Cum supraviețium Crăciunului într-o familie destrămată

                Pentru a supraviețui acestei perioade a anului și pentru a reduce impactul emoțional, este important să vă concentrați asupra nevoilor individuale ale fiecărei persoane din familia dumneavoastră, inclusiv a dumneavoastră înșivă.

                Ca părinte, este dificil dacă nu poți avea acces la copiii tăi de Crăciun. În consecință, este bine să nu te simți copleșit emoțional de acest inconvenient. Dacă vă aflați în această situație, puteți lua unele măsuri pentru a reduce impactul emoțional:

·      Vorbiți cu copiii dvs.despre aranjamentele pentru perioada de Crăciun

·         Clarificați cu copiii dvs. , faptul că nu te vor vedea în ziua de Crăciun

·         Rezervați-vă un timp pentru a vorbi cu ei în ziua de Crăciun

·         Planificați , cu copiii dvs., cum și când veți sărbători Crăciunul cu ei

·         Aveți grijă să  nu vă  copleșiți emoțional  copiii

·         Vorbiți cu o rudă, un prieten despre cum vă simțiți

                Este important să înțelegeți că copiii dvs. vor aștepta cu nerăbdare să petreacă Crăciunul fără a gândi în compania cărui părinte va avea loc. Chiar dacă dvs. suferiți la gândul îndepărtării, este posibil ca copiii dvs. să nu se simtă la fel. Permiteți-le copiilor dvs. posibilitatea de a se bucura de sărbătoarea Crăciunului departe de voi. Nu înseamnă că nu vor să fie cu dvs. sau că nu le pasă de sentimentele dvs. Cu cât veți permite copiilor dvs. libertatea de a se bucura, cu atât vor fi mai fericiți când se vor întoarce la dvs.

                Asigurați-vă că aveți griță de dvs. în timp ce copiii sunt plecați. Faceți-vă timp pentru a vorbi cu familia sau cu prietenii despre cum vă simțiți. Dacă vă simțiți încă copleșiți emoțional, poate fi o idee bună să vorbiți cu un profesionist despre cum să vă gestionați sentimentele.

                Vă doresc un Crăciun liniștit și împăcat!

Managementul furiei – episodul 5

                Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie.

                  Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni.

                Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicul al schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Managementul furiei – episodul 4

        De fapt, o atitudine de tipul „vezi-ți de viața ta și lasă-i și pe alții să trăiască” poate fi semnul unei poziții deconectate de sine, dacă nu clarificăm ce este sau nu acceptabil sau dezirabil pentru noi într-o relație.

Pentru exemplificarea  acestui deziderat, în cartea sa ”Dansul furiei”, Harriet Lerner folosește exemplul unei soții furioase pe faptul că soțul ei își neglijează sănătatea.  Nu fusese tratat medical corespunzător pentru o problemă la picior, care se agrava, iar soțul nu avea de gând să ceară o a doua opinie medicală. Soția își exprima mânia ținând predici interminabile despre ce ar trebui să facă pentru sine și interpretându-i sentimentele și comportamentul. ”Ești autodistructiv”; ”Te neglijezi, așa cum s-a neglijat și tatăl tău”;  ”Îți negi temerile” etc. În chip de răspuns, soțul ei devenea din ce în ce mai pasiv față de problema sa ( un lucru lesne de înțeles , dat fiind faptul că soția exprima suficientă grijă pentru amândoi) și își menținea tot mai rigid refuzul de a lua în considerare un alt tratament. Acesta era dansul circular al furiei, în care soția îi transmitea că știe ce este mai bine pentru el, fapt ce avea ca urmare următorul pas al soțului: intensificarea declarației de independență în această privință, ceea ce ducea la predici din ce în ce mai  lungi și mai frecvente din partea soției despre ce ar trebui să facă el și despre ce simte el de fapt.

Când ne aflăm într-o situație similară trebuie să recunoaștem că celălalt trebuie să stabilească singur sentimentele lui, să decidă ce riscă și să-și asume responsabilitatea primară pentru propria sănătate. Este sarcina lui, nu a noatră.

Cu ajutorul specialistului, soția din povestea autoarei, a făcut o schimbare importantă atunci când a vorbit cu soțul ei despre propriile sentimente, în loc să-l critice și să-i țină predici. Tatăl ei murise din cauza unei maladii degenerative, când ea avea 12 ani, și acum era speriată că avea să-și piardă și soțul. Renunțând la a se mai concentra asupra „neglijenței” soțului, ea a fost capabilă să-l roage pe soț să meargă la medic din cauza nevoilor și sentimentelor sale. Nu l-a mai învinuit pe soț pentru reacția ei, nu a mai spus că-i vrea binele ci i-a împărtășit propria problemă și i-a cerut să-i respecte intensitatea disconfortului pe care ea îl resimțea.

Când ne folosim furia pentru a face declarații despre sine, adoptăm o poziție de putere, deoarece nimeni nu poate combate gândurile și sentimentele noastre. Unii pot încerca, dar nu trebuie să răspundem cu argumente logice în apărarea noastră. Putem spune , pur și simplu : ” Ei bine, ție poate că ți se pare o nebunie, ceva irațional, dar eu așa văd lucrurile”.

Desigur, nu există nicio garanție că ceilalți își vor schimba comportamentul așa cum ne dorim noi. Merită, totuși, să încercați!  Succes!

Managementul furiei- episodul 3

Cu toții recunoaștem intelectual faptul că, repetând eforturile noastre ineficiente, nu obținem nimic. Cu toate aceastea, în mod ciudat, cei mai mulți dintre noi continuă să facă același lucru, în special când sunt furioși. De exemplu: O parteneră a cărui partener devine din ce în ce mai rece atunci când aceasta îl presează furioasă să își exprime sentimentele nu face altceva decât să devină și mai cicălitoare; problema partenerei  nu este că nu-și poate exprima mânia, ci că o folosește într-un mod care nu funcționează, și totuși continuă să procedeze la fel.

În cartea sa Dansul furiei, Harriet Lerner definește urmăritorul emoțional ca fiind acea persoană care își diminuează anxietatea împărtășind sentimentele și căutând contact emoțional intim; în timp ce distanțați emoționali sunt acele persoane care își reduc anxietatea intelectualizând și retrăgându-se.

Când apele sunt liniștite, urmăritorul și distanțatul pot părea că formează un cuplu perfect complementar. Ea este spontană, plină de viață și reactivă emoțional. El este rezervat, calm și logic.

Dar cum apare o briză care face valuri (un copil bolnav, o problemă financiară etc), fiecare dintre ei exagerează în stil propriu și de aici încep necazurile. Ea reacționează repede, căutând contact direct și refugiu în intimitate. Ea își împărtășește sentimentele și vrea ca și el să facă același lucru. El recționează foarte logic și rațional, într-o manieră care pentru ea nu este acceptabilă. Deci ea îl urmărește și mai insistent, vrând să știe și mai mult despre ce gândește și simte el, iar el se distanțează și mai mult. Cu cât el se distanțează mai mult, cu atât ea îl urmărește mai departe; și cu cât ea îl urmărește mai departe, cu atât el se retrage și mai departe. Ea îl acuză că este rece, nesimțitor, inuman. El o acuză că este băgăcioasă, isterică și obsedată de control.

Rezultatul ? După un timp femeia intră în ceea ce terapeuții numesc „distanțare reactivă”. Simțindu-se respinsă și sătulă să se simtă astfel, în cele din urmă își vede de treaba ei. Bărbatul are acum și mai mult spațiu pentru a se simți în largul lui și, în timp, se aproprie din ce în ce mai mult de ea, în speranța de a stabili un contact. Dar este prea târziu. ”Unde ai fost când am avut nevoie de tine?” îi spune ea furioasă. În acest punct, pentru o vreme, cei doi pot face un schimb de roluri între distanțat și urmăritor.

Când urmăritorul devine conștient de comportamentul său și încetează să mai urmărească și începe să redirecționeze energia în propria viață- fără să se distanțeze  sau să exprime furia față de celălalt- dansul circular urmăresc-urmăritor se întrerupe.

Vă invit să vă gândiți la momentele voastre de furie față de partenerul vostru și să identificați ce rol ați îmbrățișat în acel moment?

Managementul furiei- episodul 2

1.        Putem învăța să intrăm în contact cu adevăratele surse ale mâniei noastre și să ne clarificăm poziția. ”Ce anume îmi stârnește furia în această situație?” Care este problema reală aici?” ”Ce gândesc și ce simt?” ”Ce vreau să realizez?” ”Cine este responsabil și pentru ce?” ”Ce anume vreau să schimb?” ”Ce lucruri voi face și ce lucruri nu voi face?” Este uimitor cât de des plecăm la luptă fără să cunoaștem scopul războiului. Poate că folosim energia furiei noastre pentru a încerca să schimbăm sau să controlăm o persoană care nu vrea să se schimbe, în loc să folosim aceeași energie pentru a ne clarifica propria poziție și propriile posibilități de alegere.
2.        Putem deprinde abilități de comunicare. Acest lucru ne va maximiza șansele de a fi ascultați și de a participa la negocierea conflictelor și a neînțelegerilor care ne interesează. De multe ori, faptul că explodăm sau ne certăm ne poate ușura temporar, dar după ce furtuna trece, descoperim că nimic nu s-a schimbat.
3.        Putem învăța să observăm și să întrerupem tiparele de interacțiune neproductive. A comunica clar și eficient este greu chiar și în cele mai bune circumstanțe. Când suntem furioși, este și mai greu. În mijlocul furtunii, nu te prea poți observa pe tine și nu poți fi flexibil. Atunci când emoțiile sunt foarte intense, putem învăța să ne calmăm și să ne detașăm puțin, pentru a distinge care este rolul nostru în interacțiunile de care ne plângem.
4.          Putem învăța să anticipăm contramișcările sau reacțiile de tip ”schimbă-te la loc” ale celorlalți și să le facem față. Fiecare dintre noi aparține unui grup sau sistem mai larg care are tot interesul ca noi să rămânem exact acolo unde suntem acum. Dacă începem să ne modificăm vechile tipare de tăcere, de insinuări sau de ceartă și culpabilizare ineficientă, vom fi inevitabil întâmpinați cu o puternică rezistență sau cu contramișcări. Această reacție care ne cere să anulăm schimbarea va veni atât din interiorul nostru, cât și din partea persoanelor importante din jurul nostru.

Pe măsură ce învățăm să ne exprimăm mai clar și mai direct, ceilalți pot deveni ei înșiși la fel de direcți cu privire la propriile gânduri și sentimente sau cu privire la faptul că nu se vor schimba. Atunci când acceptăm aceste realități, s-ar putea să avem de făcut alegeri dureroase: alegem să rămânem într-o anumită relație sau situație? Alegem să o părăsim? Să rămânem și să încercăm  să facem noi ceva diferit? Ce anume? Nu este ușor să răspundem, la aceste întrebări și nici măcar să ne gândim la ele.

Pe termen scurt, uneori este mai simplu să ne menținem vechile obiceiuri, chiar dacă experiența personală ne-a arătat că sunt ineficiente. Pe termen lung totuși, avem mult de câștigat printr-un proces de dezvoltare personală. Sunt nenumărate cărți pentru dezvoltarea personală, important este să vă puteți detașa de realitatea în care trăiți și să fiți cât mai obiectivi cu putință. Evident că acest proces este mult ușurat dacă are loc în prezența unei persoane calificate care vă poate îndruma și ajuta să vă mențineți obiectivitatea.

Domna cumsecade și scorpia

 Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa cum durerea fizică ne transmite să ne retragem mâna din dreptul flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără însăși integritatea sinelui nostru.

                În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre credințele nerealiste implementate în creierul meu în timpul copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.

                Femeile care își exprimă deschis furia  sunt cele mai suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem lipsite de feminitate. Limbajul comun condamnă aceste femei, numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”, „castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o femeie – pe mama acestuia!

                De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei persoane și este puțin probabil să întreprindem schimbări de ordin personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba viețile tuturor; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi care o cer activ.

Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.

                Există însă și reversul medaliei: dacă a simți mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu rezolvă problema.

Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe sine.

Sindromul „doamnei cumsecade”

                Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem declarații deschise despre  ceea ce gândim și simțim atunci când bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul, riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât crește mânia.

                „Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm pentru că nu primim destul.

                Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”, „egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”, „zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a recâștiga aprobarea celorlalți!

Femeia „scorpie”

                Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele care depun eforturi lipsite de succes pentru a schimba o persoană care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru, reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne plângem.

             Toate avem experiența directă a acestor două tipare comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat eficient și nu am rezolvat problemele reale.

Ce-ar fi să începem să ne desvățăm de acele deprinderi destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un ciclu de articole dedicat gestionării furiei.