Înstrăinarea în cuplu

Pericolul este că majoritatea dintre noi credem că această înstrăinare trece de la sine. Alegem să ignorăm aceste străfulgerări de gânduri și să ne îndreptăm atenția către lucruri care par presante și mult mai importante decât aceste semnale venite direct de la suflet, dis-de-dimineață, când încă cenzura rațiunii nu a fost activată.

                Dacă observați aceste semne este clar că nimic bun nu poate urma dacă nu intervenim la nivel conștient, îndreptându-ne atenția în mod voit spre aceste strigăte ale sufletului care la noi ajung însă, ca un palid ecou înăbușit de vocea rațiunii.

                Mai rămâne apoi de luptat cu acea instanță din capul nostru care sigur condamnă pe cineva, poate pe noi „sigur nu am făcut destul”, sau pe celălalt „care sigur a devenit distant, insensibil, preocupat de alte lucruri”. Iar noi în acest ultim caz, devenim victime ale sorți, decise să punem în practică mitul Penelopei, oferindu-i celuilalt timp „să-și revină”. Al doilea caz, de rezolvare a acestei situații, primește  coroniță de premiant fiindcă ne oferă o idee mai bună despre propria imagine de sine, prinți sau prințese, generoși și calculați, deciși să-l așteptăm pe celălalt. Pentru aceste persoane cu viziuni romantice, țin să vă amintesc că Disney World și ținutul basmelor nu se află în dormitor( se poate crea foarte bine de altfel, știm asta cu toții, dar nu din această perspectivă de alarmă când apar aceste gânduri de înstrăinare).

                Rezolvarea se află în conștientizare, asumare și dialog. Într-un cuvânt spus: acțiune! Iar pentru aceste acțiuni este nevoie de curaj. O relație se construiește în doi și nu înseamnă a gândi și a produce scenarii de unul singur. Apoi, o relație înseamnă comunicare. Cel mai mare secret al unei relații de cuplu este timpul petrecut împreună. Ar fi bine prin a începe să conștientizați cât timp petreceți împreună și dacă inventați ocazii sau creați oportunități pentru a fi, pentru a exista sau pentru a face lucruri împreună.

                Prin timpul acordat nu înseamnă să stai lângă partener și să te uiți la televizor. În acest caz, persoana „utilă” este televizorul, și nu partenerul sau partenera. A închide televizorul și a privi partenerul, a-i vorbi, înseamnă timp acordat cu iubire celuilalt. Împreună înseamnă ca nimic să nu ne distragă atenția. Acțiuni concrete pot fi acestea: să petrecem weekend-ul la munte, întâlniri la prânz în oraș, a sta de vorbă seara câteva minute despre ziua care a trecut, o plimbare în parc, eventual putem opta să mergem de mână cu persoana iubită. Când doi oameni sunt alături, asta nu înseamnă că sunt împreună. Ne putem afla în aceeași cameră cu celălalt, dar asta înseamnă că suntem doar unul în preajma celuilalt. Să fim împreună înseamnă să fim concentrați asupra a ceea ce se întâmplă la nivel afectiv, să avem dorința comună de a ne comunica afecțiunea, să ne placă să fim împreună.

                Iubirea matură, în care găsim bunătate și blândețe, crează un cadru de siguranță. Tonul blând, felul în care ne exprimăm o dorință sau o nevoie, îi transmit celuilalt ideea că-l respectăm, că îl considerăm egalul nostru. Partenerul poate alege să reacționeze la dorința ta sau să refuze, pentru că iubirea este întotdeauna o alegere. Când ești sarcastic, arogant sau pur și simplu ridici tonul pentru că ai fost deranjat de solicitarea lui, devii din iubit tiran. Teama sau vinovăția nu înseamnă iubire.

Fiecare dintre noi ar dori să aibă un paradis conjugal, numai că trebuie să înțelegem că acesta trebuie construit în fiecare zi, el nu poate exista pur și simplu, fără ca noi să facem nici cel mai mic efort. Nu există un singur vinovat al naufragiului sau un singur constructor al fericirii. În iubire, ca și în comunicare, este nevoie de doi!

Capcanele iubirii aparente

                Există tipul soțului laudativ și admirativ care manifestă o tandrețe demonstrativă pe scena socială, în grupul de prieteni, rude sau cunoscuți, ceea ce nu-l împiedică în intimitate să fie ostil, posac, indiferent față de soție. Soția excesiv de supusă, docilă, deși mimează necesitatea și satisfacția primirii unui sprijin și a unei protecții afective din partea soțului, decide și acționează de cele mai multe ori independent. Deseori joacă partitura îndrăgostitei, dar disimulează egoismul, imaturitatea și incapacitatea de a iubi real.

                Iubirea de fațadă, afișată demonstrativ, prin gesturi convenționale, plictisitoare, devine obositoare, lipsită de sens și substanță. Partenerii angajați în jocul interacțional al iubirii aparente prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă și matură cum este căsătoria.

                Iubirile tranzitorii, sau sindromul „Don Juan”, le manifestă personalitățile cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din jur, mereu în căutare de inedit și de schimbare, de nevoie de experimentare, insațiabilii afectiv, având o curiozitate erotică peste medie. Aceste persoane manifestă carențe pe planul stabilității și profunzimii sentimentelor, stilul de dragoste conturat fiind instabil și superficial.

                Iubirile egoiste constituie altă fațetă a posibilei aparențe a acestui sentiment. Partenerul care „iubește” egoist manifestă o veritabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv, iubindu-l pe celălalt doar dacă acesta devine lut modelabil după bunul plac al partenerului tiran. Dispare principiul simetriei și egalității în cuplu.

                Iubirea-compromis este o formă frecventă de iubire aparentă și se manifestă, de obicei, după consumarea unei vieți conjugale relativ îndelungate. Aceste cupluri, deși în aparență duc o viață conjugală în frustrări reciproce, insatisfacții și ostilități, încearcă să salveze aparența iubirii de dragul copiilor, al casei, al funcțiilor sociale. Concesia afectivă pe care unul dintre parteneri o face celuilalt reprezintă un compromis. Soția mimează indiferența față de escapadele soțului „pentru a păstra copiilor un tată”, soțul iartă răceala soției „pentru a avea copiii mamă”. În cuplurile scindate psihologic și sexual, iubirea-compromis maschează necesitatea menținerii unei relații materiale bine consolidate, imposibilitatea partenerilor de a renunța la obiceiurile și normele conviețuirii sociale statuate. Teama de judecată socială, de „gura lumii”, de oprobriu, acționează ca o pârghie mobilizatoare a resurselor cuplului în sensul menținerii sale pe traiectoria iubirii aparente. Astfel se conturează și apar viețile paralele sau cooperarea formală pe parametrii economici, soții devenind colaboratori co-interesați, lucizi, eficienți pentru a nu fi nevoiți să petreacă prea mult timp împreună.

                În iubirea incomplectă, unele dintre formele de comunicare și interacțiune sunt amplificate sau diminuate excesiv. În astfel de cupluri, fie că se dilată rolul relației cerebrale în dauna celei sexuale, fie lucrurile se petrec invers. Există soți hiperlucizi care comunică bine în planul ideilor, concepțiilor, acțiunilor și intereselor comune, dar se bucură mai puțin sau deloc de comunicarea erotică, sexuală. Există și celălalt pol, în care soții au o viață sexuală împlinită, dar au serioase dificultăți în planul aspirațiilor comune, al sferei de interese și concepțiilor despre viață. În ambele cazuri,  plictiseala  este pericolul care determină disfuncții ale cuplului, provocând devitalizarea căsniciei.

                Primul pas pentru îmbunătățirea vieții de cuplu este diagnosticarea relației. Având câteva indicii ale falselor ipostaze ale iubirii în cuplu, putem încerca să facem primul pas spre o nouă abordare a relației pe care o trăim alături de partenerul de viață pe care ni l-am ales.

Iubiri interzise

Cu greu găsești o persoană adultă, fie ea bărbat sau femeie, care să nu fi cunoscut, căsătorită fiind, această îndrăgostire nepermisă, neprevăzută în certificatul de la Starea Civilă. Unele persoane dau curs acestor iubiri. Altele încearcă să le reprime. Indiferent însă de felul în care alegem să ne manifestăm, aceste iubiri interzise ne dau bătăi de cap și sunt generatoare de întrebări existențiale și de probleme de cuplu. Dacă, în adolescență, „dușmanii” de care ne ascundeam neprețuitele iubiri erau părinții, în căsnicie avem de-a face cu un adversar de-a dreptul machiavelic, mult mai de temut, mai abil și mai periculos. Știți cine este acest adversar periculos, cu care ne luptăm și folosim toate tacticile posibile, de la arta războiului a lui Sun Tzu până la tratatele militare, de sute de pagini, ale lui Carl Von Clausewitz? Este minunata iubită de acum ceva timp, mireasa mult așteptată la altar, în fața căreia ați jurat credința dincolo de viață. Adversarul de azi este mirele, iubitul, pe care acum însă îl vedeți cu un coif în locul cununii din biserica în care v-ați unit viețile. Este uimitor procesul prin care voalul de mireasă se transformă în văl dens, sub care ne ascundem fața și sentimentele. Proces în care costumul de ginere se transformă în armură de fier, care să ne protejeze de cum intrăm pe ușa casei și, mai ales, a dormitorului conjugal.

Merită oare să sacrifici totul pentru aceste iubiri interzise?

Este omenește să uiți. Psihologic vorbind, folosim „uitarea” ca mecanism de apărare, să ne ferim de suferințe, de trăiri emoționale neplăcute. O facem inconștient și pur și simplu refuzăm să ne mai aducem aminte. Este ca un fel de protecție, pentru că acum, ea sau el, ne face să suferim, nu vrem, evităm să ne mai amintim. Însă, trebuie să încercăm să privim obiectiv aceste iubiri interzise. Iubiri interzise de un certificat de căsătorie.

După câțiva ani de căsnicie, nu prea mai ai forță de convingere această bucată de hârtie, care cine știe prin ce sertar se găsește. Iubiri interzise de morală sau de conștiință. Aceasta merge, în prima fază însă, până să guști din deliciile fructului oprit. Iubiri interzise de soție sau soț. Ei, de aici încolo începe războiul, fie el și conjugal, se poartă între două armate de argumente ale soțului și ale soției, ale agresorului și victimei, ale părinților aliați cu una din părți, ale copiilor atrași și ei, din nefericire, în aceste conflicte. Miza acestor stări conflictuale, a acestor războaie grele și pentru el și pentru ea, pentru toți cei implicați, de fapt, părinți, copii, prieteni, rude, este libertatea. Libertatea de a-ți permite să trăiești după pofta inimii. Iar trofeul nu este amanta sau amantul, așa cum s-ar crede, ci starea obținută într-o iubire interzisă! Întrebarea pe care te invit să ți-o adresezi este dacă merită. Nu amanta sau amantul, ci starea de război, relația încordată de acasă versus iubirea interzisă? Merită să înfrunți priviri ostile, certuri și mii de reproșuri, să treci prin tranșee inundate de lacrimi pentru a ajunge la aceea iubire interzisă? Merită oare să sacrifici minute, ore, zile pe câmpul bătăliei conjugale, unde victimele sunt liniștea căminului devastat de război și sufletele din casa în care locuiți, pentru aceste iubiri interzise? Dacă sunt doar o formă de evadare din rutina cotidiană? Sau dacă alegeți să aveți o relație extraconjugală fiindcă și prietenul meu are? Sau dacă ați întâlnit o persoană oportunistă, care doar profită de starea financiară sau de poziția pe care o aveți? Sau care doar răspunde cu abilitate nevoilor pe care le aveți? Fie ele sexuale sau „metafizice”, cum ar fi nevoia de valorizare, privindu-vă ca pe o zeitate și venerându-vă, soarbe fiecare cuvânt al dumneavoastră, contra cost, evident, căci nimic nu este gratis pe lumea aceasta. Nu vorbesc de bani când este vorba de iubire, ci mă refer la costuri în momente de liniște conjugală și împlinire sufletească.

Dați o valoare pe o scară de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simțiți!

Pentru că este posibil să fiți prins în vâltoarea acestor iubiri interzise, un moment de respiro și de evaluare obiectivă, de tipul pierderi-beneficii, cred că este util pentru liniștea, mulțumirea și starea de bine a fiecăruia. Starea de libertate se găsește în afara noastră. Important este să știm cum să o căutăm. Nu poți găsi o stare autentică, pentru că ți-o dă cel sau cea de lângă tine. Stările sunt în noi. Chiar și starea de iubire. De noi și nu de ea sau de el depinde starea de împlinire sau fericire. Din păcate, oamenii pierd o viață uneori și plătesc cu suferință și durere inimaginabilă, căutând alți parteneri, alte iubiri și nu găsesc ceea ce caută. Se aleg doar cu un gust amar și multe speranțe pierdute.

Merită să trăiești o iubire interzisă? Merită să-ți petreci viața căutând în alte ființe, în alte iubiri, în alte relații ceea ce ar trebui să ști că se află în tine, de fapt? Răspunsul se măsoară dând o valoare de la 1 la 10 stării de fericire pe care o simți chiar acum, chiar în acest moment, și apoi puteți răspunde la această întrebare: merită să trăiești un război al iubirilor interzise?