Cât de greu construim o relație de cuplu

O relație se construiește anevoios printr-o succesiune de conflicte, de crize, de tatonări și de medieri, care în cazul fericit va conduce la ajustări , la adaptări sau se va sfârși printr-o separare și ruptură.

Conviețuirea într-o relație înseamnă acceptarea în timp a faptului că te legi de o anumită ființă, a te alia cu ea în vederea realizării unui proiect de viață în comun. Viața de cuplu presupune capacitatea de a te lega de celălalt, fără ca aceasta să însemne a și-l atașa, a-l sufoca sau a-l poseda.

Pentru a putea face o alianță, trebuie să știm uneori să desfacem alianțe, adică să acceptăm , să ne distanțăm sau să modificăm sau să inventăm raporturi noi cu persoanele semnificative din viața noastră anterioară relației de cuplu.

Dar să parcurgem pe rând etapele unei relații amoroase și să înțelegem mizele în jurul cărora se structurează secvențele relaționale ce vor coabita mai mult sau mai puțin armonios cu sentimentele, credințele, visurile unuia sau ale celuilalt.

Faza timpurie a cunoașterii este marcată de viziunile idealizate despre celălalt și despre relația la care ne așteptăm. În această etapă am tendința să-mi limitez exprimarea personalității mele în funcție de ceea ce cred eu că reprezintă dorințele, prioritățile, nevoile celuilalt. În paralel, voi da atenție trăsăturilor și aspectelor pe care le consider valoroase la el. Voi avea grijă să fiu tolerantă și voi trece cu multă grație peste trăsăturile care îmi plac mai puțin. În ceea ce mă privește, voi căuta să mă pun în valoare, să accentuez trăsăturile care îi plac celuilalt, iar pe de altă parte, voi încerca să le  ascund pe cele care nu-i plac. Voi renunța de bună voie la activitățile care îmi plăceau, dar care riscau să nu fie împărtășite de partener. Dimpotrivă, o să-mi placă brusc boxul, cursele de mașini, cățărările... pentru că celălalt este un împătimit al sportului.

Rezumând, îl văd pe celălalt așa cum vreau, nu așa cum este. Mă străduiesc să-i arăt că sunt capabilă să-i satisfac nevoile personale specifice. Și pot merge până a-mi imagina că sunt singura în stare să i le satisfacă.

Fiecare în parte caută să se contopească în alianța noi. Dar cu timpul această relație idealizată este supusă realității. Fațetele personalității noastre mai puțin expuse încep să se dezvăluie. Încetul cu încetul, acestea vor începe să deschidă răni narcisiste, chiar dacă ele vor rămâne ascunse. La început aceste răni vor fi mascate sau  pansate de speranță sau recurgând la bunăvoința fiecăruia, dar aceste răni sfârșesc a fi reactivate la cea mai mică decepție sau frustrare.

Din această etapă  ar fi de dorit să învățăm să ne diferențiem.

Apoi apare etapa luptelor pentru putere. Este momentul când se crează zone de influențe, se instalează acorduri tacite, se împart roluri. Începem să conturăm harta relației, unde se remarcă sfere în care „mai mult  eu iau deciziile care îți convin” și altele în care „mai mult tu iei decizii care îmi convin și mie”. Aceste încercări de influențare, vor duce încet dar sigur la înstrăinarea de celălalt, de dorințele noastre sau vor naște tendințe de a-l supune pe celălalt așteptărilor noastre. În această etapă apar forțele de destrămare dar și primele reacții de violență directă sau indirectă la adresa celuilalt. Cu cât sunt mai conservatoare, cu atât o să-mi forțez partenerul să fie așa cum am crezut eu că este, cum am vrut eu să cred că este, cum m-a lăsat el să cred că este.

În această etapă a relației, ar fi bine să învățăm să renunțăm la a mai dori să-l schimbăm pe celălalt.

Este momentul apariției perioadei de criză ce corespunde mișcării de destrămare a acelui status-quo construit cu atâta implicare emoțională. Această etapă este marcată de redirecționarea energiilor și investițiilor afective spre alte sfere de activitate, centre de interes, roluri : muncă, casă, copii, prieteni, somatizări, alcool. În această etapă, misiunea noastră devine tot mai grea: putem învăța să acceptăm unicitatea relației.

Încercările de a depăși criza vor trece prin conflictele necesare maturizării relației. Este momentul să ne autodefinim pentru a-i arăta celuilalt pe ce poziție ne situăm.

Urmează etapa când vine vremea să acceptăm realitatea. Ea presupune să recunoaștem o pierdere, că putem renunța la ideea că fiecare poate și trebuie să-i închine totul celuilalt, că fiecare poate și trebuie să aștepte totul de la celălalt. Legătura de iubire se va poziționa, în cel mai bun caz, pe baze noi. Este etapa în care fiecare devine responsabil pentru propriile acte. Nu îl mai consider pe celălalt responsabil de ceea ce mi se întâmplă mie.

Atunci când relația supraviețuiește etapelor precedente, partenerii se vor putea regăsi într-o creație comună prin deschidere conștientă, ascultarea celuilalt și a lumii.

Viața în doi, bazată pe respectul de sine, simțindu-te respectat și respectându-l pe celălalt, înseamnă să rămâi deschis la schimbări și dezvoltare personală. Înseamnă să fi atent la etapele ce trebuiesc traversate, chiar dacă uneori sunt în disonanță. Înseamnă să înveți câteva principii de viață în comun și să-ți asiguri mijloacele cu care să aplici aceste principii. Înseamnă să nu confuzi niciodată sentimentele cu relația, și să dezvolți o relație sănătoasă pentru fiecare. 

Propuneri legislative privind prevenirea Alienării Parentale

17 august 2016

Am însoțit delegația  Asociației Române Pentru Custodia Comună, la Palatul Parlamentului. Deputatul independent Remus Cernea, împreună cu societatea civilă reprezentată prin Asociația Română Pentru Custodia Comună, au depus un set de modificări legislative menite să sprijine victimele reale ale războiului dintre părinți – copiii, și reducerea fenomenului de alienare parentală, fenomen ce a luat amploare în România începând cu anul 2013.

„ Noul Cod de Procedură Civilă a relaxat și îngreunat punerea în executare a sentințelor privitoare la minori, instituția autorității părintești stimulând tot mai mult fenomene de tipul răpirii de minori de către unul dintre părinți. Spre exemplu, adesea părintele la care nu s-a stabilit locuința copilului refuză aducerea înapoi a acestuia la finalul programului de legături personale! Se înregistrează situații în care copilul este mutat în altă localitate și chiar ajunge să fie înscris la o altă unitate de învățământ! În absența unor prevederi legale clare și cuprinzătoare pentru asemenea conjuncturi, procedura de executare durează uneori ani de zile și este, de cele mai multe ori, aproape imposibil de realizat. În aceste condiții, anual se înregistrează mii de copii care pierd contactul cu unul dintre părinți pentru ani de zile, uneori pentru decade.” precizare făcută de Iulia-Mihaela Călin -relații publice ARPCC 

Propunerile legislative,înregistrate la Camera deputaților, privesc modificarea și completarea unor articole din Codul Penal și din Codul de Procedură Civilă și vin în ajutorul copiilor ajunși armă sau instrumente în mâinile unuia dintre părinți - fapt ce generează pentru micuți grave probleme în dezvoltarea și formarea viitorului adult. Modificările vizează operativitatea și finalitatea cazurilor în care copiii sunt supuși constant unor situații tensionate și dificile care depășesc puterea lor de înțelegere, de către unul dintre părinți. Legislația în vigoare are deocamdată lacune care favorizează astfel de situații nedorite, dar modificările avute în vedere pot ameliora substanțial situația.

Ziua internațională de conștientizare a alienării parentale

24 Aprilie 2016
Alienarea parentală este recunoscută de instanțele de judecată, dar nu are efecte juridice. Mai exact, nu există o lege clară prin care părintele abuzator să fie pedepsit.
Asociația Română pentru Custodia Comună a organizat pentru prima oară în România „ Ziua internațională de conștientizare a alienării parentale”. M-am alăturat și eu acestor  oameni inimoși. Imagini din timpul interviului acordat postului de televiziune TV1.
Cei interesați de acest subiect pot accesa site-ul  www.appcc.ro.

Cum producem kilogramele în plus?

Glucoza este o sursă importantă de carburant pentru organismul nostru, fiind indispensabilă pentru funcționarea creierului. Acesta este motivul pentru care ea se găsește în permanență în sângele nostru.

Prezența glucozei este semnalată de nivelul de glicemie care este „ normal” de 1 g de glucoză pe litru de sânge, pe stomacul gol. Când scade acest nivel, secreția hormonului pancreatic,glucagonul, ridică valoarea până la un nivelul normal.

La îngurgitarea unei glucide, glicemia va crește , mai mult sau mai puțin în funcție de natura glucidei, până la atingerea unui maximum, denumit vârf glicemic. În acest moment, intră în scenă pancreasul care va secreta alt hormon, insulina, rolul ei fiind de a alunga glucoza excendentară din sânge, pentru a o stoca în ficat sau mușchi, urmând a fi utilizată la nevoie. În acest fel, sub influența insulinei, valoarea glicemiei revine la normal.

La o persoană slabă, doza de insulină pe care o secretă pancreasul este întotdeauna direct proporțională cu valoarea glicemiei. În schimb la o persoană supraponderală și, în consecință, la cele obeze, pancreasul secretă o cantitate mult mai mare de insulină.

Hiperinsulinismul este responsabil de creșterea în greutate și s-a putut demonstra (Creff Herschbergad, Obésités, Ed. Masson ,1988), că el declanșează mecanisme metabolice, care vor determina organismul să stocheze anormal o parte din grăsimile consumate la ultima masă, dar și excesul de glucoză, în loc să le ardă.

În anii '80, când a fost descoperită această realitate, cercetătorii au crezut ( și din păcate marea majoritate încă mai cred și acum) că, dacă o persoană era hiperinsulinică, înseamnă „că n-a avut noroc”, invocându-se ereditatea. Concluzia pentru toți acești „specialiști” era simplă: ”Singurul mod de a suprima hiperinsulinismul este să slăbești, iar ca să slăbești e necesar să reduci aportul caloric global și să mărești consumul fizic”( Dr.J.Fricker, Le métabolisme de l'obésité, Le recherche,1989,p200-208).

Cred că deja v-am amețit cu atâtea referințe pur teoretice. Închei cu concluzia: pentru a preveni (chiar suprima) excesul ponderal, este suficient să se acționeze asupra cauzei inițiale, adică schimbarea obiceiurilor alimentare, în care să se aleagă exclusiv acele alimente cu indice glicemic scăzut. Cu alte cuvinte nu cantitatea ci calitatea alimentelor contează în bătălia cu kilogramele.

Această alegere este foarte benefică din punct de vedere psihologic.

Când se începe o dietă hipocalorică, apar frustrările înfometării, care duc la stări de  nervozitate, chiar agresivitate, putând ajunge la stări depresive. Subiectul este măcinat de gândurile negre: ” Ah” N-am voie să mănânc cartofi!”

Dacă începi o dietă respectând indicele glicemic al glucidelor, nu înfometezi  organismul și este posibil să cultivi gândirea pozitivă: ” Vai ce bine! Pot să mănânc cât vreau! ”

Mami și tati se despart!

În ciuda faptului că separarea și divorțul sunt astăzi foarte frecvente și mult mai acceptate decât cu ceva vreme înainte, ( cu greu m-am abținut să nu spun „pe vremea mea”) această situație rămâne extrem de dificilă pentru copii,  care trebuie să facă față unei perioade de nesiguranță, de criză și destabilizare marcantă.

Cel mai greu moment este acela când trebuie să-i comunicăm copilului nostru că ne despărțim.  Iată câteva sfaturi:

Dați-i vestea când despărțirea este irevocabilă. Vorbiți-i de despărțire când sunteți convinși că veți face pasul. În caz contrar, trecând timpul, copilul trăiește cu nesiguranța zilei de mâine:„ Oare tati și mami, chiar se despart? Când ? Astăzi? Mâine?” Riști să-i dai copilului speranțe deșarte.  Sunt mulți copii care încearcă să-și împace părinți. Ei riscă să dezvolte un sentiment de vină, mai ales când eforturile lor nu dau roade.

Dați-i vestea împreună Ideal ar fi ca vestea să fie comunicată împreună și la toți copiii odată. Prezența ambilor părinți conferă un strop de securitate în marea de gânduri și trăiri ce va să vină.

Alegeți momentul potrivit. Luați în considerare suficient timp, pentru a fi apoi în măsură să gestionați criza care va urma ( să vă consolați, să vă liniștiți copilul) sau să discutați liber despre această decizie. Evident că cel mai potrivit este în weekend. Copilul va avea timp să se liniștească  și să „digere” vestea înainte de a se întoarce la grădiniță sau școală.

Găsiți cuvinte potrivite și explicațiile adecvate. Explicațiile să fie scurte și simple. Evitați detalii despre viața conjugală și motivele pentru care vă despărțiți. Dacă i se spune ceva de genul” tati iubește altă femeie” sau ” mami pleacă pentru că nu-l mai iubește pe tati”, copilul va înclina să-l deteste pe părintele care pleacă. Puteți să-i spuneți că ”mami și tati nu mai sunt fericiți împreună și decât să se certăm  mai bine am hotărât să nu mai locuim în aceeași casă”.

Liniștiți-vă copilul : „pentru că nu este vina ta”. Explicațiile trebuie să-i ofere copilului conștientizarea că nu este responsabil de decizia voastră.

Liniștiți-vă copilul: ambii părinți îl iubesc în continuare ”Mami va fi întotdeauna mama ta, tati va fi întotdeauna tatăl tău” Indiferent cu care dintre părinți va rămâne copilul , el trebuie să fie convins că celălalt părinte îl iubește.

Liniștiți-vă copilul cu privire la ceea ce se va întâmpla. În mintea copilului vor apărea întrebări care au fost deja prezente în mintea părinților : „ O să mă mut în altă casă?”, „ Eu cu cine rămân?”, „ O să îmi mai pot vedea prietenii?”, „Câte nopți o să dorm la mami și câte la tati?”,  „ O să o mai vizitez pe bunica?”. Nu ezitați să folosiți un exemplu (pozitiv) al altei familii care a trecut prin această situație.

Nu îi cereți copilului să aleagă. Este absolut ne-recomandat să îi cereți acest lucru, deoarece ar însemna să-i cereți să ia partea cuiva, să facă o alegere care este prea grea pentru el și care va genera inevitabil un sentiment de culpabilizare insuportabilă și evident extrem de nocivă.

Nu trebuie uitat faptul că despărțirea părinților este rezultatul unei relații care s-a degradat în timp, ceea ce face să fie mai ușor de suportat pentru părinți, pe când copiii sunt puși adesea în fața faptului împlinit: ”Mami și tati se despart”   Despărțirea, casa cea  nouă și poate  chiar noul  partener de viață ( și familia lui!) sunt multe schimbări într-un timp scurt! Așadar trebuie să vă respectați copilul, să încercați să-i  înțelegeți comportamentele, reacțiile și faptul că el nu va accepta de la o zi la alta atâtea schimbări importante. 

Calculul caloric este lipsit de sens!

Calculul caloric este pur teoretic și cu totul aproximativ din următoarele motive:
·       Dacă analizați indicațiile date de diferite tabele, veți observa că există variații importante pentru același aliment
·     Conținutul caloric al alimentelor fluctuează cât se poate de mult, în funcție de felul în care sunt consumate: crude sau preparate; cu sau fără grăsime
·       Proporția de grăsimi poate fi foarte diferită de la o bucată la alta, pentru carne, de exemplu.Totul depinde de felul  în care a fost crescut animalul, de modul de pregătire al bucății de carne și de felul în care a fost gătită
·    Calculul (teoretic) caloric nu ține cont de condițiile de absorbție  a lipidelor și glucidelor în intestinul subțire, absorbție care este influențată de prezența sau absența fibrelor din mâncare.
·        În prezența brânzeturilor fermentate, calciul din aceste brânzeturi captează o parte a grăsimilor care nu mai sunt absorbite. Astfel, caloriile respective se regăsesc în fecale.
·       „Natura” caloriilor acționează și asupra transformării lor: grăsimile saturate, de exemplu, sunt mai ușor de stocat, în vreme ce grăsimile polisaturate (ex Omega 3) sunt mai ușor folosite și deci „arse”.
·       În fine, un calcul caloric nu ține cont de ora când sunt ingerate alimentele. S-a demonstrat că absorbția glucidelor, a lipidelor și a proteinelor variază în funcție de ora zilei și chiar de anotimp. Absorbția este influențată și de mediul chimic pe care alimentele îl întâlnesc  în intestin. La rândul lui acest mediu depinde de natura nutrimentelor, de ordinea lor de intrare, precum și de volumul lor.

Iată de ce calculul caloric, care nu ține cont de toți acești parametri adiționali ( unii dintre ei caracteristici individului respectiv), se dovedește lipsit de sens! 

Instinctul de supraviețuire

De ce ne îngrășăm după o dietă hipocalorică?

Simplu: Organismul uman este, în realitate, condus de un instinct de supraviețuire care intră în acțiune imediat ce este supus unei amenințări induse de restricție. Dacă se menține „înfometarea” , instinctul de supraviețuire va determina corpul la o continuă reducere a consumului. De exemplu: unui organism obișnuit să consume 2500 de calorii, i să dau doar 2000 de calorii. El va resimți lipsa celor 500 de calorii și va consuma din depozitul de grăsime. După un anumit timp, organismul acceptă schimbarea, se mulțumește cu cele 2000 de calorii. Moment în care apare stagnarea greutății. Acum intră în acțiune instinctul de supraviețuire ce va determina organismul să reducă consumul la 1700 de calorii, de exemplu, ca să economisească 300 de calorii.

Organismul uman este de fapt animat de același instinct de supraviețuire ca al câinelui care își îngroapă osul când , de fapt, e mort de foame.

Cei care practică regimurile hipocalorice știu, de altfel, foarte bine că orice schimbare de regim cât de mică, în timpul unui weekend de exemplu, îi poate face să ia dintr-odată două-trei kilograme pentru care au avut nevoie de săptămâni întregi să le dea jos.

Acesta este motivul pentru care se recomandă celor care vor să slăbească, să nu sară peste nici o masă. Cei care sar peste mese, își provoacă organismul care, din cauza frustrării la care este supus, profită și își face rezerve excesive la mesele următoare.

Este un fapt recunoscut că obezitatea la femei este mai rebelă decât la bărbați. Diferența este dată de fiziologia specială a femei. Masa adipoasă a organismului feminin este de două ori mai mare decât a bărbatului. Obezitatea se traduce atât la bărbat cât și la femeie prin creșterea volumului fiecărei celule adipoase, dar, și asta este specific femeii, și printr-o multiplicare a numărului celulelor adipoase. Drama este că această situație nu este reversibilă. Se poate reuși scăderea volumului celulelor adipoase, dar este imposibil să li se reducă numărul după ce acesta a crescut.

Or, unele studii au arătat că, mai ales în cazul unui proces de restricție alimentară, se întâmplă ca organismul feminin, punând în acțiune instinctul de supraviețuire, începe să fabrice noi celule adipoase( hiperplazie).

Cabinetele de psihologie se confruntă cu numeroase cazuri de clienți care, cu prețul unei raționalizări sever controlate și cu enorme frustrări bazate pe regimuri de 800 de calorii, nu numai că nu reușesc să slăbească, dar cel mai adesea continuă să adauge kilograme.

Situația este cu atât mai dramatică cu cât, aceste persoane sunt complet lipsite de nutrimentele indispensabile, ceea ce se traduce printr-o oboseală cronică, dar și o vulnerabilitate la boală. Un mare număr dintre aceste persoane sunt depresive, chiar anorexice.

Mitul boilerului

Toate studiile medicale arată că obezitatea este în creștere constantă în țările civilizate, cu toată scăderea, paradoxală, a aporturilor energetice în conformitate cu recomandările oficiale.

A trecut aproape o jumătate de secol de când oamenii de știință au observat că în orice formă de obezitate apăreau anomalii ale secreției hormonului insulină, care era implicat în diabet, hipertensiune arterială sau afecțiunile coronariene. Dar hiperinsulinismul ( ca și insulino-rezistența, care este una din complicațiile lui), era ,și din păcate mai este în mică parte și acum , considerat mai degrabă o consecință a obezității.

În fiecare an, înainte de sezonul estival, aproape toate revistele scot celebrele lor ”rețete de slăbit”. De fapt, ele nu fac decât să răspundă așteptării cititorilor asupra cărora începe să acționeze sindromul ”costumului de baie„.

Dacă, de la un ziar la altul, regimurile-miracol propuse ca să scapi de trei sau cinci kilograme înainte de vară se deosebesc unele de altele prin variante cât mai abracadabrante, toate au un punct comun: propun o formulă hipocalorică.

Istoria va dovedi că umanitatea s-a înșelat, promovând cu încăpățânare un principiu care și-a dovedit eșecul atât de evident și de permanent.

În mileniul III ,încă se mai compară organismul uman cu un boiler: dacă aportul energetic este superior consumului, nu totul este „ars”, surplusul fiind în mod „logic” înmagazinat și subiectul se îngrașe.

Raționalizând astfel, așa cum încă mai fac atâția pretinși profesioniști ai dieteticii, înseamnă să ignori diferitele mecanisme metabolice, dar și să negi particularitățile individuale datorită cărora fiecare ființă este unică.

Familia

                       Familia izvorul vieții afective

Familia și relațiile familiale reprezintă principalul izvor al vieții afective a omului.Dorothy Law Nolte, a exprimat foarte frumos și clar acest adevăr, în poemul ei”Copiii învață ceea ce trăiesc”(1954):

Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate,copiii învață să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși;

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia;

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să fie vinovați;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel;

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață să fie generoși;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți;

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul;

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.

Psihologia Integrativă

Psihoterapia Integrativă

Doctrina centrală a psihoterapiei integrative, plasează în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutică în toate dimensiunile ei. Fiind dat modelul dinamic integrativ, în contextul holismului, care susține că întregul este mai mult decât suma parților sale, “bazele epistemologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experiențelor personale subiective ale fenomenologiei și explorarea simultană a ambelor, adăugând o noua dimensiune esențială pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea interumana.” (Evans, Gilbert 2005).
Legat de aceasta, exista o obligație etica a psihoterapeuților integrativi de a dialoga cu colegii despre diverse orientări profesionale și de a rămâne informați cu privire la descoperirile în domeniu.

Psihoterapia integrativa îmbrățișează în primul rând o atitudine particulară în ceea ce privește practica psihoterapiei, afirmând importanța unei abordări unificate a metodelor în tratamentul persoanelor. Un aspect important este răspunsul adecvat și eficient la necesitățile psihologice, cognitiv-comportamentale, emoționale  și spirituale ale persoanei. Scopul este acela de a facilita integrarea astfel încât calitățile persoanei, care există și funcționează în spațiul intra-psihic, interpersonal și socio-politic sunt maximizate, ținând cont de limitele fiecărui individ și condițiile exterioare.

În acest cadru de lucru este recunoscut faptul ca integrarea este un proces la care terapeuții trebuie să se adapteze și ei. Cu toate acestea, este recunoscut faptul ca pe lângă integrarea personală, este necesar și angajamentul de îmbunatățire a cunoștințelor în domeniul psihoterapiei și domeniile aferente. Recenta renaștere a interesului în neuro-știință și neuro-biologie oferă un alt pod de integrare între clinicieni din diferite orientări.

Psihoterapia integrativă promovează așadar flexibilitatea abordării, bazele epistemologice sprijină non-linearismul și multi-cauzalitatea domeniului teoriei și subscrie la menținerea standardelor de excelență în serviciile pentru clienți. Astfel, când psihoterapeuții integrativi creează diferite strategii, tehnici și construcții pentru rezolvarea diverselor situații, acest proces nu se face hazardat, ci într-o manieră bazată pe intuiția clinică și o cunoaștere solidă și clară a problemelor existente și a soluțiilor necesare.
Într-o analiză finală, psihoterapia integrativă pune în prim plan abordările particulare și combinate în tratarea diverselor probleme, și, de asemenea, plasează o prioritate asupra acelor factori comuni tuturor genurilor de psihoterapie. Pe de altă parte, pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, bunătate, onestitate și egalitate cu privire la personalitatea clientului, într-o manieră care să afirme integritatea și umanitatea celuilalt dar și a sieși.

Despre mine

                                                               Despre mine
Am descoperit că este destul de util să dai o aromă scopului și procesului terapiei sub forma unei povești scurte. Vorbesc aici de un eveniment istoric bine cunoscut și nu pot să-mi amintesc de unde am citit sau auzit prima dată de el în contextul terapiei, dar poate îți este și ție folositor!

Îți amintești de povestea lui  Cristofor Columb care, cu o flotă mică, a plecat într-o călătorie de descoperire?

Ei bine, au fost momente în timpul aventurilor sale pe mare, când vântul bătea cu putere, iar micile corăbii înaintau cu bine. Dar au fost momente când vântul se oprea complet și apa devenea liniștită și corăbiile pluteau în derivă săptămâni  la rând...Și au fost perioade cu tunete și fulgere puternice, cu vânturi ce aduceau torente de ploaie și valuri uriașe pentru corăbii și echipaj..

Experiența terapiei poate reflecta toate cele trei descrieri ale acestui voiaj epic.

Columb plecase într-o călătorie pentru a descoperi un nou drum către India, dar în schimb a descoperit o nouă lume!

Sunt Maria Pleșca  și sunt pregătită să fiu  alături de tine  pe drumul autocunoașterii. Vom simți împreună cum e să te întâlnești cu demonii și limitele proprii, să ne bucurăm de pașii înainte, dar să și acceptăm și pașii înapoi. Voi fi alături de tine când vei învăța să iubești și să te iubești cu adevărat, să dezvolți și să închei relații...toate acestea, dincolo de standarde, credințe, iluzii și păreri.

Vreau să mă bucur de fiecare dată să pot oferi celor aflați într-un moment de impas suport, ghidare și însoțire în procesul de ameliorare, îmbunătățire și vindecare a suferinței ce  le umbrește bucuria de a trăi.

Depresia

                                                                                                                                                                                                                 

Datorită gradului de răspândire,depresia  și-a căpătat renumele de  „guturaiul psihiatriei”.

Ea nu trebuie confundată cu tristețea. Tristețea este o stare sufletească normală în anumite momente în care viața ne încearcă. Depresia presupune deja patologie.
Cauzele depresiei sunt multiple:
– evenimente de viață negative;

– pierderea cuiva drag;
– lipsa unei relații apropiate;
– un partener critic și/sau ostil;
– absența unui suport social;
– lipsa stimei de sine pe termen lung;
–alcoolism în familie;
– neglijarea din copilăria timpurie.

Depresia se caracterizează prin următoarele:
– trăirea sentimentului de tristețe;
– plâns frecvent;
– sentimentul de vinovăție;
– anxietate;
– iritabilitate;
– tensiune psihică;
- persoana afectată  nu se mai bucură de activitățile normale;
– nivelul energiei psihice este redus și orice acțiune, cât de mică, presupune efort;
– tendința de retragere,petrecând mult timp în pat sau în fotoliu;
– nevoile sexuale sunt diminuate;



– apetitul scade;
– somnul este dificil;
– activitățile obișnuite agreabile, cum ar fi lectura unei cărți sau vizionarea unor programe TV, devin dificile și plictisitoare, pentru că subiectul nu se mai poate concentra.
În cazul depresiei psihotice apar sentimente puternice de inutilitate, vinovăție  și auto-devalorizare, precum și idei și tentative de suicid.

Pe măsură ce tulburarea depresivă se dezvoltă, gândurile negative automate devin tot mai frecvente și tot mai intense și tind să estompeze gândurile raționale.
Acestea produc simptomele depresiei, care, la rândul lor, întăresc modelul negativ de gândire și astfel se formează un cerc vicios.
Psihoterapia sparge cercul vicios, învățând pacientul să adreseze întrebări provocatoare gândurilor negative, pentru a verifica dacă fundamentarea lor este corectă.
Trebuie identificat pattern-ul de gândire negativă.
O atenție deosebită trebuie acordată: expectațiilor negative în legătură cu terapia
Capacitatea pacientului de a intra în relație de colaborare cu psihoterapeutul.
Unii pacienții își spun: „Dacă îi spun cum mă simt cu adevarat, mă va respinge” sau ” Este treaba lui să mă facă bine fără nici un fel de efort din partea mea”.
Referitor la strategia de psihoterapie în depresie – strategia comportamentală – cum ar fi auto-monitorizarea, realizarea și urmărirea unor programe și a unor sarcini gradate – au drept scop antrenarea persoanei afectate în acțiuni menite să îmbunătățească dispoziția.

Exemple de categorii de gânduri iraționale:

– supra-generalizare: extragea unei concluzii pe baza mai multor incidente izolate („Tot ceea ce fac este greșit”);
– raționamente dihotomice: gândea în extreme („Dacă nu fac acest lucru perfect, mai bine nu-l fac deloc);
– inferențe arbitrare: extragerea unei concluzii în lipsa dovezilor care o susțin
-abstracțiunea selectivă: se acordă atenție doar aspectelor negative ale vieții „Nu am avut nicio clipă plăcută astăzi”, în timp ce  momentele agreabile ale zilei nu au fost conștientizate.
O strategie utilă într-o astfel de situație constă în realizarea unei liste cu avantajele și dezavantajele menținerii convingerii respective.
De asemenea, temele pentru acasă  au menirea de a-l ajuta pe pacient să-și însușească tehnici de auto-ajutorare.
Deși persoanele depresive par a fi dificil de abordat, observațiile clinice au demonstrat că psihoterapia poate fi de folos în multe cazuri.
(Sursa- Tratat de psihoterapie cognitiv -comportamentală)