Până
unde poate merge raportul rău cu tine însuți? Problemele stimei de sine ne
pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană,
atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori.
Există astfel diverse grade de raporturi
rele cu sinele:
- Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete.
- Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund”.
- Autoagresivitatea: psihică (să te insulți) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi”, în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidale care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.
Război
sau pace cu tine însuți?
Putem ajunge
să ducem un război cu propria persoană:
1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele
copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost
iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragedă vârstă.
2.Fiindcă suntem victima propriilor
idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.
3.Fiindcă credem că asprimea față de noi
înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă
blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele” ne-ar invada existența și ne-ar
duce spre culmile moliciunii și a mediocrității
Să
ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?
Ce
căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm? Dacă răspunsul dumneavoastră
este „să mă pedepsesc ca să mă schimb”, să știți că psihologia a arătat din
plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic.
Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți
pedeapsa”. Pedeapsa servește- eventual- la menținerea ordinii, nu la crearea
unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale.
Și violența, sub toate formele sale, chiar
și violența întoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv
al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru
a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă.
Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează
revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de
insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim
violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le
administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a
pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi
este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință.
Arta
schimbării nonviolente
De fiecare dată când oamenii au renunțat
la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală,
toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că,
dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul”, a sclavilor („nu înțeleg decât de
bătaie”), a copiilor („să-i mâni cu bățul”), etc. Violența față de sine nu este
decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.
Dacă ai practicat vreme îndelungată
agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui
să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile
reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare
retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu
încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu