Brâncuși a eliberat sculptura de
preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă
a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei,
a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, el a oglindit felul
de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat
rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a
artei populare românești.
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era cel de-al șaselea copil al
lui Radu Nicolae Brâncuși, aflat la a doua sa casnicie cu Maria Brâncuși.
În toamna anului 1894 Brâncuşi se
înscria la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, moment de cotitură cu
implicaţii, nu numai asupra destinului său personal, dar şi al artei universale
în general. Acest demers neaşteptat avea însă în fundal o serie de întâmplări
legate între ele, care l-au dus treptat pe tânărul hobiţean în acest punct,
întâmplări care l-au făcut mai târziu să spună că „Viaţa mea a fost un şir de
miracole”.1
Pentru a înţelege mai uşor traseul lui
Brâncuşi până la acest eveniment crucial al vieţii sale, o scurtă biografie se
impune. Mama sa, Maria „era din neam de diaconi. Numele său de fată, Diaconescu,
îi arată şi spiţa şi treapta, amândouă de mândrie pentru ea...” De aceea ea a
dorit ca fiul ei să devină preot: „căci ea îl visa pe el, pe noul născut, de
carte să ţie, popă să fie. Popă! Ea a visat chiar acest lucru, în noaptea
întâmpinării ursitorilor (a treia seară după naştere), când ursitoarea cea
„bălaie-bălaie, atinsese cartea cu degetul ei de sidef... şi tălmăcea: Popă o
să fie!”era şi mai şi peste diacon!”2 Cu toate acestea, Constantin,
copil fiind, nu părea să aibă o atracţie deosebită spre carte. Între cinci
şi șapte ani, Brâncuşi şi-a făcut, vara, stagiul de ciobănel la stână, pe
lângă un baci în munte... Locurile erau pline de basme si povești. Muncea
efectiv, şi îşi dădea aportul în mica gospodărie de moşnean, mic proprietar şi
cultivator de pământ, pe un sol de munte cam sărac, cu ierburi perene şi
bogăţii forestiere”.3 Dar cel mai mult, în această perioadă, l-a
fascinat pe Brâncuși, poveștile cu tot
felul de întâmplări, povești care aveau să-l inspire în întreaga sa creație
artistică. El a fost marcat de povestea unui cioban care a iubit o fată săracă pe care a luat-o de la părinți într-o sâmbătă seară, după care, ea a
dispărut.Toată noaptea băiatul a căutat-o, iar către zori o pasăre i-o adusese
pe fată. Brâncuși povestea întâmplarea, adăugând :”Mereu mă obsedează pasărea
asta!” .
În
1912 a inceput sa lucreze la “ Măiastra “, o pasăre fantastică din
povestirile populare românești , având darul de a-și schimba infățișarea și de
a glăsui în mod încântător . În mitologia populară, pasarea măiastră îl îndruma
pe Făt-Frumos în încercările sale , îl apăra de vrăji și săvârșește o serie de minuni pentru a-l ajuta . În miturile
străvechi , “Pasărea“ este simbolul forțelor binefăcătoare care îndepărtează
răul . ”Măiastra “ a inaugurat ciclul “ Păsărilor “ ,
căruia sculptorul avea să-i consacre 30 de ani de căutări laborioase.
După decesul
tatălui, el rămâne ”fiul mamei” și ”Legat de fustele sale și-a dezvoltat
sensibilitatea, dar și grija față de mamă și sora mai mică, în mod
compensatoriu. S-a dezvoltat și harțagul cu fratele cel mare, rezultat din
prima căsătorie, cu care a avut multe certuri. A preluat, ca adolescent,
grijile de pater familias, pentru a ajuta cele două ființe feminine neajutorate”.4
In întreaga lui viață, Brâncuși a
adorat femeia, a respectat-o și a protejat-o, sacrificând familia în favoarea
artei. A fost înconjurat de femei frumoase care au fost: muzele, prietenile sau
amantele lui. Brâncuși a păstrat o discreție totală a legăturilor sale
amoroase. La sfârșitul vieții, credincios concepției sale tradiționale românești
despre viață, s-a logodit simbolic, înaintea morții, cu fiica lui Eugen Ionescu
( Alice- Marie France care avea atunci
16 ani), spre a nu porni ” nelumit” în marea călătorie.5
O vagă predilecţie spre artă s-ar putea observa, de timpuriu (înainte de
a fi împlinit opt ani), din obiceiul lui de a colecţiona pietre de râu frumos
şlefuite, cu forme deosebite. Un alt „semn” ar fi realizarea unor modele de
chipuri umane în lut: promitea câte unui copil din vecini „că, dacă îi păzeşte
şi oile lui, îi va face chipul în humă.”6 Se ştie, de asemenea că, „În
iarnă face oameni de zăpadă; forme în stare să aducă bucurie oamenilor”.7
Se poate constata la Brâncuşi, încă de mic, un puternic spirit de independenţă,
sentiment datorat probabil şi faptului că rămâne fără tată la vârsta de nouă
ani. Se văd şi „primele semne ale unei firi solitare”, deoarece se izolează
pentru un timp, construindu-şi o colibă de lemne în preajma râului, la „capătul
punţilor”.8
Costache reacţionează, arătându-şi
firea independentă. El nu poate ”organic să accepte constrângeri cărora nu le
înţelege rostul” . Era un copil care făcea totul „numai de capul său”, ne
transmite colegul său de bancă V. Blendea , care îl descrie însă apreciativ:
„avea cap bun, de pricepea repede şi-i plăcea să ştie de toate”.9
Poate că din acest motiv mama sa Maria (căreia „nu-i poate scăpa spiritul
deosebit al acestui copil delicat şi totodată energic”) „nu şi-a pierdut încă
speranţa de a face din el un popă ” şi
de aceea a ţinut mereu ca el să facă şcoală, ceea ce s-a şi realizat: primele
două clase (1883, 1884) la Peştişani, clasa a treia (1885) la Brădiceni, iar în
1886 el „Urmează, dar nu promovează clasa a patra primară”.10
Nu trebuie uitat că Brâncuşi avea „în
sine intuiţia mândriei unui trecut străvechi, neîndoielnic şi se simţea mândru
de firea înconjurătoare, de locuri, de tradiţiile trecutului care îl înălţau
până la hotarele unde orgoliu devine păcat”.11 El „se ştia şi se
ţinea drept român get-beget, neoş de viţă şi din neam de seamă, de tulpină din
Brediceni şi de ştiinţă difuză şi de la bătrâni primită ca veniţi de dincolo de
munţi”. De la părinţii lui i s-ar fi transmis că ei sunt „boieri de la facerea
lumii”, ceea ce îi dădea „o semeţie care-l scoate din rândul tovarăşilor lui de
şcoală şi de joacă”.
Aptitudinile înnăscute ale lui Brâncuşi
în a prelucra lemnul, s-au manifestat de când era încă mic, având obiceiul sa
poarte cu el un mic cuțit cu care cioplea orice îi cădea în mână.12
Manualitatea deosebită a lui Brâncuşi era moştenită pe linie paternă, în
special de la bunicul său: Când faima îndemânării dulghereşti a bătrânului era
amintită, sculptorul menționa cu mândrie : ”moșii mei au durat biserici”.
Brâncuși iși manifestă dorința de
indepentență, așa cum am spus, de
timpuriu: prima fugă de acasă se produce la vârsta de șapte ani, când părăsește
Hobița ” pentru a pleca în lume”.13 Este repede găsit de mamă la
Târgu Jiu. Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în
gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o
trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația
intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine, insatisfacția cu statu-quo.
Celălalte ” fugi” au loc cu acordul mamei și bunicii materne: mama recunoscând
că fiul ei nu are chemarea cărții, și este de acord cu desprinderea fiilui de
casa părintescă, neîngrădindu-i șansa de a avea o viață mai bună.. Rând pe rând
în încercarea sa de a se ” procopsi” Brâncuși își face ucenicia în boiangeria
lui Ion Musculescu, prin birturi și prăvălii. Dar lui Brâncuși nu-i plăcea să
servească clienții. El era tolerat de catre patroni pentru că meșterea tot
timpul câte ceva. Măiestria lui în cioplitul lemnului , îl face să accepte un
pariu că va construi o vioară. Realizarea lui Brâncuși a fost, cu atât mai mare cu
cât, nimeni în România nu construia viori, iar el văzuse o vioară în vitrina
magazinului cu obiecte de muzică Baselli. Brâncuși a construit o vioară cu o
rezonanșă uluitoare, folosind o cutie de ambalaj pentru portocale.14
Acest moment a constituit întâlnirea sa cu ”destinul”. La această întâmplare
Omul destinului era de față: C. Grecescu- perier dar și consilier
județean. Uimit de perfomanța tânărului
Brâncuși, intervine și reușește să-i obțină o bursă internă la Școala de arte
și meserii din Craiova. La această școală va învăța: mecanica, tâmplăria,
turnătoria, fierăria, rotăria şi sculptura în lemn: Brâncuşi obţine notele: 10
(desen industrial), 9 (matematică, instrucţiune teoretică şi conduită). Practic
din acest moment va începe noua viaţă a lui Brâncuşi şi îndreptarea sa spre
artă, ceea ce l-a făcut să spună, fără îndoială, că „La Hobiţa, în Gorj, m-am
născut, dar la Craiova pentru a doua oară”15 .Ceea ce a urmat, se
ştie: Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902), plecarea la
Paris în 1904 şi, ca un apogeu al „şirului de minuni”, crearea de către
Brâncuşi a unui nou tip de artă, ideatică şi spiritualizată, lipsită de
spiritul mimetic: sculptura modernă. Făcând această scurtă trecere în revistă a
vieții lui Brâncuși am văzut că traseul său de dezvoltare și evoluție a marcat
din plin profilul psihologic al viitorului artist.
Fără îndoială, din punct de vedere al
atitudinii generale, Brâncuși aparține tipului introvertit. Introvertitul este
în fond un conservator temător de lumea exterioară și de orice schimbare.
Stabilit la Paris, Brâncuși a rămas ancorat în tradiția românească și în modul
de viață specific țăranului gorjean. În
închistarea sa, el devine orgolios și dornic de afirmare. Independența sa a
fost mai puternică decât conservatorismul numai în problema fugilor de acasă și
a plecării din țară pentru a-și urma chemarea. Trăia în mijlocul Parisului ca un
”prince-paisan”, se îmbrăca aidoma unui cioban carpatin, își confecționase
singur mobilierul , gătea singur, reprezentând exemplar tradiția noastră
seculară.
Atât introvertitul cât și extravertitul
sunt caracterizați din punct de vedere al predominanței funcțiilor psihologice
de gândire-sentiment (supuse rațiunii); senzație- intuiție (atribuite
inconștientului). Din această perspectivă Brâncuși a fost marcat de o gândire
creativă, ca funcție conștientă și de intuiție, ca funcție inconștientă. Acest tip
uman nu încearcă să convingă pe nimeni, crezând că adevărurile sale se vor
impune de la sine. Nu se pricepe să intre în grații, posedă o gandire
mitologizantă.
Are o
capacitate neobișnuită de a-și exprima sentimentele, verbal sau artistic,
pentru a-și exterioriza bogăția sa de arhetipuri.Gândirea artistului se află în
strânsă legătură cu imaginația, altă funcție psihică extrem de dezvoltată la
Brâncuși. Conform definiției: imaginația reprezintă o minimă originalitate a
modurilor de operare și a produsului final (ieșirea din tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutinare). Nu numai, fenomenele imaginative se construiesc înăuntrul sistemului de gândire,
ci şi gândirea se construieşte în interiorul sferei imaginaţiei, fapt ce
conduce la accentuarea laturii generativ-transformatoare a ei. În fine,
imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării
personalităţii. Intricarea creativităţii în procesarea imagistică duce la
individualizarea imaginaţiei creatoare; la rândul său, implicarea imaginaţiei
în structura creativităţii duce la manifestarea specifică a creaţiei imagistice
, în cazul nostru: sculptura. Rădăcinile imaginaţiei sunt adânc înfipte la
Brâncuși, în natura fiinţei umane, în „instinctul libertăţii“, în „trebuinţa
individualizării şi afirmării Eului“, în „trebuinţa de nou, de schimbare“, în
„trebuinţa de securitate afectivă internă“, în „reacţia la saturaţie, la
monotonie, repetabilitate“ etc. Latura creativă nu se reduce doar la modul de
transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea presupune şi legarea a
ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om,
pentru societate. Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de
corespondenţă adaptativă între produsele imaginaţiei şi stările de necesitate
ale omului, începând cu trebuinţele bazale – biologice şi materiale – şi
terminând cu cele spirituale – de cunoaştere, estetice etc.
Maslow
vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima
izvorăşte din inconştient şt este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel
mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să
inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan,
impulsurile. La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi
sensibilitate faţă de artă. Tipul secundar de creaţie îşi are punctul de
plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine
organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu
eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă. Brâncuși a posedat ambele tipuri de
activism creator într-o relativă echilibrare şi armonie. Rezultatul acestei
sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii artistului de a fi
surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru Brâncuși era
important să simtă atracţie faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie
impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri“ imaginative în domeniul
obscur al necunoscutului, al noului.
În
memoriile sale artistul spunea că, ținuta și modul său de viață au fost influențate de țara sa de origine, respectiv de: simplitatea, bunul
simț, dragostea de natura. Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o
asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia
naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească. În
artă, naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea
esenţelor ascunse în material (de către un sculptor gânditor, şi nu un simplu fotograf).
Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el
în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se
aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. El ţinea cont
de morala cotidiană populară (de „gura satului”), păstrând simţul comunitar al
satului patriarhal şi principiile de convieţuire cristalizate de-a lungul
mileniilor.16
Era
cunoscut prin bunătate, omenie (calitatea cea mai de preţ pentru Brâncuşi),
bună vecinătate, ospitalitate (homerică la tinereţe) şi cumpătare.Un aspect
care îl asemăna ţăranilor români, şi care l-a făcut bine cunoscut, era
oralitatea „esopică” prin care acesta ţinea să îşi transmită înţelepciunea şi
filosofia sa asupra vieţii şi lumii.
Altă
componentă a personalității creative a lui Brâncuși este originalitatea în
gândire și idei, capacitatea de a vedea lucrurile în modalități noi.
Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele
ferm structurate și stabilite, și de a
utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale. În acest sens,
Brâncuși refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: ”La umbra marilor
copaci nu crește nimic”. 17
Teresa
M. Amabile spunea în 1992 că ” oamenii sunt mai creativi atunci când sunt
motivați în primul rând de interes, plăcere, satisfacție, de caracterul
incintant al muncii, decât atunci când acționează sub impulsul presiunii externe”.18
Persoana motivată intrisec va desfășura o activitate mai creativă decât cea
extrinsec motivată. Brâncuși este adânc implicat în activitate
deoarece este liber de preocupările exterioare, irelevante pentru
activitate. Din punct de vedere al motivației, Brâncuși a excelat. El a creat în
ritmul impus de el, nu a făcut nici un rabat de la calitate în favoarea timpului
de lucru..A cunoscut gloria din timpul vieții, nu a avut grija banilor și nici
nu s-a expus în scandaluri precum alți artiști ai epoci , Picasso sau
Dali.
Dualismul
personalităţii lui Brâncuşi apare însă şi în registrul histrionic al
comportamentului său, atunci când îşi primea oaspeţii în atelier, ascunzându-se
în spatele imaginii pe care în spirit ludic şi-a construit-o pentru public.
Latura sa teatrală se îmbina însă armonios cu personalitatea sa, care inspira
consideraţie. ” Bucuria” era starea naturală a lui Brâncuși pe care și-o
menținea din copilărie, el păstând sentimentul unei ” permanente copilării” în
viață. Brâncuși spunea”În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie -
nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde
şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul
permanentei noastre copilării în viaţă”.19
Iată câteva comportamente ale personalității histrionice:
1.caută să atragă atenția celorlalți, nu agrează
situațiile în care nu este în centrul atenției.
2. caută stăruitor afecțiunea propiului anturaj
3. dramatizează exprimarea propriilor emoții, care sunt
foarte schimbătoare
4. stilul discursului său este mai de grabă emoțional,
căci evocă impresii și este lipsit de precizie și detaliu
5. are tentința de a idealiza sau, dimpotrivă, de a
deprecia excesiv persoanele din anturajul său
Exemple
ale comportamentului histrionic în viața lui Brâncuți, sunt nenumerate:
1.Aspectul fizic și moral, atribute ale unei personalități puternice, erau simbolizate
printr-o vestimentație specifică (haină și barbă albă) dar și de o detașare
față de mondenitatea și retragerea deliberată în universul creației.
2.Utiliza un procedeu al intimidării, pentru a intui
adevaratul caracter al omului. De exemplu, în cazul dramaturgului Eugen Ionescu,
la prima lor întâlnire, auzind că este dramaturg, Brâncuși îi afirmă respicat: ”
Detest teatrul!”.20 La răspunsul scriitorului că tocmai din acest
motiv scrie drame, sculptorul se îmblânzește și deschide o sticlă cu șampanie.
3.Nu respecta comenzile ad litteram, ci inova după cum îi
dicta geniul său. În cazul comenzii primite în 1907 de la Eliza Stănescu pentru
Cimitirul Dumbrava Buzău, în care i se cerea să execute bustul lui Petre
Stănescu şi o femeie aplecată plângând, Brâncuşi nu respectă decât prima parte
(bustul defunctului), dezbrăcând femeia şi transformând-o
într-o Rugăciune sfâşietoare.
Un alt
exemplu : în 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București
și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Această
comandă urma să-l ajute pe Brâncuși să
plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două
tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua
tranșă ar fi urmat să o primească după terminarea bustului. Când a terminat lucrarea, aceasta a
fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare,
diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile
fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea
păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de
inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de
ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari
plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos. Mai
târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:” Ar fi fost o muncă ușoară,
dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca
să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se
înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând,
a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără
nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de
față... și dus am fost, pomenind de mama lor”.21
4. Brâncuși avea o
strategie de dezvăluire a noilor sale lucrării: După ce îşi plimba multă
vreme vizitatorii în jurul sculpturii vizate, acoperită
cu pânză albă, aţâţând curiozitatea
acestora la maximum, amfitrionul, cu un gest larg, teatral, smulgea
acoperământul, fără comentarii.
5.El iși fascina vizitatorul și prezumtivul cumpărător,
prin montarea unor sculpturi pe socluri rotative, reflectarea capodoperelor
sale pe suprafețe suprașlefuite.
6.Când a deprins arta fotografierii, Brâncuşi făcea numai
fotografii deformate, urmărind efecte de incadescență, estompări, reflexe,
umbre.22
7.Brâncuși spunea că ”Opera de artă trebuie să fie creată
ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor... Arta (mea) este
realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în
realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.”23
”Un
monument depinde întotdeauna de locul anumit pe care îl alegi şi de cum va
răsări sau va apune soarele deasupra lui, de însăşi materia înconjurătoare...
De abia atunci, având aceste date (perspective, fotografiate la diverse ore şi
luate din diferite unghiuri), îţi poţi alege materialele şi poţi să îi studiezi
formele - care vor trebui să se lege perfect cu Natura - şi să îi fixeze
monumentalitatea”24. Iată de ce în cazul ” Coloanei recunoștiinței
nostre fără sfârșit ” față de eroii căzuți în primul război mondial, în loc de
o singură piesă, Brâncuși realizează nemuritorul triptic al Porții sărutului,
Aleea scaunelor, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, proiectate peste
Coloana fără sfârșit.
8.Faima lui Brâncuși a devenit notorie și datorită
scandalurilor provocate de noutatea lucrărilor sale: în 1920 la Salonul
Internațional de la Paris, sculptura Principesa X a fost scoasă din expoziție
datorită simbolisticii sale falice; între 1926-1928 are loc procesul cu Vama S.U.A. câștigat de Brâncuși.
Vameșii americani au catalogat lucrarea „Păsări în văzduh”, drept obiect industrial și a supus-o vămuirii.
9.Nu în ultimul rând ,trebuie subliniat ca Brâncuși era
conștient de faptul că se afla în posesia unei ” comori” având misiunea de a o
trasmite generațiilor următoare. Mai credea că cea mai mare fericire constă în
contopirea esenței sale cu cea divină. Se simțea aproape de Dumnezeu. Brâncuşi
era conştient de valoarea sa, de geniul său. Acest lucru ni-l mărturiseşte
chiar sculptorul prin maxima: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi: sunt
departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile
esenţiale”. 25
1.Giedion-Welcker,C.(1981).Constantin
Brâncuşi.Bucureşti.Ed:Meridiane,1981 p.131
2.Paleolog,V.G. (b),(2004). Tinereţea
lui Brâncuşi.Craiova. Ed:Scrisul Românesc.
p.16
3.Pandrea, P.(b)(2009). Brâncuşi.
Amintiri şi exegeze.București.Ed: Vremea,
p.20
4.Ibidem
5.Lemny,D.,(2005),
Constantin Brâncuși.Iași. Ed:Junime
6.Buican,Alexandru,(2006).
Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.34
7.Idem,p. 15
8.Comarnescu,P.,(1972).Brâncuşi.Mit şi
metamorfoză în sculptura contemporană,București,Ed: Meridiane, p.29
9.Idem,p.30
10.Brezianu,
B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15
11.Paleolog,
V.G. (b), (2004).Tinereţea lui Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc, p.19
12.
Buican,Alexandru,(2006). Brâncuşi, o biografie.București. Ed: Artemis. p.35
13.Brezianu,
B.,(1998). Brâncuşi în România,București, Ed: Bic All, p .15
14.Idem,p.16
15.Georgescu-Gorjan,
S.,(2012). Aşa grăit-a Brâncuşi, Craiova.Ed:Scrisul Românesc,p.176
16.Sursa :”Spirit” și ”Materi”
în viziunea unui artist filosof :Constantin Brâncoveanu. Rezumat teză
doctorat.Buliga,S.L.Disponibil online la www.unibuc.ro.Accesat la data
de 22.02.2015
17. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui Brâncuși.Ediția a
IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia
18..Amabile, Teresa M. (1992). Growing Up Creative: Nurturing a
Lifetime of Creativity (2nd ed.). Creative Education Foundation.ISBN 978-0930222895
19. Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui
Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia
20.Pandrea,P.,(1967).Brâncuși-Amintiri și
exegeze.București.Ed :Meridiane
21.Lemny D.,Velescu,C.R.,(2004), Brâncuși
inedit.București.Ed :Humanitas
22.Marconi,R.,(1997).Politica Spațiului.Priveliști
inedite și oglinzi capcană în Atelierul Brâncuși.Revista ”Brâncuși” Nr.4
23.Zărnescu, C.,(2004). Aforisme și textele lui
Brâncuși.Ediția a IV-a.Cluj-Napoca,Ed :Dacia
24.Idem
25. Georgescu-Gorjan, S., (2012),Aşa
grăit-a Brâncuşi,Craiova, Ed:Scrisul Românesc
