Domna cumsecade și scorpia

 Furia noastră poate fi semnalul că facem și dăm mai mult decât am vrea. Sau ne poate avertiza că alții fac prea mult pentru noi, în detrimentul propriei noastre competențe și creșteri. Așa cum durerea fizică ne transmite să ne retragem mâna din dreptul flăcării aragazului, durerea provocată de furia noastră apără însăși integritatea sinelui nostru.

                În ciuda acestei realități, femeile au fost descurajate să-și recunoască și să-și exprime direct furia. Suntem făcute să avem grijă de ceilalți, să-i consolăm, să-i liniștim, să facem pace și să aplanăm conflictele. Și acum îmi amintesc una dintre credințele nerealiste implementate în creierul meu în timpul copilăriei: „femeia trebuie să lase de la ea”.

                Femeile care își exprimă deschis furia  sunt cele mai suspecte. Spre deosebire de eroii de sex masculin, care luptă și chiar mor pentru crezurile lor, femeile pot fi condamnate pentru că luptă pentru drepturile lor. Exprimarea directă a mâniei face să se spună despre noi că „nu suntem niște doamne”, ne face să părem lipsite de feminitate. Limbajul comun condamnă aceste femei, numindu-le „scorpii”, „vrăjitoare”, „cățele”, „frustrate”, „castratoare”. Un aspect colateral, dar foarte interesant, este că limbajul nu cuprinde niciun termen depreciativ pentru a descrie bărbații care își descarcă mânia pe femei. Nici măcar „fiu de cățea” nu condamnă bărbatul în cauză, ci aruncă vina tot pe o femeie – pe mama acestuia!

                De ce sunt femeile furioase atât de amenințătoare pentru ceilalți? Dacă suntem vinovate, cuprinse de îndoială, ne aflăm în rândul lumii. Nu trecem la acțiune decât împotriva propriei persoane și este puțin probabil să întreprindem schimbări de ordin personal și social. Dimpotrivă, femeile furioase pot schimba viețile tuturor; ele lansează provocări, așa cum arată ultimi zeci de ani de feminism. Iar schimbarea este o chestiune dificilă și neliniștitoare pentru oricine, inclusiv pentru acelea dintre noi care o cer activ.

Există totuși câteva întrebări despre furie pe care ar fi bine să ni le punem: „De ce m-am înfuriat de fapt?”, „Care e problema și a cui?”, „Cum să-mi dau seama cine e de vină și pentru ce?”, „ Cum pot învăța să-mi exprim mânia așa încât să nu mă mai simt neputincioasă?”, „Când sunt furioasă, cum pot să-mi comunic clar poziția, fără a deveni defensivă sau fără a ataca?”, „Ce risc să pierd dacă mă exprim mai clar și mai asertiv?”, „Dacă mânia nu ajută la mare lucru, oare ce ar trebui să fac?”.

                Există însă și reversul medaliei: dacă a simți mânie semnalează o problemă, exprimarea violentă a mâniei nu rezolvă problema.

Când emoțiile devin foarte intense, mulți dintre noi depun eforturi neproductive de a-l schimba pe celălalt și astfel nu-și exercită puterea de a se înțelege și de a se schimba pe sine.

Sindromul „doamnei cumsecade”

                Dacă ești o „doamnă cumsecade”, cum te comporți? În situații în care chiar ar trebui să ne stârnească mânia sau să ne facă să protestăm, noi rămânem tăcute sau plângem, ne autocriticăm sau ne simțim „jignite”. Dacă totuși ne simțim furioase, ținem furia în noi, pentru a evita conflictul deschis. Evităm să facem declarații deschise despre  ceea ce gândim și simțim atunci când bănuim că o astfel de claritate l-ar face pe celălalt să se simtă incomod sau ar dezvălui neînțelegerile dintre noi. Cu timpul, riscăm să pierdem claritatea sinelui, deoarece facem un efort atât de mare pentru a citi reacțiile celorlalți și a ne asigura că nu agităm apele,încât riscăm să pierdem din ce în ce mai mult capacitatea de a recunoaște gândurile, sentimentele și dorințele proprii. Astfel începe un ciclu al înfrângerii de sine: Cu cât cedăm mai mult, cu cât facem mai mult ce vrea celălalt, cu atât crește mânia.

                „Doamnele cumsecade” sunt campioane la resimțirea culpabilității. Dacă ne simțim vinovate că nu dăm destul sau nu facem destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne supărăm pentru că nu primim destul.

                Nu este ușor să dobândim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovate și de a începe să ne folosim furia pentru a pune sub semnul întrebării și a defini ceea ce este corect și adecvat pentru viețile noastre. Exact când ne gândim serios să facem o schimbare, ceilalți își pot întări tacticile care nasc în noi culpabilitatea. S-ar putea să ne numească: „egoiste”, „imature”, „egocentriste”, „rebele”, „nevrotice”, „reci”, „iresponsabile”, „zgârcite” sau de ce nu eternul „castratoare”. Cât de mare poate fi tentația de a ne întoarce rapid la „locul nostru”, pentru a recâștiga aprobarea celorlalți!

Femeia „scorpie”

                Altele dintre noi sunt „scorpii”: nu se sfiesc deloc să se înfurie și să-și declare dezacordul. Cuvintele și imaginile negative care descriu femeile ce vorbesc deschis sunt mai mult decât niște stereotipuri sexiste crude; ele indică o realitate dureroasă. Cuvinte ca „ bătaie de cap”, „cață”, „cățea”, sunt expresii ale neajutorării și lipsei de putere și nu sugerează nici măcar posibilitatea schimbării. Aceste cuvinte reflectă starea de blocaj ce ne caracterizează viețile atunci când în jurul nostru plutește o mare cantitate de emoție și când nimic nu se schimbă cu adevărat. Femeile care se ceartă ineficient sunt de obicei cele care depun eforturi lipsite de succes pentru a schimba o persoană care nu vrea să se schimbe. Atunci când încercările noastre de a schimba credințele, sentimentele, reacțiile sau comportamentele celuilalt nu funcționează, putem continua să facem același lucru, reacționând în moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decât să agraveze tocmai acele probleme de care ne plângem.

             Toate avem experiența directă a acestor două tipare comportamentale. Într-adevăr, „doamnele cumsecade” și „scorpiile”nu sunt altceva decât două fațete ale aceleași monede, în ciuda aspectului lor radical diferit. Rezultatul este același: rămânem neajutorate și neputincioase. Nu simțim că deținem controlul asupra calității și direcției vieții noastre. Sentimentul nostru de demnitate și stimă de sine au de suferit deoarece nu am clarificat eficient și nu am rezolvat problemele reale.

Ce-ar fi să începem să ne desvățăm de acele deprinderi destructurante, ca să putem folosi „energia furiei” în slujba propriei demnități și dezvoltări? Deschid cu această postare un ciclu de articole dedicat gestionării furiei.