De ce este important să reziști dorinței de a controla

Anii de școală gimnazială reprezintă o etapă importantă a copiilor noștri, la care asistăm adesea îndurerați și tulburați. Deși încercăm să-i punem la adăpost de ceea ce urmează, ei aleargă curajoși înainte, dorind să guste din toate provocările vieții.

În timpul acestor ani, identitatea copiilor noștri este în mișcare, făcându-ne pe noi să fim neliniștiți. Privim cum dezvoltarea ia brusc o altă cale când se confruntă cu incertitudinile trupului în curs de maturizare și ale intelectului în devenire. Cuprinși de tensiuni hormonale și plini de nesiguranță, adolescenții se simt lipsiți de o bază. Unde până acum lumea le fusese bine definită în alb și negru, acum nu mai știu ce culori le zugrăvesc viața.

În această perioadă, copiii îți aparțin mai puțin. Cresc și au nevoie de spațiu pentru a o putea face, ceea ce înseamnă că trebuie să-ți slăbești dominația. Nu mai poți fi părintele atotputernic, ci trebuie să înveți să devii un partener prezent. Copiii tăi au nevoie să-i ți de mână, dar fără să-i conduci. Au nevoie să le fi alături când plâng, dar nu îți pot explica de ce plâng. Au nevoie să le respecți intimitatea chiar și atunci când se agață de tine. Au nevoie să-i accepți chiar când se resping pe ei înșiși și pe tine și au nevoie să-i înțelegi atunci când vorbele lor nu au nici un sens. Au nevoie să fi calm când te aduc la capătul răbdărilor, să taci din gură și să-i asculți când te imploră să le spui ce părere ai și au nevoie pur și simplu să le fi alături, trecând peste propriile tale  idei sau interpretări. Au nevoie să-i ierți că sunt uituci și distrați, înțelegând că e ceva hormonal. Au nevoie să renunți la ei ca bebeluși ai tăi și să le spui:„ Ești gata să mergi pe drumul tău, oricât de speriat ai fi”.

În acest moment al vieții lor, copiii sunt expuși grupurilor, precum și pasiunilor romantice, într-un mediu sufocat de cutume sociale. Fiecare prietenie va lăsa un semn asupra personalității lor când se metamorfozează în ceea ce ei consideră că trebuie să fie pentru a fi acceptați de societate. Sarcina ta este de a le fi alături și de a-i susține când sunt anxioși, menținând speranța, dar fără a minimaliza importanța experienței.

Este esențial să nu încerci să le repari viața, ci să înțelegi pur și simplu haosul acestor ani. Numai așa ei vor învăța să-și gestioneze emoțiile și să elaboreze propriile strategii de a face față.

Dacă te lași prins de emoțiile nestatornice ale copilului tău, purtat de propia-ți anxietate sau de ce i se întâmplă, vei fi incapabil să-l ajuți să treacă peste greutățile acestei etape. El are nevoie de stabilitatea ta, în ciuda faptului că poate te vei simți frustrat sau nu vei avea răbdare cu identitatea sa în continuă schimbare. Chiar dacă ți se pare pueril, copiilor trebuie să le pese de cum arată, de câți prieteni sau dușmani au, dacă profesorii îi laudă, cât sunt sau nu de isteți, dacă sunt invitați la o petrecere. Dacă le spui cât sunt de triviale aceste amănunte , îi alienezi. Vor crede că ei sunt superficiali.

Celălalt aspect al normelor sociale este tocmai ideea de a aparține unui grup. Din dorința de apartenență la grup , toți copiii și-ar putea vinde sufletul. Sunt atât de disperați de a fi validați, încât își vor abandona propriul adevăr și vor începe să adopte valorile celorlați. Când îi vedem cu câtă disperare încearcă să devină  niște copii populari ai școlii, va trebui să stăm tăcuți în umbră câtă vreme se îmbracă, ascultă muzică și adoptă o atitudine străină de sinele lor autentic.

Copiii noștri ar putea veni la noi cu solicitări pentru cele mai noi echipamente și articole la modă. Pot spune că prietenii lor „ au toate aceste lucruri” și că fără ele vor fi marginalizați. Am putea cădea pradă cererilor fără de sfârșit și, astfel, le-am transmite că factori externi precum obiectele din dotare sau opiniile celor populari au o mare  importanță pentru a susține stima de sine. Totuși, dacă rezistăm și-i putem învăța să se bazeze pe propriile valori, nu pe achiziții sau pe poziția dintr-un grup social, ei vor învăța să nu urmeze orbește mulțimea.

În timpul anilor de mijloc și de final ai adolescenței, suntem obligați să ne împăcăm speranțele pe care ni le făceam pentru odraslele noastre când erau mici cu faptul că suntem nevoiți să ne confruntăm cu problemele pe care credeam că le au doar alții. De fapt, oricare ar fi fost relația noastră cu copii înaintea acestor ani, ar putea părea că nu are nici o influență asupra comportamentului lor devenit acum deseori bizar. Și, totuși, reprezintă o evoluție normală.

Un adolescent dificil nu apare peste noapte: semințele au fost plantate demult. Doar că în această etapă, copiii noștri sunt mult mai atenți la propriile nevoi nesatisfăcute. Din păcate, dacă au tânjit după grija părintească autentică, probabil că o vor căuta in moduri nesănătoase.

Dacă ai fost strict cu copiii tăi, anii adolescenței sunt momentul în care se eliberează. Dacă ai fost prea permisiv când creșteau copiii tăi, astfel că nu au reușit să învețe să se rețină, acum devin sălbatici. Dacă ți-ai neglijat copiii sau ai lipsit, acum refuză să stabilească o legătură cu tine.

Din vasta experiență a Dr. Shefali Tsabary, care și-a făcut un crez din promovarea părintelui conștient, aceasta afirmă că în această etapă nu este prea târziu pentru vindecare. Doar că va fi mult mai greu. În aceste circumstanțe doctorul în psihologie clinică de la Universitatea Columbia, recomandă părinților să suporte durerea pe care le-o provoacă odraslele, știind că este o reflectare a incapacității părinților, de-a lungul anilor, de a stabili o legătură cu copilul ca o persoană reală, așa cum este el.

Adolescenții trec printr-un vârtej de emoții: se îngrăgostesc, se despart, sunt părăsiți și testează tot felul de limite fizice și psihologice. Mai mult ca oricând au nevoie de acceptarea ta așa cum sunt.

Fiecare copil realizează că, uneori, comportamentul său îl bagă în bucluc, dar nu e același lucru cu a nu fi acceptat și respectat pentru cine este el, fundamental. Din acest motiv este atât de important ca, părinți fiind, să ne eliberăm de iluzia că avem dreptul să aprobăm cine ne sunt copiii. Cine suntem noi să îi judecăm? Prin simplul fapt că respiră, au dreptul să spună ce gândesc, să își exprime sentimentele și să își manifeste spiritul. Astfel de drepturi sunt acordate o dată cu certificatul de naștere.

Dacă nu te mai iubește, învață să pierzi și retrage-te cu demnitate

Cine și-ar imagina că, într-o zi, persoana iubită ne dă vestea proastă că nu ne mai iubește? Nimeni nu este pregătit pentru un astfel de scenariu și pe cale de consecință mintea noastră refuză să ia în considerare semnele tot mai dese, preferând să credem că totul se datorează imaginației noastre.

Dar vine ziua, când partenerul nostru ne comunică pe un ton și cu o privire total necunoscute, că  nu ne mai iubește, că nu mai vrea să fim împreună.

Pun pariu că imediat după ce vă reveniți după impactul resimțit la aflarea veștii, vă lăsați pradă întrebărilor prostești de genul „ Te-ai gândit bine? Nu vrei să mergem să cerem ajutor? Ai pe altul/alta? Nu vrei să te mai gândești un pic? Etc etc”.

Dar răspunsul de respingere vine imediat ca un duș rece. Există oare ceva mai chinuitor decât siguranța celor care ne părăsesc?

Una din întrebările inevitabile: „de ce nu mă mai iubește?” Iată câteva posibilități: există o altă persoană, dorește să se reinventeze și are nevoie să fie singur sau, cel mai rău caz, pur și simplu sentimentele s-au stins.

Apare momentul când apare o forță necunoscută ce te împinge să crezi că o schimbare radicală în adâncul ființei tale, te va ajuta să-ți recâștigi dragostea pierdută. Și treci imediat la siluirea eu-lui tău în speranța că „mâine se va răzgândi”. Este minunat că ai slăbit și cinci kilograme! Dar el rămâne ferm în decizia sa. Și tu continui să refuzi să vezi realitatea. Cu fiecare încercare, te umilești și respingerea se confirmă. Uneori în numele dragostei facem acțiuni ridicole iar dacă nu suntem atenți, dragostea ne poate termina. Nu poți să te lupți cu morile de vând ca celebrul personaj a lui Cervantes, pentru a încerca să-ți salvezi relația. Pentru acest lucru e nevoie de doi oameni, două dorințe, două nevoi, doi care „să vrea să iubească”.

Indiferent de motivele și cauzele pentru care nu te mai iubește, renunță să mai duci o luptă inutilă și sfâșietoare. Această luptă lăsa multe sechele. Mai bine să suferi o singură dată o pierdere, decât să-ți biciuiești sufletul cu incertitudini susținute și crude; mai bine un realism sfâșietor de dureros decât credința oarbă care nu mută munții din loc.

Poate nu-ți vine să crezi, dar uneori, lipsa de iubire a partenerului îndepărtează povara incertitudinii! Gata ai scăpat: nu mai este nevoie să-i controlezi pe ascuns mesajele din telefon sau să jumulești margaretele! S-au terminat îndelungatele și epuizantele anchete și investigații existențiale! Paradoxal, dar suferința de a vedea realitatea așa cum este ea, aduce puțină mângâiere! Slavă Domnului pentru răcirea iubirii care intervine la cei care au căsnicii nefericite, la cei care nu se potrivesc și la cei care își fac rău în numele dragostei.

Sfaturi pentru a nu muri din dragoste, atunci când nu te mai iubește

1.       Învață să pierzi, chiar dacă doare. Are sens să urmărești pe cineva care nu mai vrea să fie alături de tine?

Există lucruri care sunt imposibil de obținut indiferent de intensitatea dorinței noastre. A învăța să pierzi este capacitatea unei persoane de a discerne ceea ce depinde de sine și ce nu, când să insiste și când să accepte situația dată. Și înțelepciunea populară ne spune că „dragostea cu sila nu se poate!”. Nu are sens să „convingi” pe cineva să te iubească, dar poți să-ți eliberezi mintea pentru a lăsa altă persoană care să se simtă fericită iubindu-te. Fiecare picătură de energie pe care o irosești în această luptă fără sens, mai bine folosește-o în vindecarea sufletului. Adoptă deviza celor care se iubesc: ” Dacă cineva nu mă iubește, nu știe ce pierde”.

Gândește-te la iubirile trecute din viața ta, la ce au reprezentat la momentul respectiv și uită-te la ele acum din perspectiva pe care ți-o dă trecerea anilor. Nu-i așa că nu mai simți nici o emoție? Multe dintre aceste amintiri nu sunt mai mult decât o poveste, o parte din CV-ul tău afectiv. Și ai făcut orice pentru a păstra acele relații. La momentul respectiv ai crezut și ai simțit că vei muri pentru fiecare iubire neîmpărtășită, dar în prezent te lasă rece. Ei bine, același lucru se va întâmpla și cu persoana care a încetat să te mai iubească azi; va deveni doar o amintire din ce în ce mai îndepărtată.

Nu există pastile pentru acest tip de durere. Trebuie să o suporți și să reziști ca și cum ar fi vorba de un meci de box: azi reușești o lovitură de dreapta asupra suferinței și mâine va puncta ea. Tot ce ar trebui să te preocupe este să nu pierzi prin knock-out, pentru că, dacă reziști, chiar dacă vei cădea în ring, te asigur că vei câștiga la puncte.

2.       Într-o iubire imposibilă, primul lucru pe care trebuie să-l pierzi este speranța. Ai fost învățat că „speranța moare ultima”. În cazul unei iubiri imposibile, lipsa de speranță este precum un balsam. Dacă nu te mai iubește nu anticipa în mod pozitiv. Speranța nerezonabilă și nejustificată face ca mintea să distorsioneze informațiile și începem să vedem ceea ce vrem să vedem și să simțim ceea ce vrem să simțim. Ești părăsit în dragoste, ești în pragul depresiei și tu gândești „ Dar dacă mă va iubi din nou într-o bună zi?”. Ei bine, o să te doară în cot, ți-ai deschis calea spre a găsi pe cineva mai bun pentru tine.

3.       De ce să te umilești? Umilirea în toate formele sale: implorare, jurăminte, ”plecarea capului”, transformarea în sclav pentru a-i face pe plac celuilalt- toate acestea se vor întoarce împotriva ta. Cuvintele nu vor schimba comportamentul cuiva care nu simte nimic pentru tine. Acceptă realitatea cu maturitate. Bagă-ți acest sfat în cap și în inimă: principiile nu se negociază. Dacă vrei să suferi, să plângi, să gemi, să te zvârcolești prin cameră când ești singură sau singur, atunci fă-le, dar nu renunța la suveranitatea ta, nu-ți zdrobi ființa. Suferă cât vrei, dar nu-ți răni amorul propriu.

4.       Înconjoară-te de persoane care te iubesc. Specialitatea unor oameni este de a pune sare pe rană: „ înțeleg cum te simți, ați avut o relație de invidiat. Ai pierdut un om minunat” Fără îndoială, există invidie sau rea-voință acumulate în presupusa prietenă sau presupusul prieten.  De ce să facă un astfel de comentariu în prezența unui „muribând/ă din dragoste”? Lucrurile de care ai nevoie sunt suportul emoțional, tăcerile împărtășite, bătaia ușoară pe spate, cuvântul de încurajare, dragostea familiei, cei care caută să-ți diminueze suferința. Ai nevoie de „mincinoși dragi” care să-ți spună că ești o partidă bună sau orice altceva care să cadă bine „eu-lui” tău deprimat. Critica constructivă trebuie uitată până trece potopul.

5.       Stai departe de tot ceea ce îți reamintește de fostul. Nu este nevoie să vizitezi singur locuri contaminate de amintiri emoționale. Curăță locul în care te afli. Nu uita: nu mai există nici o speranță, nu te mai iubește. Îndepărtează, împachetează și dăruiește tot ce a mai rămas din relație.

6.       Adu-ți aminte atât de cele bune, cât și de cele rele. Nu prea are sens să ridici în slăvi „anii de glorie” sau „momentele frumoase”. Echilibrează-le. Fără a cădea în ură viscerală, ponderează informațiile: nu uita ce a fost negativ, nu sanctifica pe cel care nu te mai iubește. Nu îndulci ceea ce este neplăcut. Dacă vei începe să exagerezi atributele pozitive ale lui sau ale ei, va fi mai greu de trecut peste durerea despărțirii. Să te desparți de un înger este mult mai complicat decât să te desparți de un om.

7.       Dacă ai copii, aproprie-te de ei. Ei nu au nicio vină și au nevoie de tine să fi puternic/ă. Oricât ai fi de deprimat, trebuie să continui să-i educi, să le porți de grijă, să le fi alături. Fostul nu este al tău, copiii tăi sunt carne din carnea ta; fostul nu te mai iubește, copiii tăi te iubesc necondiționat.

Chiar trebuie?

Vă mai aduceți aminte de reclama TV, când nevasta rămâne suspendată pe o scară  în încercarea de a schimba un bec în timp ce bărbatul o părăsește pentru a pleca să bea o bere cu băieții?

Cât de des ați auzit un bărbat lăudându-se cu proiectele sale? „Am dedicat mai bine de jumătate de an reamenajării magaziei pentru a o transforma într-o cameră de joacă pentru copii” sau „Am plantat toți copacii din grădina noastră și am montat dalele fără nici un ajutor din afară, am băgat o sută de metri cubi de beton aici” sau „Economisesc, lucrez chiar și în weekend ca să cumpăr o casă la țară, unde să locuim cu toții, fericiți”. Autorul acestor proiecte și-a dedicat mare parte din timpul său, a simțit satisfacția și plăcerea de a duce la bun sfârșit fiecare etapă a proiectului. După care s-a mândrit de rezultat. Apoi a vorbit îndelung despre realizările lui, le-a arătat-o prietenilor, a sporovăit despre greutățile întâmpinate și mulțumirea când a depășit acele greutăți. Dar la ora transmisiei meciului echipei preferate, nu va ezita totuși să-și întrerupă lucrul reluându-și apoi,  la un moment dat ales de el, munca de titan pe care singur și-a impus-o. Bărbatul cheltuiește astfel multă energie, care se întoarce sub forma gratificațiilor vizibile, concrete, palpabile, dar mai cu seamă durabile. Bărbatul va avea tendința să-și identifice valoarea cu propriile realizări.

Sunt ceea ce fac pare fi un ordin formal pentru anumiți bărbați.

Pentru o femeie, lucrurile stau arareori în același fel. Ea este într-o oarecare măsură mai condiționată de dinamica tip jertfă, circumscrisă sintagmei trebuie să fac. „ Dacă nu fac eu, cine va face? Dacă nu mă gândesc eu la asta, nu se va gândi nimeni”

Ea este mai mult sau mai puțin conștientă, prizoniera misiunilor pe care trebuie să le execute, fiind prinsă adesea, în ciuda voinței ei, în terorismul lui trebuie să și al lui eu trebuie neapărat să mă gândesc la...

Numai ce termină de spălat gresia, ea se va  gândi anticipat la mormanul de rufe de călcat, la proviziile de hârtie igienică și zahăr ce trebuiec completate. O mulțime de lucruri de prevăzut, de organizat, că de altfel, cine să le facă!- treburi pe care singură și le impune.

Femeia investește foarte multă energie în lucruri trecătoare, în activități care nu lasă urme, care se înscriu în efemer și în repetiția fără sfârșit a acelui mereu luat de la capăt sau al lui nu se termină niciodată.

Chiar și în prezent multe femei perpetuează prea adesea, datorită condiționării culturale sau sub presiunea moștenirii generațiilor precedente, alienarea domestică a lui trebuie să fac. Vi s-a întâmplat, dragi femei, să păstrați sentimentul difuz al plăcerii ingrate și niciodată atinse a realizării ce se sustrage fără încetare pe fondul unui gust amar? În cazul nostru a face nu are nici măcar răgazul a se înscrie în timp, nelăsând semne durabile. Plăcerea unei case curate, a lenjeriei aranjate nu are timp să se transforme în stare de bine, în valorizare recunoscută și apreciată.

Mulțumirea femeii rămâne de suprafață, ea este imediat înlocuită de trebuie să fac ceea ce am uitat, de o nouă obligație, de o altă urgență și mai ales de tot ceea ce a mai rămas de făcut.

Satisfacția trecătoare se transformă repede în iritare și întreține un prag al frustrării ușor de atins.

Orice deranjare a ordinii stabilite pare insuportabilă. Pantofii aruncați, tubul de pastă uitat deschis, o chiuvetă necurățată sunt resimțite ca semne ale lipsei de respect.

O femeie arareori se va opri din călcatul rufelor pentru serialul preferat, nu va intra într-o cafenea pentru ea însăși, ca să-și satisfacă o plăcere!

Ea se va lăsa antrenată în cursa nebunească a tot ceea ce nu trebuie uitat și tocmai ea va fi cea care va face comisioane pentru ceilalți.

De-a lungul anilor, se vor acumula supărări mici și mari, frustrări neînsemnate și subtile. De multe ori, va crește în ea sentimentul difuz că este păcălită, impresia neplăcută că nu este mai mult decât o menajeră pentru totdeauna.

Toate aceste nimicuri cotidiene vor apăsa greu asupra disponibilității, ușurinței interacțiunilor. Îi vor împovăra poziția ei de femeie, de parteneră aflată la dispoziția așteptărilor uneori categorice și de multe ori neavenite ale partenerului.

Iar el, din unghiul lui de vedere, își imaginează că, dacă ea face menajul în fiecare sâmbătă, înseamnă că așa vrea!

Nu, nu vrea neapărat să facă asta. Chiar dacă se îngrijește de casă, ea se obligă să facă asta, ceea ce nu este același lucru.

Joncțiunea acestor două dinamici, a datoriei și a alegerii libere, poate da naștere unor neînțelegeri cumplite, care vor ieși la iveală uneori după ani și ani sau după o despărțire.

Un cuplu „de succes” va fi un cuplu capabil să-și împărtășească și să clarifice împreună această dublă dinamică „alegere liberă-plăcere” în cazul unuia și „datorie-obligație” în cazul celuilalt. Nu sub forma acuzațiilor reciproce sau a reproșurilor, cum se obișnuiește prea adesea, ci în termenii rediscutării pozițiilor asumate de fiecare.

A te căsători cu amantul este ca și cum ai pune sare în desert

Articolul  „Cum să nu mori din dragoste” mi-a adus aminte de o dispută pe care am avut-o la un seminar pe tema fidelității conjugale. Deși eram în tabăra celor care aduceau argumente pentru a rămâne fidel în relație, m-am trezit în câteva rânduri că le dădeam argumente solide celor din  tabăra adversă. Am plecat spre casă cu un sentiment de ambivalență, cu o mulțime de întrebări  la care ambele răspunsuri erau bune.

Seara încercând să-i relatez partenerului meu de viață această dilemă, am reușit să mă debusolez total. M-am salvat lecturând cărțile psihologului Walter Riso. Acesta mi-a oferit și mi-a confirmat, în mare parte, argumentele mele din tabăra fidelității conjugale. Voi încerca cu cuvintele mele să fac un rezumat al argumentelor profesorului argentinian.

Statisticile sunt copleșitoare (stați liniștiți în România nu sunt bani pentru asemenea „prosti”): aproximativ cinzeci la sută dintre oameni au o relație ascunsă și își înșală partenerul. De mici copii, ne arătăm extrem de atrași de tot ceea ce ne este interzis.

Chiar dacă nu sunt de acord cu acest fel de relații, trebuie să recunosc faptul că multe dintre ele, ajung așa cum spune Riso, să se transforme într-un Disney World personalizat, în care cei implicați sunt mai aproape de manie decât de o viață normală.

Amanții își crează propriul lor microcosmos și reguli de supraviețuire. Câteva întâlniri clandestine în această conspirație amoroasă, te face să treci de la realitatea în alb și negru la una în culori. De aici și refuzul de a ieși din legătura amoroasă, indiferent din ce direcție ar veni presiunile împotriva ei: nimeni nu vrea să piardă farmecul unei astfel de iubiri.

Ce te faci când, uneori, cei implicați, nemulțumiți fiind doar cu acel „aici și acum”, încearcă să legalizeze aventura, să iasă la lumină și să se arate în lume cu demnitate? „să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, cu ai mei, cu ai tăi și, cine știe, cu ai noștri”.

Tot statisticile ne spun că doar puține relații funcționează între amanții care se căsătoresc sau se mută împreună. Este foarte dificil să „reglementezi” dragostea pasională și să nu se schimbe nimic.

„Nu vreau să renunț la această fericire” Aici este o contradicție: nu vrei să renunți la fericirea de a avea un amant, dar în același timp vrei să o denaturezi, să o scoți din microclimatul ei și să o duci acasă. Te întreb: cum îți dai seama dacă decizia ta nu  este influențată în principal de atașamentul față de plăcere? Cunoașterea celuilalt se rezumă la nebunia unei iubiri de laborator, ferită de microbii lumii exterioare?

„Vreau mai mult, am nevoie de mai mult” Personal consider că efectul unei ședințe SPA resimțită într-o relație interzisă (raporturi sexuale, masaje, mângâieri, cuvinte frumoase, reducerea stresului, blocajul frământărilor curente pentru câteva ore) crează o dependență profundă. Și ca orice dependență are un mecanism psihic clasic de răspuns. Într-o căsnicie de rutină, prezența unui înlocuitor sau a unui supliment emoțional (sau sexual după caz), se transformă într-o motivație de bază. Ca în orice adicție (drog, tutun, alcool), nivelul de toleranță al organismului la substanță (în cazul nostru la amant) crește și avem nevoie de o cantitate mai mare, pentru a menține senzația la un nivel care să aducă satisfacții.

Amanți până când altcineva ne va despărți. Amanții care se mută împreună dau dovadă de o naivitate și un egocentrism incredibil: au pretenția că și ceilalți trebuie să fie la fel de extaziați ca și ei. În ziua în care decid să înlocuiască partenerul cu amantul, devin și cinici „nu este problema mea cum va supraviețui, va vedea ea/el ce va face”. Dar ce faci când la mijloc sunt prinși niște copii. Un posibil scenariu: „ mama/tata se duce să trăiască cu un alt bărbat/femeie pentru că-l/o iubește foarte mult. Voi veți locui cu mine și veți avea un tată/mamă  nou/nouă. Îl veți vedea pe celălalt părinte ori de câte ori veți dori. Nu e fantastic?” Dacă copiii se îndoiesc de acest viitor luminos, mai adaugi „partea bună a lucrurilor va fi că veți avea doi tați/două mame și două case. Din păcate pentru copil, nici casa nici un nou părinte nu se aproprie de normalitate ci mai degrabă de traumă. De obicei în astfel da cazuri, totul își pierde bunul mers și explodează, pur și simplu, pentru că nu s-a inventat metoda prin care să înlocuiești partenerul cu amantul și totul să rămână neschimbat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Persoanele rănite de această decizie, dezvoltă  resentimente, ei vor protesta, vor intra în depresie sau în cel mai bun caz își vor pune avocații la lucru.

Considerente de care să ți cont în caz că dorești să te muți cu amantul, cine știe, poate că faci parte din acel mic procent de oameni care reușesc.

1.Costurile sociale și pierderile emoționale. Poți da un răspuns la întrebarea „dacă ești pregătit să faci față atacurilor orchestrate de bunele maniere și morala inevitabilă?”. Există riscuri ca din punct de vedere social, relația ta să nu fie privită cu ochi buni și să fi sancționat. Poate apare cenzura din partea familiei tale. Mă repet, bucuria ta poate fi o pacoste pentru cei care își doresc să eșuezi. Există două tipuri de oameni: cei care, dintr-un sentiment de vinovăție sau de frica a ceea ce spun oamenii-renunță, și cei care se călesc în fața criticilor și merg mai departe. Tu din ce tabără ești?

2.Declinul în pasiune. Aici lucrurile se complică. O ședință SPA nu se compară cu o relație la vedere. Stresul susținut clatină majoritatea marilor iubiri și libidoul în exces. De ce sunt atât de sigură de această afirmație? Pentru că vei intra în malaxorul vieții de zi cu zi cu un partener cu care ai un istoric plin de plăceri și cam atât. Perechile stabile, învață împreună cum să facă față unei realități care nu este atât de plăcută. În schimb, amanții nu „supraviețuiesc”, ei savurează! Dragostea reprezintă o condiție necesară într-o relație stabilă, dar nu este suficientă pentru ca o relație de cuplu să funcționeze perfect. Va trebui să aduci nirvana acasă și să o păstrezi. Cât despre fanteziile sexuale? Vor continua, în cazul în care copiii și oboseala o permit. Nu va fi la fel, dar cui îi pasă, acum sunteți împreună!

3.Ai tăi, ai mei și cei care vor veni. Aici lucrurile se complică atât de mult încât prefer doar să menționez problema. Rămâne să discutăm altă dată pe acest subiect. Schopenhauer spunea„ În emisfera noastră monografică, căsătoria este pierderea a jumătate de drepturi și duplicarea îndatoririlor”. Nu strică să faci un calcul.

Walter Riso ne oferă șase  întrebări care te pot ghida înainte de a lua o decizie

·         Cu sau fără amant? Experiența arată că, dacă nu rezolvi în primul rând problemele cu actualul partener, scenariul tău de viață te va împinge spre aceleași probleme cu viitorul partener

·      Există riscul să rămâi și fără amant și fără partener? 50%-50%. Mutându-te repede la amant nu vei putea gestiona nici coabitarea, nici despărțirea.

·         Îl cunoști pe amantul tău suficient de bine încât să-ți dai seama dacă sunteți capabili sau nu pentru o viață de cuplu? Dacă nu ai decât povești frumoase de la hotel sau ședințe SPA, nu ai nimic.

·         Este dragoste ceea ce simți sau ai fost victima unui taifun care te învârte în aer fără să ai control asupra comportamentului tău? Înainte de a pune sare în prăjitură, înainte de a ateriza pe pământ, încearcă să fi realist.

·         Se poate construi ceva pozitiv acolo unde s-a provocat atâta durere celorlalți? Dragostea nu justifică totul. Potrivit celor care susțin acest punct de vedere, dragostea slăbește când este nevoie de minciună. Nu știu dacă este adevărat, dar merită analizat.

·         Preferata mea: Te poți baza pe loialitatea celui care ți-a fost amant, iar acum face parte din viața ta? No comment ! Aștept opiniile voastre!

Cum să nu mori din dragoste

         „ Să mori din dragoste

            Iubind dar neiubit

            Să fii nefericit

            Trăindu-ți visele

            Să mori din dragoste                    Neîmplinit destin

            Să-ți pară viața

                Chin de dor ”

Un fragment din superba piesă a  Aurei Urziceanu. Și nu e doar o invenție, ori divertisment muzical, este pur și simplu realitatea.

Pentru mulți, dragostea este o povoară, o durere dulce sau o cruce pe care o duc în spate, deoarece ei nu știu, nu pot sau nu doresc să iubească într-un mod mai sănătos sau inteligent. Sunt oameni care ajung la epuizare  și se usucă ca o plantă neudată, sunt oameni care se sinucid, pentru că dragostea lor îi copleșea. Mă întreb de ce o astfel de iubire? Adevărul este trist: nu toată lumea înflorește și se dezvoltă în iubire, mulți se pierd și nu mai sunt ei înșiși, din dorința de a menține o relație pe cât de toxică pe atât de irațională. Dragostea trebuie să o trăiești, nu să mori din cauza ei.

Relațiile afective care ne luminează viața se așează, pe axa normalității,  la mijlocul distanței dintre schizofrenie (starea de îndrăgosteală este o boală, primându-și  codul F63.9 în DSM IV) și vindecarea ezoterică (iubirea care le „vindecă” pe toate). Să-ți găsești „sufletul pereche” din punct de vedere mental și emoțional, este un noroc, o armonie aleasă și de cele mai multe ori inexplicabilă. Aristotel spunea că dragostea înseamnă să te bucuri, dar, de asemenea, înseamnă să fii surprins și uimit din cauza unui clic care se produce între tine și cineva care nu era în planurile tale.

Când confundăm îndrăgostirea cu iubirea, sfârșim în relații care ne amărăsc viața, pentru că trăim cu impresia greșită „că așa e dragostea”.

Vi s-a întâmplat să întâlniți perechi atât de nepotrivite încât v-ați întrebat cum oare au ajuns să fie împreună? Răspunsul popular „dragostea e oarbă”. Ce adevăr dureros! Chiar este vorba de o orbire, dar nu una fizică ci una emoțională: sentimentele au decis pentru ei și i-au târât la vale fără ca ei să se împotrivească.

Să mori din dragoste mai  înseamnă: a te umili, a te ruga, a implora, a persista dincolo de orice logică, a aștepta miracole, reîncarnări sau orice ți-ar putea restitui persoana iubită.

Să mori din dragoste nu este de neevitat, o determinare genetică, socială sau de destin: poți refuza să suferi inutil.

Haideți să vedem ce putem face:

1.Te-ai despărțit și-ți vine să mori. Te simți singur/ă și mai și promiți că n-o să te mai legi în viața ta de cineva că bărbații sau femeile sunt cu toți niște idioți. Ar fi util să gândești că și despărțirile sunt instructive și ne învață ce nu am știut sau nu am vrut să știm despre dragoste.

2.Ți-ai așezat partenerul de viață pe un soclu și nu încetezi să te minunezi de acea persoană. La un moment dat tot vei cobori cu picioarele pe pământ și s-ar putea să nu-ți placă ce vezi. Practic ești îndrăgostit/ă de o iluzie creată de tine. Sfat: nu-ți idealiza iubitul; observă-l așa cum este el.

3.Ești cu cineva mult mai în vârstă sau mult mai tânăr decât tine. Ți-e greu să recunoști că acest lucru îți provoacă ceva neliniște. Știi că, în timp, diferența de vârstă va fi din ce în ce mai evidentă și nu vrei să devii o persoană geloasă, istovită sau nesigură. Totuși, refuzi să te gândești cu seriozitate la aceste aspecte că nu vrei sau ți-e frică să nu cumva să strici bucuria de a trăi iubirea pe care o simți acum. Nu uita: dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au.

4. Ai ajuns în situația în care simți că partenerul nu-ți oferă afectivitatea de care ai nevoie. Răcirea iubirii și respingerea te rănesc profund dar ești incapabil/ă să iei o decizie. Dar gândește-te: dacă dragostea nici nu o vezi dar nici nu o simți, atunci din două, una: ori ea nu există ori nu-ți folosește.

5. Să vorbesc puțin de sindromul „nici cu tine, nici fără tine”. Partenerul tău oscilează între dragoste și indiferență, iar tu îi cânți în strună. Fugi cât te țin picioarele!

6. Dorești să rezolvi toate problemele partenerului tău, ai uitat de propria persoană. Ai un mod cu totul irațional de a te sacrifica: te compromiți sau îți ascunzi virtuțile astfel încât lipsurile partenerului tău să fie mascate sau să nu fie prea evidente, te pui voit în umbră ca prin contrast partenerul tău să strălucească. Evită te rog, sinuciderea emoțională: nu te anula pentru ca partenerul tău să fie fericit.

7. Ești cu cineva care nu te iubește sau nu te mai iubește, ți-o spune direct și abia așteaptă ca să plece sau să pleci tu. Dar tu rămâi acolo așteptând minunea de la Maglavit și înduri o respingere care te sufocă. Dacă nu te mai iubește, învață să pierzi și retrage-te cu demnitate.

8. Mai ai pe cineva pe care îl dorești și-l iubești. Pe nesimțite ți-ai construit o viață paralelă, care merge mult dincolo de aventură. Deși ști ce trebuie să faci, îți lipsește curajul. Visezi să înlocuiești în mod miraculos partenerul/a  cu amantul/a și totul să rămână neschimbat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am citit într-o carte o maximă extrem de potrivită aici: Să te căsătorești cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert.

Spre deosebire de moartea fizică care este unică și irepetabilă, în lumea emoțională, putem muri de mai multe ori. Putem trece prin chinurile morții și învia. Dar unii revin la aceeași viață, la aceeași rutină, la aceeași persoană. Dragostea irațională care te omoară, e ca o karma: tu o alegi și tu decizi să fii acolo.