să-i spui partenerului tău că dragostea lui nu se vede, nici nu se simte, a început numărătoarea inversă.

3.    Nu este nevoie să-ți justifici durerea sau bucuria în fața nimănui. Un partener bun te va sprijini și nu va fi indiferent la sentimentele tale. În plus, se va răscula împotriva oricui îndrăznește să te atace și-i va aprecia pe toți cei care te fac să te simți bine.

4.      Nu te obișnui cu indiferența partenerului, aceasta nu este o filosofie de viață, ci un simptom.

5.      Stil sau patologie? Una este persoana introvertită care suferă din motivul că nu se poate exprima și alta este o persoană permanent indiferentă. Introvertitul poate fi vindecat de un specialist. Indiferentul cronic (schizoid), egoistul narcisist sau psihopatul ticălos necesită ani grei de terapie, iar însănătoșirea este incertă sau imposibilă.

6.    Sexul nu este un substitut al afecțiunii. Nu confundați dorința de sex a partenerului cu semne incipiente de afecțiune. În timpul actului sexual, cel indiferent pierde o parte din răceală. Problema este că acesta se dăruiește plăcerii carnale, și nu persoanei tale!

7.    Dacă nu ești fericit în relație,dar nici nu ieși din ea, caută asistență profesională.

Cel mai rău lucru pe îl care poți face, dacă ești cu cineva care pretinde că te iubește, dar nici nu se uită la tine, este să nu faci nimic. Notează: dacă simți că zilele sunt din ce în ce mai lungi și mai grele, și ai gânduri negative despre tine, despre lume și despre viitor, nu ezita niciun moment, cere ajutor de specialitate. Depresia dă târcoale.

Riscurile seducției

Bărbat sau femeie, personalitatea histrionică obține mai multe satisfacții dedându-se la tentative succesive de seducție a celorlalți, decât intrând într-o legătură durabilă. A vedea că poate place o liniștește superficial, în timp ce a-și asuma riscul de a decepționa dezvăluindu-se într-o relație o îngrijorează profund.

• Personalitatea histrionică caută să atragă atenția celorlalți, nu agrează situațiile în care nu este obiectul atenției generale.
• Caută stăruitor afecțiunea propriului anturaj. Histrionicul dramatizează exprimarea propriilor emoții, care sunt foarte schimbătoare.
• Stilul discursului său este mai degrabă emoțional, căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu.
• Are tendința de a idealiza sau, dimpotrivă, de a deprecia excesiv persoanele din anturajul său.

Când este util puțin histrionism?

Anumite persoane, precum avocații, oamenii politici sau cei din mass-media și-au făcut o profesie din a capta atenția unui public, a-l fascina și a jongla cu emoțiile lui. Adesea, acestea sunt personalități histrionice. Și au fost atrase de aceste profesii, tocmai pentru că aveau sentimentul că în acest fel pot căpăta o „scenă” pe măsura lor.

Când prea mult histrionism generează eșecul

La prima vedere, personalitățile histrionice pot părea încântătoare, dar manifestările lor exagerate, dispoziția schimbătoare, setea de a capta atenția, toate acestea sfârșesc prin a-l plictisi pe partener, care renunță la o asemenea companie. Brusc, ele sunt întărite de convingerea că trebuie să vrăjești și că seduci fără încetare,astfel celălalt te va părăsi și atunci încep o altă relație, procedând încă mai histrionic și, firește, urmează un nou eșec.

Viața sentimentală dezastruoasă a multor staruri de cinema constituie unul din indiciile personalității lor histrionice: periodic, acestea sunt abandonate de partenerii seduși mai întâi, apoi obosiți de comportamentul lor spectaculos, sau, dimpotrivă, chiar ele sunt cele care își părăsesc partenerii în favoarea unei noi cunoștințe care momentan le acordă mai multă atenție.

Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice?

Este recomandat:

1.  Să vă așteptați la tot felul de exagerări și dramatizări . Este inutil să spuneți: „Ar trebui să termine odată cu tot circul ăsta” și să vă enervați. Căci pentru ei nu este deloc un „ circ”, ci comportamentul său obișnuit. Acceptați că histrionismul lui este ceva obișnuit, ca miopia sau calviția. Vă enervează prietenii voștri pentru că sunt miopi ori cheli?

2.  Să le lăsați din când în când să se manifeste, dar stabilind unele limite.

3. Să le arătați interes ori de câte ori au un comportament „normal”. Atenție! Nu lăsați să treacă aceste momente fără a reacționa. Căci în acest fel îi arătați că apreciați faptul că se comportă astfel. Acesta este principiul de bază valabil și în educația copiilor: cel mai potrivit mijloc de a descuraja un comportament incomod este de a încuraja comportamentul opus, când acesta se produce.

4.  Să vă pregătiți să treceți de la statutul unui erou la cel al unui infam, și invers. Nu vă neliniștiți prea tare, căci în clipa în care veți manifesta din nou interes pentru persoana ei, vă veți recăpăta locul în panteonul ei.

      Este nerecomandat:

1. Să vă amuzați pe seama lor. Deseori, personalitățile histrionice par ușor ridicole și devin ușor ținta ironiei anturajului lor. Dorința de a atrage atenția există și în noi, însă sub o formă mascată. Ironizăm cu atât mai multă satisfacție această trebuință a lor, cu cât nu vrem să acceptăm că există și în noi. E ca atunci când ne amuzăm de un copil de doi ani care se dă în spectacol pentru că frățiorului lui nou-născut i se acordă mai multă atenție. Or, zeflemeaua care rănește, va răni mai profund un histrionic și îl va  determina să vă recâștige atenția prin toate mijloacele disponibile: lacrimi, tentative de suicid etc.

2. Să vă lăsați impresionat de tentativele de seducție. Histrionicul va avea tendința de a sexualiza relația, chiar într-un context profesional. Vestimentația discret provocatoare, surâsul fermecător și privirea enigmatică, lesne îi vor face să creadă pe naivi că „au acces”. Dar nu mică le va fi surpriza când vor încerca să se aproprie, căci vor fi deseori respinși cu un aer surprins, indignat chiar. Dată fiind liberalizarea moravurilor, unele femei histrionice merg chiar mai departe, folosindu-se de sex pentru a capta atenția. Ele vor afișa atitudini îndrăznețe, își vor schimba frecvent partenerii, se vor arăta lipsite de prejudecăți,. Unii bărbați histrionici le vor face pe femei să se simtă debusolate, ele neștiind adevăratele intenții ale acestora, căci ei nu procedează deschis, ci pun în joc un arsenal de seducție.

3. Să vă lăsați prea tare înduioșați. Fragilitatea lor, comportamentul ușor infantil vă pot înduioșa și vă pot trezi un sentiment protector. Atenție! pierzând din detașare, din obiectivitate, riscați să fiți antrenat în stările ei fluctuante, derutați de schimbările ei de atitudine, riscând să vă subjugați dramatismului ei.

Dacă vă este patron: încercați să rămâneți voi înșivă, chiar dacă vi se va cere contrarul.

Dacă vă este coleg sau colaborator: păstrați o anumită distanță, care îi va îngădui să vă idealizeze.

Dacă vă este soț sau soție: nu aveți decât să savurați spectacolul și diversitatea. La urma urmei, pentru asta v-ați căsătorit cu el/ea.

Inspirat după cartea „ Cum să ne comportăm cu personalitățile dificile” scrisă de François Lelord și Cristophe André

Sărbătoriți frumusețea, nu defectele!

Trăim într-o lume obsedată de perfecțiunea fizică. Copertele revistelor, filmelor, emisiunilor televizate și cataloagelor etalează mereu imagini ale unor femei superbe. Mesajul pe care îl transmit este că percfețiunea fizică ar trebui să fie ținta tuturor, iar dacă nu sunteți perfecta, atunci ar trebui să faceți tot posibilul să vă eliminați defectele. Dacă nu arătați ca un model de la Victoria'Secret, sugerează aceste fotografii, atunci treceți la treabă! Înfometați-vă, faceți sport până cădeți din picioare, vopsiți-vă părul, lăcuiți-vă unghiile, bronzați-vă, purtați haine noi și scumpe, albiți-vă dinții, machiați-vă. Am uitat ceva? Dacă nu funcționează, faceți lifting facial, mărire de sâni și de buze, ungeți ridurile cu Botox și faceți liposucție la coapse- pentru că dacă nu arătați a supermodel, înseamnă că nu ați depus destul efort.

Mass-media stabilește culoarea anului și niște idealuri de frumusețe care pot fi atinse de un procent infim de femei. Noi, celelalte-mai ales perfecționistele- ne simțim inferioare și anxioase din cauza înfățișării noastre.

În prezent a spune cuiva că a slăbit este un compliment extrem. Gândiți-vă ce înseamnă când cineva vă spune că ați slăbit? Că ați arătat grasă înainte? Că singurul mod de a arăta bine este să slăbești? Ce fel de compliment mai este și acesta?

Este imposibil să nu ne simțim afectate de accentul care se pune pe imaginea femeii slabe și atrăgătoare. Suntem programate să ne căutăm defectele și să ne axăm asupra laturii negative.

Dar ce se întâmplă cu femeile superbe din reclame? Carierele lor depind de faptul că trebuie să rămână suple, iar ele se gândesc  la mâncare tot timpul. Sunt obsedate de faptul că nu pot mânca ceea ce vor. Nu puține suferă de tulburări de alimentație. Impresarii lor susțin că ele sunt slabe din fire.

Tulburările de alimentație nu sunt rezultatul unei voințe slabe, ele sunt afecțiuni medicale, nu defecte de caracter.

Femeilor perfecționiste le aleargă prin minte nenumărate gânduri automate legate de corp.

Cât de des constatați că aveți aceste gânduri?

•          Ce coapse groase am!
•          Abdomenul meu arată oribil!
•         Cântăresc prea mult
•          Nu sunt deloc în formă
•         Părul meu arată groaznic
•         Ridurile astea mă fac să arăt cu zece ani mai bătrână
•          Toate prietenele mele arată mai bine decât mine
•         De ce mănânc așa ceva când ar trebui să țin regim?
•         Ce purcelușă sunt, să mănânc toate prăjiturile
•          Sunt leneșă. Sunt dezgustătoare. Sunt un dezastru.

Ne spunem aceste lucruri din cauza dezamăgirii și a rușinii simțite ca rezultat al neatingerii perfecțiunii fizice, scop pe care noi și cultura noastră îl stabilim. Dar ele sunt atât de dăunătoare. A vă spune că sunteți un dezastru după ce ați mâncat 2 prăjituri nu vă ajută să mâncați mai puțin data viitoare. Ceea ce reușește este să vă erodeze respectul de sine și să vă priveze de fericire 

Fiți atente la distorsiunile cognitive

Gândirea în alb și negru este distorsiunea cognitivă cel mai des întâlnită. Ne determină să decidem, că dacă nu putem face un lucru perfect, atunci nu-l vom face deloc.

Exemple de distorsiuni cognitive și exerciții de restructurare cognitivă

1.       Distorsiune: Gândire absolutistă

Exemplu: Dacă mâncați o singură prăjitură, regimul dumneavoastră este compromis pe ziua respectivă; puteți foarte bine să mâncați trei prăjituri și să începeți de la zero a doua zi

Spuneți-vă: „Mă felicit pentru că am mâncat o singură prăjitură: Cu toții merităm o recompensă ocazională.”

2.       Distorsiune: Filtrul mental

Exemplu: Lipsiți de la o oră de sport din zece și vă criticați pentru că nu sunteți în stare să respectați un plan

Spuneți-vă: „Mă descurc de minune, am reușit să ajung la 90% din orele de exerciții fizice!”

3.       Distorsiune: Inferența arbitrară

Exemplu: Nici măcar nu încercați să mergeți la o piscină pentru că nu puteți „face ” mai mult de un bazin.

Spuneți-vă: „Nu pot da greș la ceva ce nici măcar nu am încercat. Mă voi înscrie la un curs pentru începători!”

4.       Distorsiune: Catastrofarea

Exemplu: Credeți că, dacă mâncați o prăjitură asta vă compromite dieta și vă va condamna la o viață de obezitate.

Spuneți-vă: „Nu e nimic rău dacă mănânc o prăjitură, dacă mă limitez la una singură.”

5.       Distorsiune: Minimalizarea

Exemplu: Vă spuneți că nu este nevoie să vă lăsați de fumat, pentru că foarte mulți oameni fumează și nu se îmbolnăvesc de cancer.

Spuneți-vă: „Poate, dar majoritatea celor care se îmbolnăvesc de cancer sunt fumători.”

6.       Distorsiune: Etichetarea eronată

Exemplu: După ce ați dat gata o pungă imensă de chipsuri, vă etichetați ca fiind o „ratată” sau o „catastrofă”.

Spuneți-vă: „Probabil că nu trebuia să fac asta. Mă voi gândi la motivele care m-au determinat să fac această acțiune pentru a o evita pe viitor.

7.       Distorsiune: Afirmațiile de tipul „ar trebui”

Exemplu: Vă spuneți că nu ar trebui să ieșiți din casă atunci când nu arătați perfect, căci veți scădea în ochii oamenilor.

Spuneți-vă: „ Dacă oameni mă judecă exclusiv după felul în care arăt, atunci aceștia nu sunt persoane amabile.”

8.       Distorsiune: Raționalizarea emoțională

 Exemplu: Vă treziți dimineața cu un coș mare pe frunte și sunteți tentată să vă anulați interviul de angajare, deoarece credeți că cel care vă va intervieva va simți repulsie față de dumneavoastră

Spuneți-vă: „ Probabil că nici nu vor observa coșul, iar dacă acest lucru totuși se va întâmpla, cu siguranță că nu mi-o vor reproșa.”

9.       Distorsiune: Învinovățirea

Exemplu: Vă învinuiți pentru un defect fizic asupra căruia nu aveți control, de exemplu o înălțime mică sau o bărbie teșită.

Spuneți-vă: „ Ar trebui să mă preocup mai puțin de bărbie și să mă concentrez asupra ochilor mei frumoși și a părului strălucitor.”

10.   Distorsiune: Nevoia de aprobare

Exemplu: La o petrecere refuzați să intrați în piscină deoarece credeți că oamenii sunt preocupați de cum arătați în costumul de baie.

Spuneți-vă: „ Invitații sunt atât de absolviți de buna dispoziție încât nici nu mă observă. În plus, ies în evidență dacă nu intru și eu în piscină.”

Dacă atunci când vă priviți în oglindă, nu vă vedeți decât defectele, exersați recunoașterea activă! Vorbiți-i reflexiei dumneavoastră cu aceeași dragoste și compasiune cu care v-ați adresa unei prietene apropiate. Vorbind în acest mod, sper să descoperiți că acele cuvinte și gânduri nu mai sunt atât de aspre și veți putea aprecia mai bine meritele corpului dumneavoastră.

Sensul Vieții

Rar s-au făcut filme cu substrat filozofic despre ființă și neființă așa cum este filmul Matrix regizat în 2000 de frații Andy și Larry Wachowski.

Filmul spune povestea hackerului Neo, care află de la Morpheus că lumea în care el și ceilalți oameni au impresia că trăiesc nu este o lume reală, ci una virtuală, creată de computere conectate la o rețea numită Matrix. După ce oamenii au făcut Pământul de nelocuit, computerele au preluat controlul, au creat rețeaua Matrix și au început să folosească oamenii ca sursă de energie. În acest scop, îi țin într-un fel de cocon artificial, plin cu lichid nutritiv și le oferă iluzia unei realități simulate. Morpheus îi oferă șansa să afle adevărul, iar Neo se eliberează după o luptă lungă și grea din Matrice. În cele din urmă, el se transformă într-un „mântuitor” al omenirii.

Dreptul de autor asupra ideii conform căreia existența pe pământ este iluzorie nu aparține fraților Wachowski, ci filosofului grec Platon.

În mitul Peșterii, Platon închipuie un  scenariu ciudat: un grup de oameni trăiesc încă din copilărie într-o încăpere subterană, ca într-o peșteră. Acești oameni aveau grumajii și picioarele  legate, împiedicându-li-se posibilitatea rotirii capetelor. Ei sunt nevoiți să privească doar înainte. Lumina vine de la un foc aprins în spatele lor. În fața acestor oameni există un perete ca un paravan. Iar între oameni și foc sunt purtate diferite obiecte. Prizonierii văd doar umbrele acelor obiecte, precum și propriile umbre și pe cele ale celorlalți prizonieri. Fără a ști ce se întâmplă dincolo de această peșteră, prizonieri cred că umbrele sunt singura lor realitate. Un prizonier reușește să se elibereze și ieșind din peșteră își dă seama după o vreme ce se petrece, doar că el nu le-ar putea explica oamenilor de acolo adevărul, deoarece lucrurile povestite depășesc cu mult închipuirea lor. Cel luminat se alege doar cu ironii și cu râsete și „s-ar spune despre el că a revenit cu vederea coruptă”.

Desigur, prin această analogie, Platon nu își propusese în nici un caz să scrie un scenariu pentru un film de science-fiction sau pentru un thriller. El voia să arate pur și simplu că, pentru a ajunge la adevărata natură a lucrurilor, filosoful trebuie să se desprindă pe cale rațională de tot ceea ce poate fi perceput cu ajutorul simțurilor. Platon punea mai puțin preț pe capacitatea de cunoaștere bazată pe simțuri decât pe raționamentele abstracte. Cu toate acestea, el a devenit, odată cu mitul Peșterii, părintele tuturor versiunilor Matrix.

Oare de ce Neo renunță la viața lui simulată care nu era rea? De fapt, ne-am putea imagina viața din Matrice ca pe un adevărat paradis. Atâta timp cât oamenii sunt conectați la Matrice, să  presupunem că pot alege ce fel de viață doresc să trăiască. Ei pot avea viața de star a lui George Clooney, pot înscrie euro-goluri ca preferatul meu Messi, sau pot petrece fiecare noapte cu partenerul visat. Spre deosebire de filmul Matrix, oamenii exemplului meu știu ce-și doresc, știu că acea lume nu este reală. Credeți că și-ar dori cineva să ducă o asemenea viață pe termen lung?

Poate că, într-o primă fază, o să vi să pară o experiență amuzantă. Dar ce viață ar mai fi aceea în care am avea tot timpul succes, cu fericirea la picioarele noastre? Ar fi o viață îngrozitoare!

Este clar că există ceva mai important decât fericirea, având în vedere că o fericire garantată ne-ar plictisi cumplit. Dar nu este vorba doar despre teroarea fericirii monotone, din cauza căreia viața în Matrix pare atât de sinistră. Mai îngrozitoare este perspectiva de a nu lua decizii asupra propriei vieți. Oamenii trebuie să-și croiască singuri propria fericire, fericirea dăruită pe tavă își pierde valoarea și strălucirea. Ce importanță ar mai avea victoriile, fără posibilitatea înfrângerii? Și cât de plictisitoare sunt cărțile sau filmele cu final previzibil și fericit! Tolstoi spunea, fericirea „nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să vrei mereu ceea ce faci”.

Nu știu dacă acest gând a lui Tolstoi v-a convins, dar pentru mine acesta înseamnă „sensul vieții”. Acum peste 2400 de ani, când grecii puneau bazele filosofiei occidentale, ei au încercat să abordeze „sensul vieții”. Filosofii premoderni, cei din Evul Mediu, din Renaștere sau din epoca barocului nu aveau de ce să fie preocupați de „sensul vieții” pentru că Biserica le spunea că acesta era dat de Dumnezeu.

Astăzi la întrebarea referitoare la sensul  vieții nu se mai poate răspunde decât subiectiv: Ce sens cred eu că are viața mea? Explicația este foarte simplă. Sensul nu este o caracteristică a lumii sau a naturii, ci un concept creat de mintea umană și, din acest punct de vedere, noi nu trebuie să găsim un sens lumii, ci să-i dăm un sens.

Probabil cel mai important motiv pentru care simțim nevoia căutării unui sens este perspectiva morții. Creierul nostru nu întâmpină cu încântare faptul că zi de zi, oră de oră și secundă cu secundă ne îndreptăm spre dispariție.

De obicei, căutarea sensului vieții se schimbă odată cu vârsta. Dacă în tinerețe căutam un sens obiectiv și, prin urmare, un scop în viață, acum mă întreb „A avut viața mea un sens?” Altfel spus „Am trăit așa cum se cuvine?” Nu mai este vorba de sens , ci despre împlinire: Oare am făcut ceva cu viața mea care să-mi aducă mulțumire?

V-aș răspunde:„ Nu este nimic special, pe bune! Încearcă să fi drăguț cu oamenii, evită mâncărurile grase, citește din când în când o carte bună, primește oameni în vizită și încearcă să trăiești în pace și în armonie cu oameni de toate religiile și naționalitățile”.

Și aș mai adăuga: Că ar fi bine să vă păstrați curiozitatea, să puneți în practică ideile bune, și să vă umpleți zilele cu viața, și  nu viața cu zile!