De ce terapia de grup?

Terapia de grup oferă fiecărui participant șansa de a produce schimbările dorite în viața sa în prezența altor oameni care se confruntă cu dificultăți asemănătoare și care au o atitudine susținătoare.

Multe persoane afectate de probleme de natură emoțională, fie că este vorba de stress, de încredere scăzută în sine sau de un impas existențial, suferă de pe urma faptului că se simt deconectate de ceilalți, că nu știu cum să interacționeze adecvat, că nu pot menține o relație satisfăcătoare de cuplu ș.a.m.d.

Nicio terapie nu își propune să-i schimbe pe ceilalți, care nu sunt prezenți, scopul este ca schimbarea să se producă în modul cum persoana aflată în terapie se raportează la cei din jur. În acest context, grupul facilitează primirea unui feedback obiectiv legat de propria atitudine și de modul cum este ea primită de ceilalți. Se crează prilejul testării realității în acest microunivers. Grupul reprezintă un sistem de suport și o oglindă care permite conștientizarea blocajelor personale și depășirea lor.

Un beneficiu major al terapiei de grup este sentimentul de a fi înțeles și acceptat. În grup, persoana descoperă că nu este singura care trece printr-o situație grea sau care are gânduri înspăimântătoare. Ceilalți împărtășesc la rândul lor experiențe similare, ceea ce determină sentimentul de normalitate și de universalitate.

Grație acestui fenomen, sentimentul de însingurare de tipul „De ce eu?”, ” De ce mi se întâmplă tocmai mie și doar mie?” este înlocuit cu unul reconfortant, de apartenență.

În grupul de terapie, oamenii care inițial au venit cu o problemă și cu nevoia de a fi ajutați, descoperă sentimentul minunat de a le putea fi de folos celorlalți, prin împărtășirea propriei situații sau prin oferirea de informații. Astfel, membrii grupului au ocazia să experimenteze, în schimbul sentimentului de vulnerabilitate, senzația de putere personală care decurge din însoțirea celorlalți în rezolvarea frământărilor personale.

Un complex este o îndoială care se transformă în suferință.

E normal să te îndoiești de tine și să nu fii întru totul satisfăcut(ă) de ansamblul caracteristicilor tale. Dar complexul depășește cu mult stadiul insatisfacției ocazionale. El este focalizarea dureroasă și obsedantă, constantă sau foarte frecventă, a ansamblurilor gândurilor noastre asupra unei părți a corpului, considerată dizgrațioasă, sau a unei dimensiuni a personalității noastre, considerată insuficientă sau inadecvată, și care va perturba binele nostru moral și comportamentul social.

De pe urma acestui fapt suferă toată stima de sine cu toate repercursiunile sale, de la sentimentul de nemulțumire până la șubrezirea sănătății lăsând să se dezvolte stări depresive sau anxioase.

Sindromul: „Nici cu tine, nici fără tine”

 Această îndoială metodică despre ceea ce simți, care nu se poate exprima întotdeauna cu claritate, funcționează ca nisipurile mișcătoare: cu cât te zbați mai mult să ieși, cu atât mai repede te înghite. Victimele acestei  iubiri fragmentate și nedefinite, sub influența disperării, încearcă se rezolve indecizia celuilalt investigând cauzele, motivând lucrurile, schimbându-și felul de a fi, pe scurt, întorcând misterul pe toate părțile, dar fără prea multe rezultate. Motivul eșecului este faptul că persoanele care suferă de „nici cu tine, nici fără tine” sunt imobilizate și se învârt în același cerc. Când sunt împreună cu partenerul, toleranța scăzută la frustrări sau la cerințele nerezonabile îi împiedică să se comporte normal cu persoana pe care se presupune că o iubesc, și când nu sunt împreună, atacurile de nostalgie minimizează ceea ce înainte li se părea insuportabil și înfricoșător.

Ești într-o încurcătură asemănătoare? Dacă nu, nu striga victorie, pentru că oricine se poate trezi într-o astfel de relație. Premiza pe care trebuie să o ții minte și care mai apoi va funcționa ca un factor de imunitate este aceasta: dacă cineva are îndoieli că te iubește, înseamnă că nu te iubește. Direct și la țintă. Să nu vină la mine cu povești: pe cei care te iubesc cu adevărat trebuie să-i oprești, nu să-i împingi de la spate. Dacă se satură de prezența ta, de ce să te mai întorci? Dacă are îndoieli nevrotice, de ce nu te îndepărtezi până nu și le rezolvă?

Până când să suporți indecizia celuilalt?

Într-o relație sănătoasă, cei doi merg într-un ritm similar- nu la  aceeași viteză, dar pe aceeași cale. Cât trebuie să suporți? Niciun pic. Acest lucru poate provoca suferință în cel care se îndoiește și este posibil să-și sfâșie hainele și să promită „luna de pe cer”, cerând „încă o șansă”. Mulți o dau. Dar dacă vrei să menții un comportament sănătos, ascultă acest sfat: dacă acel „nici cu tine, nici fără tine” dă târcoale, chiar și un pic, îndepărtează-te!

Posibile cauze pentru sindromul „nici cu tine, nici fără tine”

Voi semnala patru dintre cele mai comune motive pentru care oamenii ajung să aibă o dragoste ambiguă și contradictorie.

Dependența sexuală, atunci când e tot ceea ce există. Cât de ușor este să confundăm iubirea cu sexul! Dacă singurul lucru care vă unește este dorința carnală, atunci când erosul se termină, partenerul devine insuportabil.

Intoleranța față de însingurare. Singurătatea administrată greșit îi poate împinge pe oameni să caute companie, aspect care nu are nimic de-a face cu iubirea. „Perechea” este un paleativ pentru a face față unei vieți solidare și, cu timpul, ușurarea generată de această însoțire se transformă în dependență: „am nevoie de prezența ta, nu suport să fiu singur/ă”. Sensibilitatea excesivă față de singurătate ne determină să facem orice numai să o evităm. Unii chiar se căsătoresc.

Frica de angajamentul emoțional. Problema este că, deoarece acest tip de om nu clarifică lucrurile, aceea persoană care îi este „aproape pereche” trăiește într-o continuă anxietate. Cei care se tem de angajamentele emoționale trasează un marcaj emoțional „nici aproape, nici departe”.

Sentimentul de vinovăție. Există oameni care nu-și mai iubesc partenerul, dar sentimentul de vinovăție îi împiedică să se despartă. A fi cu cineva pentru a diminua vina este o absurditate care se finalizează prin acutizarea suferinței celuilalt. Este de preferat să te părăsească într-un mod onest decât să fie cu tine din milă. Tu nu ești o organizație de caritate.

Cum să înfrunți ambiguitatea emoțională și să eviți căderea în jocul unei așteptări inutile

1.Nu accepta respingerea cu pasivitate sau cu bunăvoință.De ce ar trebui să acceptăm cu resemnare iritarea și respingerea partenerului? Retrage-te, izolează-te, stabilește un precedent care să transmită că nu ești dispus sau dispusă să continui în aceste condiții. Procedând așa, comportamentul tău va spune „nu accept fluctuațiile tale emoționale, vrei sau nu vrei. Îndoielile tale nu sunt negociabile pentru mine.”

2. Nu-ți schimba comportamentul în funcție de starea de spirit a partenerului tău. Dacă vei decide cu seriozitate să ieși din joc, vei observa că emoțiile tale vor începe încetul cu încetul să depindă de tine. Atitudinea ezitantă a partenerului te va afecta mai puțin.

3.  Evită explicațiile și discuțiile inutile. Când ești cu cineva care are sindromul „nici cu tine, nici fără tine”, poți ajunge să crezi că dacă vei recurge la argumente logice și bine întemeiate, el sau ea va realiza care este cauza îndoielilor sale și se va schimba în bine. Nu-ți face iluzii, problema nu se datorează lipsei de informații. 

4. Nu confunda rolurile: ești perechea, nu terapeutul. Unele victime ale sindromului „nici cu tine, nici fără tine” își asumă rolul terapeutului și încep să țeasă tot felul de teorii pentru a explica indecizia partenerului. Acești „buni samariteni” citesc pe această temă, merg la cursuri și colectează tot felul de citate pentru a rezolva enigma care îi macină: ”Mă iubește cu adevărat?” Am prefera să fim terapeuți decât victime.

Rezolvă-ți problemele tale. Încearcă să te vindeci după atâta agitație și apoi, dacă mai ai putere, hotărăște-te ce să faci: rămâi în gura lupului sau te eliberezi.  Conflictul partenerului tău despre cum și cât de mult te iubește trebuie să-l rezolve el, nu tu.

5. Nu-l lăsa să-ți șoptească dulcegării la ureche. Dacă tot ți-a promis un lucru și nu l-a făcut rezervă-ți dreptul de a te îndoi sau de a nu-l crede. Gândește-te: dacă a fost o persoană inconsecventă sau mincinoasă înainte, de ce n-ar fi și acum? A suferit cumva vreo mutație necunoscută? Dragostea trebuie să se și vadă, nu doar să se declare. Cel mai bun antidot împotriva melodiilor de sirenă este acela de a nu pierde din vedere contextul întregii relații. Cuvintele se pierd în vânt, ceea ce rămâne sunt faptele.

Meditează asupra acestei premise: La ce bun să-ți șoptească dulcegării la ureche dacă îți amărăște viața?

Din ciclul „Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

Tulburarea de panică și agorafobia

                Simptome

        Atacurile de panică sunt reprezentate de un set de simptome fizice de frică și disconfort intens, care pot include palpitații, transpirație, tremor sau trepidație, senzația de scurtare a respirației, senzația de strangulare, durere sau disconfort precordial, greață, frica de a nu-și pierde controlul (sau frica de a nu înnebuni), frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură.   Atacurile de panică se instalează brusc și rareori durează mai mult de 30 de minute, atingând nivelurile maxime de anxietate în primele 10 minute. Persoana „pățită” se teme că va avea noi atacuri, se îngrijorează de implicațiile acestora și își schimbă comportamentul din aceste cauze.

                După primul atac de panică, persoana se poate concentra excesiv asupra oricărei senzații fizice legate de anxietate și poate dezvolta anxietate de anticipare, pentru situațiile care ar putea declanșa un atac de panică. Astfel, multe persoane cu atac de panică pot acuza doar câteva atacuri recente, dar se pot plânge de nevoia de a evita anumite situații (agorafobia) și de ruminații anticipatorii legate de atacurile ulterioare.

                Din cauza generalității și a impredictibilității aparente a atacurilor de panică și a inabilității de a le controla, multe persoane cu atac de panică consideră că viața lor este foarte restrânsă din cauza nevoii de a evita o serie de situații. În multe cazuri, acest lucru se va solda cu instalarea depresiei.

Elemente și tulburări asociate

În multe cazuri depresia majoră, tulburarea distimică, fobia socială, anxietatea generalizată, tulburarea obsesiv-compulsivă, fobia specială, ipohondria și abuzul de substanțe pot fi comorbide atacului de panică. De asemenea, abstinența legată de substanțe sau alcool accelerează instalarea unui atac de panică. Mulți clienți cu atac de panică și agorafobie neagă sau refuză să relateze conflicte maritale/ de cuplu; aceste persoane au o nevoie atât de intensă de a se baza pe partenerul de viață ca „persoană de siguranță”, încât au greutăți  în recunoașterea faptului că pot avea probleme de cuplu. Cu toate acestea, conflictele de cuplu se întâlnesc destul de des în cazul acestor persoane, deoarece agorafobia pune deseori la încercare răbdarea „persoanei de siguranță”.

Diagnostic diferențial

Multe persoane cu atac de panică consultă prima dată un medic de teama de a nu se fi îmbolnăvit de o boală gravă. Deoarece simptomele atacului de panică seamănă mult cu cele ale unei condiții medicale severe, este foarte important ca persoana să fie examinată din punct de vedere medical, înainte să înceapă intervenția psihoterapeutică. Terapeutul va dori să excludă următoarele tulburări fiziologice:

1.  Cardiovascular: aritmie, tahicardie, boală cardio-vasculară, infarct miocardic (fază recuperatorie), insuficiență cardiacă, stenoză mitrală, hipertensiune, hipertensiune ortostatică postulară, atac de cord/cerebral, atac ischemic tranzient, embolie pulmonară, edem pulmonar.
2.  Respirator: bronșită, emfizem, astm, boală contagioasă, fibroză pulmonară.
3.  Endocrin/hormonal: hipertiroidism, hipoglicemie, sindrom premenstrual, sarcină, pheochromocytoma, tumori carcinoide.
4.  Neurologie/musculare: epilepsie temporală, myasthenia gravis, sindromul Guillain-Barré
5.  Auditiv: sindromul Meniere, labirintită, vertij pozițional benign, otită medie, mastoidită
6.  Hematologic: anemie.
7. Medicamentos: întreruperea administrării antidepresivelor, a sedativelor, a tranchilizantelor, folosirea sau întreruperea folosirii alcoolului, folosirea substanțelor stimulative, efectele secundare ale unor medicamente, cafeinism.

Există o dispută controversată privind relația dintre prolapsul de valvă mitrală și atacul de panică. Diagnosticul de prolaps de valvă mitrală se pune pe baza eco-cardiogramei. Deși cei mai mulți pacienți diagnosticați cu această afecțiune nu au atacuri de panică, și nici cei cu atacuri de panică nu au prolaps de valvă mitrală, este foarte important ca cei cu prolaps de valvă mitrală să fie evaluați dacă nu cumva își interpretează exagerat simptomele ( de exemplu, amețelile sau palpitațiile).

Atacul de panică este diferit de alte tulburări de anxietate prin faptul că acestea din urmă sunt mult mai dependente de context. De exemplu, fobia socială se manifestă doar în situații sociale; fobia specifică apare doar în prezența stimulului specific( de exemplu: păianjen, câine sau halatul alb al doctorului); tulburarea obsesiv-compulsivă apare când  persoana este expusă unui stimul consistent cu obsesia ( praf/ murdărie).

Factori cognitivi

Adesea, atacul de panică poate coincide cu un eveniment de viață stresant, cum ar fi:

·         Asumarea unor noi responsabilități

·         Mutatul

·         Separarea sau situații de pierdere

·         Nașterea unui copil

·         Situații de boală fizică

·         Conflict într-o relație

Așa cum am mai specificat, panica este exacerbată de distorsiunile cognitive ale persoanei respective. Aceste distorsiuni cognitive le voi enumera în următorul articol.

Factori comportamentali

De fiecare dată când persoana evită, scade anxietatea. Astfel, întăririle repetate obținute prin evitare duc la o tendință și mai puternică de evitare, precum și la tendința de a generaliza această evitare la situații și stimuli similari celor anxiogeni.

Factori și consecințele interpersonale

În cazul diagnosticului de atac de panică și depresie, recomandarea mea este de a trata depresia ca pe un simptom secundar. Prin reducerea anxietății, scade și depresia.

Teama de atac de panică poate reduce dramatic abilitatea persoanei de a socializa. Am discutat deja despre „persoana de siguranță”.

Miturile cele mai frecvente despre atacurile de panică și agorafobie

1.În mod eronat, unele persoane cred că tulburarea de panică este rezultatul unor probleme psihice profunde.

2. Alte persoane cred că, de vreme ce au atacuri de panică de mai mulți ani, situația lor nu se va îmbunătăți niciodată.

De reținut că  terapia cognitiv-comportamentală are foarte bune rezultate în intervenția atacului de panică.

Evită sacrificiul irațional

Există oare o prostie mai mare făcută „ din dragoste”?

                Multe cupluri suferă din cauza acestor diferențe negative. Concluzia este îngrijorătoare: eșuăm împreună pentru ca dragostea să se mențină! Și nici măcar nu încercăm să ne armonizăm defectele, ci pur și simplu să fim inferiori celuilalt.

                Uneori deficiențele și handicapurile celui iubit  ne dor atât de mult încât dorim să eliminăm această suferință cu orice preț și să „ echilibrăm” problema, suferind mai mult decât celălalt. Să te autopedepsești sau să te anulezi pentru a-i ridica moralul celuilalt înseamnă să ucizi iubirea în numele iubirii. Ăsta este paradoxul.

                Din cauza disprețului și părăsirii de către iubit, unii își taie venele, alții se apucă de băutură sau de droguri și încep o viață necontrolată.

Însă autoanihilarea psihologică din pricina afectelor trece neobservată deoarece nu este atât de dramatică, iar cine suferă din această pricină o face în cel mai scrupulos anonimat (deși nu este întotdeauna conștient de acest lucru).

Cum să ieșim din acest joc pervers?

1.     Dragostea sănătoasă nu pretinde să te pedepsești singur.  În relațiile bune, cresc ambii parteneri, chiar dacă doare și există un preț de plătit. Dacă ești de părere că ar trebui să te reduci pe tine pentru ca partenerul tău să fie fericit, ai o problemă serioasă: ai înțeles greșit dragostea. Este paradoxal faptul că sacrificiul tău îl împiedică să-și revină și să meargă mai departe: în loc să faci bine, faci rău. De asemenea, cum să depășești o problemă dacă o ascunzi?

2.   Toate perechile sunt nepotrivite. Unii apără mitul „egalității totale” și cred că un cuplu va funcționa numai atunci când potrivirea dintre membrii săi este irevocabilă. „Inegalitățile” sunt inevitabile și, uneori, chiar interesante și de ce nu, pedagogice( cei doi pot învăța unul de la celălalt), dar dacă suntem nesiguri și temători, fiecare nepotrivire va deveni un martiriu.

3.     Mai bine o suferință utilă decât un calm fictiv. Mai bine ar fi ca forța ta să-i dea putere, decât ca slăbiciunile sale să te slăbească pe tine.

4.     Apelează la un ajutor de specialitate pentru amândoi. Trebuie să urcați împreună, nu să o luați în aval.

Chiar vrei să fi mediocru? Atunci când decizi să te armonizezi cu incapacitatea partenerului tău, te expui la două riscuri: să te nesocotești pe plan intern și să te resemnezi cu noul tău rol.  O dragoste care te obligă să regresezi este o pedeapsă. 

Articol inspirat după „Cum să nu mori din dragoste” de Walter Riso

De ce ne înșelăm atât de mult în dragoste?

 O căsătorie bună nu se realizează pe fond de sânge, sudoare și lacrimi, cum încă mai cred unii oameni. Într-o relație suferindă și extenuantă, care nu are nicio perspectivă de îmbunătățire, a te „adapta” este nu numai periculos, dar și irațional. Nu trebuie să suferi pentru cel iubit, ci să te bucuri de el.

De ce ne înșelăm atât de mult în dragoste?

Este o realitate faptul că cei mai mulți oameni își aleg partenerul numai cu inima și nu iau în considerare în mod rațional alte aspecte care ar putea fi esențiale pentru viața de zi cu zi. Există îndrăgostiți care deși văd partea întunecată a partenerului, se încurajează spunând că dragostea îi va ajuta să iasă victorioși.

Spunem și facem multe lucruri stupide în numele dragostei: ne lăsăm înșelați, persistăm în relații în care partenerul nu ne iubește, îndurăm abuzuri, renunțăm la vocațiile noastre, ucidem și ne sinucidem, ne sacrificăm libertatea, negăm propriile noastre valori, pe scurt dragostea atât de lăudată ne scapă din mână de multe ori și ne duce într-un punct mort.

„A iubi nu este suficient”, spun experții, și pe bună dreptate. Ar trebui să ne alegem partenerul într-un mod mai „rațional” și mai puțin visceral. Îmi pare rău pentru fanaticii sentimentului de iubire, dar dragostea, pentru noi, cei care ne mișcăm într-un plan terestru și nu am depășit cele pământești, nu este tocmai necondiționată (numărul dezertorilor la acest capitol a depășit de mult jumătatea sutei), și nici nu mută munții: mai mult te strivește, dacă nu ai grijă și nu știi s-o conduci.

Înainte de a risca orbește, pune entuziasmul între paranteze pentru o perioadă și conectează-te la un sistem de procesare mai controlat (a nu  se citi că-ți cer să nu mai iubești, ci să încerci o relaxare voluntară). După ce ai coborât din stratosferă, începe să iei în considerare avantajele și dezavantajele, precum și așteptările tale cele mai intime; încearcă să gândești de la brâu în sus, și nu de la talie în jos. Dacă repeți această practică de a te conecta și deconecta de la sentiment, vei fi capabil să integrezi rațiunea și sentimentul și să discerni atunci când prisosește una sau lipsește cealaltă.

Cei trei stâlpi ai bunelor relații emoționale

În conformitate cu cele mai multe tratate despre iubirea conjugală, pentru o bună relație, este nevoie de un cumul de „virtuți” de care nu dispune toată lumea: angajament, sensibilitate, generozitate, respect, loialitate, responsabilitate, încredere, cooperare, adaptare, abilitatea de a recunoaște greșelile, iertare, solidaritate, altruism, iar lista poate continua. Cât de multe lucruri! Dacă cineva ar adăuga ființei sale toate aceste valori, ar fi aproape de sfințenie și nu ar avea nevoie de partener. În realitate majoritatea dintre noi suntem foarte departe de acel nivel de excelență, și atunci când începem o relație afectivă, o facem sub povara întregii noastre umanități. Nu te îndrăgostești de un „fragment” dintr-o persoană, n-o poți fragmenta după cum dorești și nici nu-i poți ignora „viciile” și lipsurile, pentru că, mai devreme sau mai târziu, își vor face apariția: vei interacționa cu tot ce este în partenerul tău, bun și rău. Evident, cunoașterea reală a partenerului trebuie să se realizeze înainte de căsătorie, nu după.

Pentru ca o relație să meargă bine este nevoie de dorință/atracție, prietenie și sensibilitate/ dăruire.

Dorința/atracție

Eros și atât. Dacă trebuie să-ți faci curaj de fiecare dată când faci dragoste înseamnă că ești cu persoana greșită. Partenerul tău este ca desertul preferat: când îl mănânci, îți satisfaci pofta, dar a doua zi apetitul reapare cu același avânt.

Cuplurile care funcționează bine împreună se devorează din dragoste și fac din erotism un joc agreabil și simpatic. Fanteziile comune și bine gestionate presupun imaginație în echipă: eros reciproc. Dacă erosul pâlpâie fără nici o cauză aparentă, trebuie să intervii urgent, pentru că odată stins, este practic imposibil să-l recuperezi. Cuplurile care ajung victime ale rutinei își schimbă impulsul inițial, vioi și energic, cu o sexualitate mecanică și aproape întotdeauna plictisitoare.

Dacă dinamica este după cum urmează sau e ceva asemănător, cere urgent ajutor:

El: Ai chef?

Ea: Păi, nu prea am...În plus, sunt răcită... Dar dacă nu mai poți, o facem...

Se dezbracă, el se descarcă, ea suportă: misiune îndeplinită și merg mai departe.

Acesta nu este eros! Lipsa de cochetărie, exhibiționismul, lăcomia, câteva țipete, asumarea unor roluri: partea carnală nu înlocuiește senzualitatea. A cerși sex este nedemn; a o face cu reticență, este deprimant.

Prietenie

De ce ne simțim atât de bine cu prietenii? Ce menține această bucurie împărtășită? Când suntem cu ei, dorim să le spunem povești și să ascultăm. Montaigne spunea că adevărații prieteni sunt ca o prelungire a ta:”Propriul suflet într-un trup străin”.

Putem fi prieteni cu partenerii noștri? Părerile sunt împărțite. Personal,  consider indispensabil acest lucru.  Cu „partenerul prieten” nu este nevoie să explici gluma, râsul vine înainte să termine povestea, umorul este tacit și împărtășit. Există un mit care spune că persoanele opuse se atrag, dar nu este adevărat. Atunci când dezacordurile sunt mai dese decât acordurile și te vezi obligat să-ți susții și să-ți aperi punctul de vedere ca și cum ai fi în fața instanțelor judecătorești, te afli în locul greșit și cu persoana nepotrivită. Ideologia, proiectele personale, religia, pozițiile etice, atitudinea față de viață, precum și alte probleme vitale care reflectă viziunile asupra lumii, sunt incompatibilități peste care cu greu se poate trece.

În cazul fericit, în care există un acord despre lucrurile fundamentale, vă va indigna aceleași lucruri. Va exista o anumită pace în mediu. Mulțumesc cerului că, și eu și partenerul meu prieten, ținem  cu aceeași echipă de fotbal: Real Madrid!

Când ai relații fizice cu cel mai bun prieten înseamnă că ești foarte aproape de iubire. Dar mai lipsește ceva: agápe.

Sensibilitate/dăruire(agápe)

Tandrețea este opusul violenței și implică grija plină de iubire față de persoana care are nevoie de tine: blândețea acționează ca un sistem de apărare împotriva agresiunii și a lipsei de respect . Există momente în care, pentru anumite lipsuri sau din întâmplare, partenerul tău trece într-un prim  plan, iar „eu-l” face un pas înapoi. În asemenea momente democrația se rupe prin dezechilibrul care generează compasiune pentru suferința persoanei iubite, dau mai mult decât primesc. Atunci când iubim cu adevărat, am prefera să suferim noi decât să vedem că persoana iubită suferă; am îndura cu plăcere dacă s-ar putea în locul său. Trebuie să exiști pentru tine și pentru celălalt, să ai ambele opțiuni disponibile pentru a acționa în funcție de necesități. 

Bunele maniere în familie

Cu timpul, cuvântul a ajuns să denumească regulile pe care trebuie să le respectăm în diferite situații de viață și care ne ajută să trăim alături de ceilalți.

                Eticheta sau codul bunelor maniere ne transmit sfaturi încă din primii ani de viață și ne conduc în fiecare din activitățile noastre. Sunt un instrument care ne ajută să rezolvăm bine orice situație, și ca orice instrument ar fi util să-l învățăm să-l folosim încă din copilărie. A spune „te rog” și „mulțumesc”, a-ți prezenta colegii(când vin în vizită) părinților, a respecta ora de masă sau a nu cotrobăi prin sertarele surorii, sunt doar câteva mici exemple de reguli, pe care, învățând să le respectăm în familie, le vom putea aplica apoi și în relațiile sociale, obținând aprecierea de care avem cu toți nevoie.

                A ști să respecți intimitatea celuilalt, a-ți respecta copilul, chiar dacă el are „doar cinci anișori”, a nu-i adresa apelative jignitoare doar fiindcă el nu ripostează și nu te poate concedia, nu este decât un exemplu nefericit pe care cel mic îl va prelua, integrându-l în educația sa din „cei șapte ani de acasă”.

                A deveni o persoană politicoasă, respectuoasă și sinceră ar trebui să fie un țel al fiecărui adolescent sau tânăr. De multe ori avem pretenția de a fi tratați cu respect, însă tot de atâtea ori putem uita să manifestăm comportamentele pe care le dorim de la alții.

• Există trei principii care formează fundamentul tuturor manierelor:
•  Respectul: însemnă a fi atent la celălalt și a-l  înțelege  exact așa cum este, cu obiceiurile lui, cu deprinderile lui. A respecta oamenii înseamnă să-ți pese pur și simplu de ei.
• Considerația: înseamnă să te gândești la felul în care îi va afecta pe oameni, comportamentul tău. De exemplu: a-i acorda întreaga atenție partenerului de cuplu, când ați hotărât să petreceți timp împreună, iar între timp, să nu te apuci să scrii mesaje sau să butonezi la calculator. Cu alte cuvinte contează felul în care facem un lucru, nu neapărat ideea că îl facem.
•  Sinceritatea: înseamnă ceva mai mult decât a spune minciuni. Înseamnă a afla adevărul și a-l împărtăși, atunci când este neplăcut pentru celălalt, într-o manieră mai delicată, pozitivă și mai ușor de suportat pentru celălalt. De exemplu, atunci când mama sau soția te întreabă dacă ți-a plăcut supa, în loc să răspunzi că a fost cam „nașpa”, ceea ce ar putea fi adevărat, poți răspunde: „Supa nu este felul meu preferat astăzi, însă puiul a fost grozav!”, ceea ce ar fi, de asemenea, adevărat.

                Cuvintele magice cum ar fi :„mulțumesc”, „cu plăcere”, „scuză-mă”, „te rog”, folosite în casă, nu neapărat în societate, acolo unde de obicei „fardăm ” conversația de dragul obținerii unor beneficii, salutul cu un zâmbet luminos, susținând privirea interlocutorului, și mai ales ascultarea politicoasă, fără să întrerupi interlocutorul; apoi, evitarea frazelor care să umple un gol de conversație ca „aha”, „da,da”; a nu vorbi doar ca să te auzi pe tine, a nu folosi argoul, chiar dacă uneori este „cool” să o faci, sunt caracteristicile unei persoane care cunoaște codul bunelor maniere, o persoană a cărei companie o apreciem și o căutăm pentru că acea persoană se respectă și ne face să ne simțim demni, respectați și înțeleși, la rândul nostru.

                Multe persoane își imaginează că ritmul alert al vieții nu le oferă timpul necesar pentru a manifesta un comportament politicos, plăcut și manierat. Această credință este complect falsă. A fi manierat, înseamnă a trece de la tipul de relații fast-food, la o viață cu o calitate de cinci stele!

Putem alege calitatea comportamentului nostru!

Înstrăinarea în cuplu

Pericolul este că majoritatea dintre noi credem că această înstrăinare trece de la sine. Alegem să ignorăm aceste străfulgerări de gânduri și să ne îndreptăm atenția către lucruri care par presante și mult mai importante decât aceste semnale venite direct de la suflet, dis-de-dimineață, când încă cenzura rațiunii nu a fost activată.

                Dacă observați aceste semne este clar că nimic bun nu poate urma dacă nu intervenim la nivel conștient, îndreptându-ne atenția în mod voit spre aceste strigăte ale sufletului care la noi ajung însă, ca un palid ecou înăbușit de vocea rațiunii.

                Mai rămâne apoi de luptat cu acea instanță din capul nostru care sigur condamnă pe cineva, poate pe noi „sigur nu am făcut destul”, sau pe celălalt „care sigur a devenit distant, insensibil, preocupat de alte lucruri”. Iar noi în acest ultim caz, devenim victime ale sorți, decise să punem în practică mitul Penelopei, oferindu-i celuilalt timp „să-și revină”. Al doilea caz, de rezolvare a acestei situații, primește  coroniță de premiant fiindcă ne oferă o idee mai bună despre propria imagine de sine, prinți sau prințese, generoși și calculați, deciși să-l așteptăm pe celălalt. Pentru aceste persoane cu viziuni romantice, țin să vă amintesc că Disney World și ținutul basmelor nu se află în dormitor( se poate crea foarte bine de altfel, știm asta cu toții, dar nu din această perspectivă de alarmă când apar aceste gânduri de înstrăinare).

                Rezolvarea se află în conștientizare, asumare și dialog. Într-un cuvânt spus: acțiune! Iar pentru aceste acțiuni este nevoie de curaj. O relație se construiește în doi și nu înseamnă a gândi și a produce scenarii de unul singur. Apoi, o relație înseamnă comunicare. Cel mai mare secret al unei relații de cuplu este timpul petrecut împreună. Ar fi bine prin a începe să conștientizați cât timp petreceți împreună și dacă inventați ocazii sau creați oportunități pentru a fi, pentru a exista sau pentru a face lucruri împreună.

                Prin timpul acordat nu înseamnă să stai lângă partener și să te uiți la televizor. În acest caz, persoana „utilă” este televizorul, și nu partenerul sau partenera. A închide televizorul și a privi partenerul, a-i vorbi, înseamnă timp acordat cu iubire celuilalt. Împreună înseamnă ca nimic să nu ne distragă atenția. Acțiuni concrete pot fi acestea: să petrecem weekend-ul la munte, întâlniri la prânz în oraș, a sta de vorbă seara câteva minute despre ziua care a trecut, o plimbare în parc, eventual putem opta să mergem de mână cu persoana iubită. Când doi oameni sunt alături, asta nu înseamnă că sunt împreună. Ne putem afla în aceeași cameră cu celălalt, dar asta înseamnă că suntem doar unul în preajma celuilalt. Să fim împreună înseamnă să fim concentrați asupra a ceea ce se întâmplă la nivel afectiv, să avem dorința comună de a ne comunica afecțiunea, să ne placă să fim împreună.

                Iubirea matură, în care găsim bunătate și blândețe, crează un cadru de siguranță. Tonul blând, felul în care ne exprimăm o dorință sau o nevoie, îi transmit celuilalt ideea că-l respectăm, că îl considerăm egalul nostru. Partenerul poate alege să reacționeze la dorința ta sau să refuze, pentru că iubirea este întotdeauna o alegere. Când ești sarcastic, arogant sau pur și simplu ridici tonul pentru că ai fost deranjat de solicitarea lui, devii din iubit tiran. Teama sau vinovăția nu înseamnă iubire.

Fiecare dintre noi ar dori să aibă un paradis conjugal, numai că trebuie să înțelegem că acesta trebuie construit în fiecare zi, el nu poate exista pur și simplu, fără ca noi să facem nici cel mai mic efort. Nu există un singur vinovat al naufragiului sau un singur constructor al fericirii. În iubire, ca și în comunicare, este nevoie de doi!

Capcanele iubirii aparente

                Există tipul soțului laudativ și admirativ care manifestă o tandrețe demonstrativă pe scena socială, în grupul de prieteni, rude sau cunoscuți, ceea ce nu-l împiedică în intimitate să fie ostil, posac, indiferent față de soție. Soția excesiv de supusă, docilă, deși mimează necesitatea și satisfacția primirii unui sprijin și a unei protecții afective din partea soțului, decide și acționează de cele mai multe ori independent. Deseori joacă partitura îndrăgostitei, dar disimulează egoismul, imaturitatea și incapacitatea de a iubi real.

                Iubirea de fațadă, afișată demonstrativ, prin gesturi convenționale, plictisitoare, devine obositoare, lipsită de sens și substanță. Partenerii angajați în jocul interacțional al iubirii aparente prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă și matură cum este căsătoria.

                Iubirile tranzitorii, sau sindromul „Don Juan”, le manifestă personalitățile cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din jur, mereu în căutare de inedit și de schimbare, de nevoie de experimentare, insațiabilii afectiv, având o curiozitate erotică peste medie. Aceste persoane manifestă carențe pe planul stabilității și profunzimii sentimentelor, stilul de dragoste conturat fiind instabil și superficial.

                Iubirile egoiste constituie altă fațetă a posibilei aparențe a acestui sentiment. Partenerul care „iubește” egoist manifestă o veritabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv, iubindu-l pe celălalt doar dacă acesta devine lut modelabil după bunul plac al partenerului tiran. Dispare principiul simetriei și egalității în cuplu.

                Iubirea-compromis este o formă frecventă de iubire aparentă și se manifestă, de obicei, după consumarea unei vieți conjugale relativ îndelungate. Aceste cupluri, deși în aparență duc o viață conjugală în frustrări reciproce, insatisfacții și ostilități, încearcă să salveze aparența iubirii de dragul copiilor, al casei, al funcțiilor sociale. Concesia afectivă pe care unul dintre parteneri o face celuilalt reprezintă un compromis. Soția mimează indiferența față de escapadele soțului „pentru a păstra copiilor un tată”, soțul iartă răceala soției „pentru a avea copiii mamă”. În cuplurile scindate psihologic și sexual, iubirea-compromis maschează necesitatea menținerii unei relații materiale bine consolidate, imposibilitatea partenerilor de a renunța la obiceiurile și normele conviețuirii sociale statuate. Teama de judecată socială, de „gura lumii”, de oprobriu, acționează ca o pârghie mobilizatoare a resurselor cuplului în sensul menținerii sale pe traiectoria iubirii aparente. Astfel se conturează și apar viețile paralele sau cooperarea formală pe parametrii economici, soții devenind colaboratori co-interesați, lucizi, eficienți pentru a nu fi nevoiți să petreacă prea mult timp împreună.

                În iubirea incomplectă, unele dintre formele de comunicare și interacțiune sunt amplificate sau diminuate excesiv. În astfel de cupluri, fie că se dilată rolul relației cerebrale în dauna celei sexuale, fie lucrurile se petrec invers. Există soți hiperlucizi care comunică bine în planul ideilor, concepțiilor, acțiunilor și intereselor comune, dar se bucură mai puțin sau deloc de comunicarea erotică, sexuală. Există și celălalt pol, în care soții au o viață sexuală împlinită, dar au serioase dificultăți în planul aspirațiilor comune, al sferei de interese și concepțiilor despre viață. În ambele cazuri,  plictiseala  este pericolul care determină disfuncții ale cuplului, provocând devitalizarea căsniciei.

                Primul pas pentru îmbunătățirea vieții de cuplu este diagnosticarea relației. Având câteva indicii ale falselor ipostaze ale iubirii în cuplu, putem încerca să facem primul pas spre o nouă abordare a relației pe care o trăim alături de partenerul de viață pe care ni l-am ales.

Iubiri interzise

Cu greu găsești o persoană adultă, fie ea bărbat sau femeie, care să nu fi cunoscut, căsătorită fiind, această îndrăgostire nepermisă, neprevăzută în certificatul de la Starea Civilă. Unele persoane dau curs acestor iubiri. Altele încearcă să le reprime. Indiferent însă de felul în care alegem să ne manifestăm, aceste iubiri interzise ne dau bătăi de cap și sunt generatoare de întrebări existențiale și de probleme de cuplu. Dacă, în adolescență, „dușmanii” de care ne ascundeam neprețuitele iubiri erau părinții, în căsnicie avem de-a face cu un adversar de-a dreptul machiavelic, mult mai de temut, mai abil și mai periculos. Știți cine este acest adversar periculos, cu care ne luptăm și folosim toate tacticile posibile, de la arta războiului a lui Sun Tzu până la tratatele militare, de sute de pagini, ale lui Carl Von Clausewitz? Este minunata iubită de acum ceva timp, mireasa mult așteptată la altar, în fața căreia ați jurat credința dincolo de viață. Adversarul de azi este mirele, iubitul, pe care acum însă îl vedeți cu un coif în locul cununii din biserica în care v-ați unit viețile. Este uimitor procesul prin care voalul de mireasă se transformă în văl dens, sub care ne ascundem fața și sentimentele. Proces în care costumul de ginere se transformă în armură de fier, care să ne protejeze de cum intrăm pe ușa casei și, mai ales, a dormitorului conjugal.

Merită oare să sacrifici totul pentru aceste iubiri interzise?

Este omenește să uiți. Psihologic vorbind, folosim „uitarea” ca mecanism de apărare, să ne ferim de suferințe, de trăiri emoționale neplăcute. O facem inconștient și pur și simplu refuzăm să ne mai aducem aminte. Este ca un fel de protecție, pentru că acum, ea sau el, ne face să suferim, nu vrem, evităm să ne mai amintim. Însă, trebuie să încercăm să privim obiectiv aceste iubiri interzise. Iubiri interzise de un certificat de căsătorie.

După câțiva ani de căsnicie, nu prea mai ai forță de convingere această bucată de hârtie, care cine știe prin ce sertar se găsește. Iubiri interzise de morală sau de conștiință. Aceasta merge, în prima fază însă, până să guști din deliciile fructului oprit. Iubiri interzise de soție sau soț. Ei, de aici încolo începe războiul, fie el și conjugal, se poartă între două armate de argumente ale soțului și ale soției, ale agresorului și victimei, ale părinților aliați cu una din părți, ale copiilor atrași și ei, din nefericire, în aceste conflicte. Miza acestor stări conflictuale, a acestor războaie grele și pentru el și pentru ea, pentru toți cei implicați, de fapt, părinți, copii, prieteni, rude, este libertatea. Libertatea de a-ți permite să trăiești după pofta inimii. Iar trofeul nu este amanta sau amantul, așa cum s-ar crede, ci starea obținută într-o iubire interzisă! Întrebarea pe care te invit să ți-o adresezi este dacă merită. Nu amanta sau amantul, ci starea de război, relația încordată de acasă versus iubirea interzisă? Merită să înfrunți priviri ostile, certuri și mii de reproșuri, să treci prin tranșee inundate de lacrimi pentru a ajunge la aceea iubire interzisă? Merită oare să sacrifici minute, ore, zile pe câmpul bătăliei conjugale, unde victimele sunt liniștea căminului devastat de război și sufletele din casa în care locuiți, pentru aceste iubiri interzise? Dacă sunt doar o formă de evadare din rutina cotidiană? Sau dacă alegeți să aveți o relație extraconjugală fiindcă și prietenul meu are? Sau dacă ați întâlnit o persoană oportunistă, care doar profită de starea financiară sau de poziția pe care o aveți? Sau care doar răspunde cu abilitate nevoilor pe care le aveți? Fie ele sexuale sau „metafizice”, cum ar fi nevoia de valorizare, privindu-vă ca pe o zeitate și venerându-vă, soarbe fiecare cuvânt al dumneavoastră, contra cost, evident, căci nimic nu este gratis pe lumea aceasta. Nu vorbesc de bani când este vorba de iubire, ci mă refer la costuri în momente de liniște conjugală și împlinire sufletească.

Dați o valoare pe o scară de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simțiți!

Pentru că este posibil să fiți prins în vâltoarea acestor iubiri interzise, un moment de respiro și de evaluare obiectivă, de tipul pierderi-beneficii, cred că este util pentru liniștea, mulțumirea și starea de bine a fiecăruia. Starea de libertate se găsește în afara noastră. Important este să știm cum să o căutăm. Nu poți găsi o stare autentică, pentru că ți-o dă cel sau cea de lângă tine. Stările sunt în noi. Chiar și starea de iubire. De noi și nu de ea sau de el depinde starea de împlinire sau fericire. Din păcate, oamenii pierd o viață uneori și plătesc cu suferință și durere inimaginabilă, căutând alți parteneri, alte iubiri și nu găsesc ceea ce caută. Se aleg doar cu un gust amar și multe speranțe pierdute.

Merită să trăiești o iubire interzisă? Merită să-ți petreci viața căutând în alte ființe, în alte iubiri, în alte relații ceea ce ar trebui să ști că se află în tine, de fapt? Răspunsul se măsoară dând o valoare de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simți chiar acum, chiar în acest moment, și apoi puteți răspunde la această întrebare: merită să trăiești un război al iubirilor interzise?

Cum ne facem ascultați!

Una dintre cele mai importante tehnici pe care ar fi util să o deprindem este aceea de a fi direcți cu copiii noștri. De obicei, părinții arată ceea ce îi nemulțumește, dar nu o fac printr-o cerere! Este ca și cum ai pescui într-un deșert! Șansa de a obține ceea ce dorim atunci când dăm ordine este foarte mică. Iată câteva exemple de acest gen:

Mesaj negativ	Ordin implicit
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Faceți liniște!
În camera voastră iarăși este dezordine!	Faceți curat în cameră!
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, nu vă purtați așa cu ea!
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Nu-ți bate fratele!
Iarăși mă întrerupi!	Nu mă mai întrerupe!
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Nu vorbi așa cu mine!
Data trecută ai întârziat!	Vino la timp!

În fiecare dintre aceste exemple, părintele încearcă să-și motiveze copilul să facă un anumit lucru, concentrându-se asupra problemei, fără să-i ceară ceva. Doar dă ordine! De cele mai multe ori, copilul nici nu-și dă seama care este cerința implicită și pe cale de consecință nu face nimic.

Pentru a obține un rezultat direct, cerința trebuie făcută direct fără să ne mai concentrăm pe o expresie negativă! Sublinierea lucrului pe care copilul nu l-a făcut cum trebuie nu ajută la crearea cooperării. Să analizăm felul în care mesajele negative ar putea fi reformulate ca îndemnuri eficiente la acțiune:

Mesaj negativ	Cerință pozitivă
Copii, faceți prea multă gălăgie!	Ați vrea, vă rog, să faceți liniște?
În camera voastră iarăși este dezordine!	Ai vrea, te rog, să faci ordine în camera ta?
Nu-mi place felul în care vă comportați cu sora voastră!	Fiți drăguți, vă rog, nu vă mai purtați așa cu ea.
N-ar trebui să-ți bați fratele!	Te rog, nu-l mai bate pe fratele tău.
Iarăși mă întrerupi!	Ai vrea, te rog, să nu mă mai întrerupi ?
Nu se poate să-mi vorbești așa!	Te rog, nu vorbi așa cu mine.
Data trecută ai întârziat!	Te rog, vino la timp.

Este necesar să ne asigurăm că cerem, nu că dăm un ordin sau o comandă ca să-i motivăm pe copii, dar nu le oferim în schimb un motiv. Ca părinte, dacă ne explicăm punctul de vedere pentru a ne motiva cerința, renunțăm la putere. Prea mulți părinți bine intenționați încearcă să-și convingă copii să le urmeze instrucțiunile, în loc să le amintească faptul că este normal să se opună, doar că  mama și tata sunt cei care conduc. Nu este nevoie să spunem „Este timpul să mergi la culcare. Mâine ai o zi grea. Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”, ci doar „Ai vrea să mergi să te speli pe dinți?”.

Este necesar să lăsăm la o parte explicațiile. Când copiii se împotrivesc părinților, ce cele mai multe ori o fac împotriva motivelor. Când renunțăm la motive, se opun mai puțin.

Ar fi interesant să descoperiți ce fel de mesaje transmiteți copiilor dumneavoastră și felul în care aceștia reacționează la ele. Sunt ascultători și fac întocmai ceea ce doriți? Sau se opun și ignoră cerințele pe care le formulați? Ce ajunge la copilul dumneavoastră din mesajul pe care îl transmiteți? Cum ați putea îmbunătăți aceste mesaje astfel încât să devină cerințe pozitive pentru copilul dumneavoastră?