duminică, 25 decembrie 2016

Suferința dependentului în zi de Crăciun!

Pentru a fi integrat într-un grup, cel care este definit ca fiind un dependent emoțional, este gata să facă multe compromisuri: se supune îndemnului celorlalți, se abține să-și exprime orice dezacord, acceptă să facă tot ce alții refuză...
Ceea ce-l împinge pe dependent spre ceilalți, nu este numai dorința de a stabili o legătură, ci mai ales teama de a fi singur. Pentru o personalitate dificilă exprimată prin nevoia de dependență, singurătatea și vulnerabilitatea sunt sinonime!
O astfel de persoană se teme că nu este în stare să aleagă singur, să ia singur deciziile corecte: de unde și tendința de a căuta iar și iar asigurări înaintea oricărei decizii și, în fond, de a evita pe cât posibil să aibă inițiative.
Viața unei astfel de persoane depinde enorm de ceilalți. Lăsând alegerea pe seama celorlalți, practic „dependentul emoțional” își lasă apropiații să-i clădească viața, supunându-se unui stil de viață care nu-l satisface cu adevărat...
Din teama de a nu strica relațiile cu ceilalți, pentru a le fi pe plac, spun mereu „da”, devine anxios atunci când este criticat sau dezaprobat. Două convingeri sunt adânc înrădăcinate:
  • Nu pot face nimic singur
  • Ceilalți sunt mai puternici și dacă mă port  binevoitor, aceștia mă pot ajuta

Suntem dependenți cu toții?
Dependența face parte din natura umană. Ne naștem într-o stare de dependență totală. Încă din primele clipe de viață, supraviețuirea depinde exclusiv de propriul anturaj, inclusiv în dezvoltarea psihică.
Oamenii au realizat, că un anumit grad de dependență poate constitui un mijloc de a se apăra. „Este mai bine să fie doi decât unul singur...Vai de cel singur, când cade: căci nu este nimeni să-l ridice” spune Ecleziastul în Biblie.
Extrem de repede copiii realizează că lumea și indivizii care o compun nu sunt la absoluta lui dispoziție; și atunci are în față două moduri radicale de a reacționa.
1. Un prim mod este centrat pe căutarea paradisului pierdut: dacă ști cum, îi poți face pe ceilalți să-ți satisfacă majoritatea nevoilor. Această viziune este foarte aproape de atitudinea dependentului.
2. Al doilea mod de a reacționa constă în a proclama lumea ca fiind dezamăgitoare și a susține că în niciun caz satisfacțiile nu pot veni din partea celorlalți, iar faptul de a depinde de ceilalți reprezintă primejdia supremă. Aceste persoane își valorifică la maxim autonomia devenind reticenți la orice formă de dependență inclusiv angajamente relaționale.
Când dependența devine maladie
Când dependența de altă persoană este exacerbată, ea face ca exigențele față de propriul anturaj să crească. Față de ceilalți, poate fi exercitată o presiune foarte puternică, extrem de culpabilizată, de genul „Nu poți să mă părăsești, căci dacă mi se întâmplă ceva, tu vei fi răspunzător”.
Terapeuții de familie au observat că personalitățile dependente își aleg de multe ori parteneri patologici, posesivi și dominatori. Multe femei bătute, bărbați alcoolici s-au dovedit a fi personalități dependente.
Din păcate astfel de persoane, după o perioadă sfârșesc prin a deveni cu adevărat incapabile să se descurce în viață.
Cum să ne purtăm cu personalitățile dependente?
Este recomandat :
  • Să li se laude mai mult inițiativele decât reușitele, să fie ajutate să banalizeze eșecurile.       Deoarece tocmai teama de eșec și urmările lui, îi împiedică să acționeze singuri.
  • Vorbiți-le de îndoielile și slăbiciunile Dvs, nu șovăiți să le cereți voi înșivă sfatul și ajutorul. Pentru că încet, încet inversați rolurile și-l ajutați să iasă din pielea personajului care întreabă mereu. În al doilea rând îl veți ajuta să nu-i mai privească pe ceilalți ca persoane care le sunt superioare în totul.
  • Unul din cele mai bune mijloace de a-i ajuta pe oameni să se schimbe nu este acela de a le explica ce trebuie să facă sau să gândească, ci de a le oferi propriul exemplu.
  • Procedați în așa fel încât să înțeleagă că sunt o serie de lucruri pe care le puteți face fără ele, dar că acestea nu înseamnă că-i respingeți.

E          Este nerecomandat:
  • Să luați decizii în locul lor, chiar dacă vă cer; nu le săriți în ajutor de câte ori sunt in impas.
  • Să le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune.
  • Să le îngăduiți să plătească prețul dependenței lor prin cadouri sau „munci  plicticoase”.
  •         Să le lăsați să vă „invadeze ” viața
  • Să le abandonați cu desăvârșire, pentru a le „învăța să se descurce singure”. Veți fi uneori tentați să-l împingeți pe dependent la acțiune, așa cum împingi o persoană în apă. Ca să-l silești să reacționeze... Numai că rareori această strategie dă rezultate în cazul persoanelor dependente, care de cele mai multe ori vor fi și mai angoasate, iar convingerea despre propria neputință le va fi întărită. Este o cale anevoioasă, căci necesită o mare vigilență: dependentul, deși va încuviința nevoia de a se descurca singur, va căuta pretexte pentru a cere ajutor. Unde mai pui că o astfel de persoană are un „carnețel de bal”. Dacă este refuzat, trece la următoarea persoană de pe listă la care să apeleze.


Dacă vă este patron: Fiți mâna lui dreaptă și cereți-le să vă mărească salariul
Dacă vă este soț sau soție: Chiar dacă vi se pare măgulitor la început, nu uitați că, într-o bună zi, vă veți plictisi să fiți dumneavoastră cel care ia deciziile importante. Realizați că din iubit/ iubită nu sunteți altceva decât un părinte grijuliu!
Dacă vă este coleg sau colaborator: trimiteți-l frumușel înapoi la treburile lui.

Singurătatea este greu de suportat într-o zi ca aceasta de Crăciun! Dar pentru dependenții emoționali, singurătatea este percepută la puterea a doua! Așa cum ne îndeamnă colindele noastre strămoșești „ De Crăciun fi mai bun”, aveți grijă de apropiații voștri aflați într-o astfel de suferință!


duminică, 18 decembrie 2016

Umorile acre ale agresiv-pasivilor

Dacă vă aflați în postura de victimă a unui agresor pasiv care se pricepe de minune să zgândăre puncte nevralgice, să tergiverseze, să invoce tot felul de scuze și să boicoteze prin pasivitate, se prea poate să ajungeți să păreți exagerat de pretențios, arogant sau chiar tiranic, dacă reacționați (iar uneori chiar dacă nu ai nici o reacție).Acesta este lucrul cel mai deconcentrant!
Să ne imaginăm că sunteți angajat. Șeful Dvs are pretenții de-a dreptul imposibile, copleșindu-vă cu sarcini peste sarcini, termene de execuție și deplasări prin țară, dar fără să vă asigure resursele necesare. Mai mult, dacă vreți să promovați, trebuie să participați la tot felul de „comitete și comiții”. Dar pentru că mereu sunteți plecat, pe principiul „ochii care nu se văd se uită”, este promovat altcineva. Dacă solicitați angajarea de personal suplimentar și cereți rărirea deplasărilor, ca să puteți îndeplini și celelalte sarcini de birou, șeful Dvs spune că sunteți năzuros și că „nu puteți lucra în condiții de stress”. Evident că starea de spirit, nu mai spun despre motivație, ajung să se ciocnească cu metroul! Nu-i deloc exclus să credeți că este ceva în neregulă cu Dvs.
Dacă ați fost vreodată într-o situație asemănătoare, știți la ce risc vă expuneți, reacționând mânios. Dacă răspundeți cu aceeași monedă, într-un mod care se va întoarce împotriva Dvs, nu-i deloc exclus să vă treziți în postura neghiobului care a călcat în străchini cu repercursiuni în reputația de la serviciu. Dar dacă faceți un pas înapoi și vedeți situația ca pe o problemă de organizare, s-ar putea să reușiți să îmbunătățiți sistemul de lucru.
De multe ori, incitarea mâniei altcuiva este țelul, conștient sau nu, al celor care-și disimulează propria mânie. De ce? Pentru că acest sentiment le este atât de inconfortabil, încât îl proiectează asupra altcuiva, ajungând astfel să-l trăiască prin „intermediar”, fără a trebui să-și asume nici o responsabilitate. Ne-exprimându-l direct în nici un fel, ei pot trăi liniștiți fără să riște vreo consecință. Cu alte cuvinte „și cu slănina în pod, și cu porcul în coteț”. Pot rămâne pasivi și, în același timp, să aibă un sentiment de putere, făcând ceva perfid. Aceasta fiind partea agresivă a comportamentului lor.
Putem aplica aceeași premisă oricărei persoane care prinsă cu ocaua mică declară „ nu m-am înfuriat!” Bineînțeles că persoana s-a înfuriat, dar se simte obligată să nege acest fapt. A proceda altfel ar obliga-o să se confrunte cu ceea ce încearcă din toate puterile să evite. Dacă își recunoaște deschis adevăratele  sentimente, s-ar putea să pună în pericol relația pe care o aveți împreună...și nu poate să o facă, fiindcă se simte dependent de Dvs. Recunoașteți modelul toxic al multor relații de cuplu?
Mulți adolescenți trec printr-o fază de revoltă împotriva autorității și, acasă sau la școală, adoptă comportamente agresiv-pasive; stau îmbufnați, nu-și fac temele ori își irită părinții, refuzând să-i ajute la treburile casnice etc. Dar este numai o fază normală în dezvoltarea lor psihologică și în procesul de formare a propriei identități. De altfel, este suficient să părăsească casa părintească pentru a nu se mai opune părinților, ori să-și găsească o activitate care să-i intereseze cu adevărat, ca să nu-și mai târâie picioarele.În cazul adolescenților nu este vorba de o tulburare de personalitate, ci de un stil comportamental, tranzitoriu și frecvent la vârsta lor.
A cui este problema?
Aduceți-vă aminte de o ocazie când ați purtat o discuție banală cu partenerul Dvs și v-ați dat cu părerea și vi s-a răspuns cu o reacție îndârjită de împotrivire sau de respingere defensivă- mult exagerată față de reacția Dvs. Poate că ați pomenit de cum v-a rănit cineva sentimentele, dar relatarea Dvs. i-a reamintit partenerului Dvs că și el la rândul lui a provocat o astfel de rană cuiva. Vorbele Dvs s-au apropriat de un punct nevralgic, declașând un intens sentiment de jenă sau vinovăție.
Atunci când se întâmplă, e bine să țineți cont că nu Dvs aveți o problemă. N-o luați ca pe un atac personal la adresa Dvs dar nici nu rămâneți o țintă vulnerabilă. Victimele mâniei altora își dau toată silința să rezolve problema. Atâta doar că, pur și simplu, nu stă în puterea Dvs să rezolvați anumite probleme. Concentrați-vă în schimb pe ceea ce puteți controla: propria Dvs reacție la mânia altora.
Ca să rezum, puteți descoperi că anumite persoane sunt agresiv-pasive atunci când manifestă:
  • Toleranță scăzută la frustrare
  •  Impulsivitate
  •  Trăsături de caracter mult diferite între ele sau o tulburare de personalitate
  •  Violență emoțională sau de limbaj
  •  Mimică sau gesturi care îți sugerează că persoana mai are un pic să explodeze într-un atac de ostilitate
  •  O relație toxică cu altcineva, din care nu se poate desprinde
  •  Iritabilitate cronică
  •  Lipsă de energie și pasivitate, precum și resentimente față de cei care nu manifestă aceleași simptome
  •  Grad scăzut al stimei de sine
  •  Dificultăți cu care se luptă de anii buni de zile

Comportamentul agresiv-pasiv se naște deseori din frici de același fel: din teama de a intra sub controlul altcuiva sau de a fi prinși într-o confruntare. Mai jos am schițat o listă a nevoilor, a temerilor și a lucrurilor pe care le evită oamenii atunci când adoptă un comportament menit să controleze:
Nevoi: să aibă ultimul cuvânt, să controleze lucrurile, reușită
Se tem sau evită: să-și asume riscuri, să-și vadă rănite sentimentele sau să fie blamat, insucces sau concurență, dependență, pierderea controlului
Ce se vede: Judecată tranșantă, totul în alb sau negru; Refuz neclintit,doleanțele li se par pretenții; „trage oblonul” în sensul că nu mai comunică; Păstrează un statu-quo în care se simte în siguranță; Tulburări de alimentație.
Cum este recomandat să ne purtăm cu persoanele agresiv-pasive: Să fim amabile, Să le cerem părerea de câte ori este posibil, Să le ajutăm să se exprime direct, Să le reamintim regulile jocului.
Este nerecomandat : Să ne prefacem că nu le-am remarcat împotrivirea, Să nu-i criticăm la fel ca un părinte, Să ne lăsăm antrenați în jocul represaliilor reciproce.

Dacă vă este soț sau soție:  încercați să-l(o)  determinați să se exprime deschis
Dacă vă este patron: schimbați-vă locul de muncă, căci vă poate târî și pe Dvs în căderea lui
Dacă vă este coleg sau colaborator:  recitiți acest articol înainte să vă întâlniți cu el

Inspirat după cartea „ Cum să ne comportăm cu personalitățile dificile” scrisă de François Lelord și Cristophe André


vineri, 9 decembrie 2016

Gelozia, fața întunecată a iubirii

Apariția invidiei sau a geloziei este semnul unuia dintre eșecurile stimei de sine, când ea cedează tendinței comparațiilor și a competiției. Aceste două emoții, care dovedesc îndoiala de sine, sunt diferite, chiar dacă astăzi se utilizează frecvent cuvântul „gelozie” pentru a le desemna pe ambele.
Invidia trimite la sentimentul dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru posedat de o altă persoană și pe care noi nu-l avem, dar pe care am dori mult să-l avem: bani, statut, recunoaștere, chiar fericire... Se întâmplă rar să fim măcinați de invidie față de stilul de viață al unor persoane aflate foarte departe de noi din punct de vedere social, precum vedetele sau miliardarii. În schimb ne simțim mistuiți de invidie față de mașina colegului, casa vecinului, nevasta prietenului etc.
Gelozia desemnează, în ce o privește, teama de a pierde ceva pe care îl avem deja: astfel, putem fi geloși pe privilegiile noastre, pe care le apărăm cu agresivitate și vigilență, sau geloși pe soț/soție, căruia îi vom supraveghea cu atenție cele mai mici mișcări și cele mai neînsemnate vorbe, pentru a depista o eventuală înclinație pentru un rival sau o rivală. Gelozia în prietenie există și ea sub forma unei dorințe de legăturii exclusiviste.
În fine, putem să fim deopotrivă invidioși și geloși, cum e cazul copiilor, de exemplu, dacă au impresia că fratele sau sora lor a primit de la părinți sau bunici un cadou mai frumos decât al lor: invidioși „cadoul lor e mai bun” și geloși „îl iubesc mai mult decât mine”.
Aceste două emoții au în comun stima de sine fragilă.
Cum apare invidia? Apariția invidiei necesită două condiții:
·  O comparație socială-defavorabilă- între avantajele noastre și cele ale altei persoane
·   Un sentiment de neputință de a obține ceea ce posedă celălalt
Fără acest sentiment de neputință, nu am fi invidioși, ci doar motivați să obținem același lucru...
De unde și legătura cu stima de sine: invidiem un lucru pe care nu-l avem, dar numai dacă ne spunem că nu suntem capabili să îl obținem prin noi înșine. Invidia crează un adevărat cerc vicios, care slăbește stima de sine și mai mult, îmboldind la comparații sociale neîncetate, al căror rol toxic este cunoscut. Invidia facilitează existența unui sentiment de ratare personală, pe care putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu prea funcționează și, mai ales, nu împiedică invidia să revină, nefăcând decât să îi adauge și amărăciune.
Când invidia devine obișnuită, ea duce la o „lectură” maladivă și obsedantă a avantajelor celorlalți.
La Rochefoucauld spunea „Invidia noastră durează întotdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem”.
Nu este ușor să transformi invidia în indiferență. Sau chiar în bunăvoință! Cum să reușești să te bucuri de reușita altora, mai ales dacă ea nu ne deposedează de nimic? Cu toate acestea, este un exercițiu sănătos și instructiv. Personal, mă antrenez să fac acest gen de exerciții când ne bat bulgarii la fotbal! Nu mi-e ușor, dar eforturile făcute pentru a reuși să mă bucur de victoria lor are cel puțin meritul de a mă face să deschid ochii asupra esențialului, la adevărata întrebare: „Am văzut un meci bun?” și nu „Cine a câștigat?”. Cât despre a reuși să mă bucur de victoria bulgarilor, mai am de lucru în privința asta. Dar nu îmi pierd speranța.
Impasul geloziei. Gelozia se bazează pe o concepție eronată despre ceea ce este o legătură afectivă cu un altul, indiferent că este amoroasă sau amicală. Evident, gelozia amoroasă ne angajează mai profund și se dovedește deci și mai distrugătoare pentru imaginea noastră de sine. În ambele cazuri însă, gelozia se bazează pe o concepție eronată despre legătură: a iubi ar însemna astfel a poseda; și a accepta dragostea unui gelos sau a unei geloase ar însemna să accepți supunerea față de instinctul lor de posesiune maladivă.
Gelozia este întotdeauna o suferință, care provoacă anxietate deopotrivă prin scăderea stimei de sine pe care o provoacă și prin anticiparea pierderii legăturilor privilegiate. Geloșii nu-și savurează niciodată fericirea: ei nu fac decât să o supravegheze. Gelosul și geloasa se tem ca nu cumva calitățile lor să nu fie suficiente pentru a-l reține pe partener lângă ei, de unde și eforturile lor de-a scruta, intimida, întemnița: în loc să-i dea celuilalt dorința de a rămâne, ei caută pe toate căile să îl împiedice să plece. În cele din urmă, gelozia ne împiedică să fim siguri de dragostea sau afecțiunea care ne este acordată. Celălalt fiind legat, este imposibil să știm dacă este cu adevărat atașat de noi. Gelozia este un eșec complet a legăturii cu celălalt și al legăturii cu sine. Ea sfârșește prin a ne face să uităm esențialul a ceea ce ar trebui să fie important: reciprocitatea „În gelozie este mai mult amor-propriu decât amor” La Rochefoucauld.
Statistica arată că femeile, în mod general, sunt mai geloase decât bărbaţii, deoarece starea de afectivitate este mai puternică la femei decât la bărbaţi, şi totuşi, bărbaţii exprimă gelozia mai puternic şi mai exagerat decât femeile.

Sfatul meu este să nu te chinui singur/ă, cu tot felul de gânduri şi bănuieli. Interziceţi-vă în mod absolut să căutaţi indicii cotrobăind prin genţi, portofele şi sertare. Asta nu înseamnă că trebuie să o faci pe struţul, ci trebuie să te respecţi şi să te protejezi de suferinţe inutile. Gândește-te dacă ceea ce te face gelos/ă sunt lucruri prostești sau sunt foarte importante? Odată ajunși la un răspuns, putem avea șansa de a scăpa din capcanele geloziei.
      Dacă tot iubeşti de ce nu poţi iubi acea persoană  aşa cum este?


marți, 6 decembrie 2016

„Iubire față de propria imagine”

Când Liriope, o nimfă miss a Olimpului, a rămas însărcinată cu cel ce avea să devină Narcis, s-a dus să-l consulte pe prorocul Tiresias, chiar acela care i-a făcut lui Oedip sinistra prezicere a uciderii tatălui său și a incestului cu mama lui. Când l-a întrebat dacă Narcis va trăi mult, Tiresias i-a răspuns: „Da, dacă nu se cunoaște pe sine...”
Narcis a crescut și a ajuns un tânăr foarte frumos. Multe nimfe s-au îndrăgostit de el, dar el le respingea pe toate cu dispreț, îndeosebi pe nimfa Echo, care îl urmărea pasionată cu dragostea ei, dar nu își putea declara sentimentele, deoarece un blestem anterior o condamnă să nu poată vorbi niciodată prima. Și Narcis nu i-a spus niciodată că o iubește...
De atâta suferință, Echo moare din dragoste și se transformă într-o stâncă. Celelalte nimfe, furioase, cer zeiței răzbunării, Nemesis, să îl pedepsească pe Narcis, iar ea acceptă. Nemesis îl blestemă așa: ”Fie ca să iubească și el, dar să nu aibă niciodată obiectul dragostei lui!” La puțin timp după aceea, Narcis își vede imaginea oglindită în apa unui izvor limpede și se îndrăgostește nebunește pentru prima oară în viața lui. Însă de imaginea lui.
Fascinat de oglindirea sa, el sfârșește prin a muri de inaniție și se transformă în floarea care îi poartă numele.
Orgoliul lui Narcis, care îl îmboldea să se elibereze de legile iubirii, a fost cauza morții sale. Iar reîncarnarea lui într-o floare modestă, simplă parte a naturii, care își are locul la nivelul pământului, este mesajul zeilor.

Ce sens are să iubești, dacă nu ești în stare să îi iubești pe ceilalți?

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Cum să iubim fără să rănim



Îmi vin în minte câțiva  factori care deteriorează relația de cuplu:
Dialogul interior: În care fiecare își pune întrebări și răspunsuri, acest dialog înlocuiește dialogul real și poate duce la poluarea relației. Acest fel de a gândi în locul celuilalt răzbate uneori în dialogul real: „știu că nu ești fericit cu mine”, „știu ce o să-mi spui”, „nu ți-am vorbit despre asta pentru că știam că nu o să mă asculți”. Evitarea dialogului real este generată de spaima de a nu fi refuzat, riscul de a fi judecat, respins, devalorizat dacă îndrăznești să-ți formulezi cererea, spaima de a nu fi înțeles, de a nu ști cum să o spui, de a nu răni pe celălalt. Riscul este ca partenerul să nu înțeleagă, să se mire de comportamentul, reacțiile sau alegerile celuilalt.
Sărăcia dialogului: Spontaneitatea și bogăția comunicării se poate diminua de-a lungul anilor, ajungând la o mare sărăcie la nivelul cuvintelor. Apare riscul instalării limbajului funcțional: stereotipuri, banalități. Așa apare ideea „Îi cunosc reacțiile, veșnic același lucru, așa că mai bine tac”. Dialogul stereotip își are deseori originea în subiectele tabu: eșecurile, insatisfacția sexuală, dezamăgirile etc. Există careva dintre voi, care să nu-și fi imaginat niciodată, cu teamă și speranță, moartea consortului sau destrămarea cuplului? Dar cine ar îndrăzni să o spună?
Teama de a răni, teama de a fi părăsit stă la originea multor „tăceri” ale cuplului.
Proiecția: dacă eu judec într-un anumit fel, cred că și celălalt folosește același tip de raționament. De exemplu, dacă nu mă împac cu timiditatea mea, am impresia că celălalt vede doar timiditatea mea:  „ M-am simțit stângace, n-am spus decât banalități. Am văzut eu bine în ochii tăi că mă considerai proastă, și asta m-a blocat”.
Și astfel proiectez o parte din din mine asupra celuilalt și-l fac să joace un rol pe care poate că nu l-ar fi acceptat.
Sentimentul de devalorizare: este o eroare să alegi să-i faci pe plac celuilalt, dar în silă. Îți asumi riscul să te expui mâniei, tăcerii, retragerii sau decepției celuilalt. Devalorizarea de sine (sau a celuilalt) este un adevărat cancer pentru cuplu. „Tu și cu mine suntem noi. Pentru moment. Dar dacă mai continuăm multă vreme, ne vom pierde unul într-altul. Dacă vreau să trăiesc, trebuie să mă despart, adică să devin distinct de tine. Ca să te regăsesc mai bine, ca să te întâlnesc din nou”.
Confuzia dintre noi și eu+eu: Aș vrea ca partenerul meu să aibă aceleași convingeri și ideologii care îmi sunt mie la inimă. Confuzia între EU și TU ascunde uneori dorința de control și dispune de o asemenea putere de înstrăinare, încât este greu să i te sustragi, deoarece este enunțată în termeni de iubire și cu bune intenții. Astfel, a face totul în locul celuilalt, a-i anticipa dorințele ”știu că-ți place...”, „m-am gândit că ai vrea...”, înseamnă să-l lipsești de spațiul necesar prin care să poată da glas propriilor nevoi. Numai că inițiativele celuilalt îmi pot reduce mie libertatea, iar dacă sunt prea puternice, mă imobilizează.
Lipsa de ascultare: Capcana cea mai frecventă e poate aceea că eu resimt ca pe un reproș ceea ce celălalt încearcă să-mi spună. Vorbește despre el, dar eu cred că-i vorba despre mine, ca și cum eu aș fi responsabilă și vinovată pentru toate greutățile lui. Pe măsuța un pic prăfuită, el scrie „te iubesc!”. Cum va citi ea mesajul? Îl va lua ca un semn de iubire? Sau drept un reproș, de a acorda mai multă atenție curățeniei din casă?
Afirmațiile negative: Ați remarcat frecvența negației în vorbirea noastră? Nu spunem: „ e frig” ci ”nu e cald”, „amicul X este mic” ci ” X nu e înalt”, „sosul a fost gustos” ci ”n-a fost rău”.
Dacă această negație voalată se repetă, poate zdruncina o relație, făcându-l pe celălalt  să se gândească la lipsuri, la ceea ce n-a făcut sau ar fi trebuit să facă. Așa arătăm că suntem atenți la ceea ce celălalt nu este decât la ceea ce este.
Înstrăinarea în cuplu, este favorizată și de obiceiul de apune întrebări în modul negativ, în termeni de reproș, de semnalare a deficiențelor și a lipsurilor celuilalt.
Selectivitatea în ascultare: Avem cu toții înclinația să selectăm din discursul partenerului, de regulă, în mod inconștient, elemente pe care le auzim, fie amplificându-le, fie ignorându-le. Unii rețin mai cu seamă ceea ce-i rănește, neglijând aspectele ce-i pun în valoare. Alții evită ceea ce-i deranjează. Selectivitatea în dialog: Și cel care vorbește face propria sa selecție, căutând să nu-și rănească partenerul de dialog. Alteori pentru a-l liniști pe celălalt sau pe mine aleg să neg sentimentul pe care partenerul încearcă să-l exprime: „ - Sunt deprimat în această seară!”  „–Dar n-ai de ce, ar trebui să fi mulțumit de ....”
Resentimentul: Resentimentul este amintirea (rumegarea) unei injurii, a unei umilințe, a unei frustrări și dorința de a ispăși suferința făcându-l pe celălalt să plătească. Resentimentul e alimentat de decepțiile trăite, trecând printr-o mulțime de mici detalii, mai mult sau mai puțin neînsemnate(cuvinte, priviri, mimică, gesturi, resimțite ca o trimitere la o lipsă, o insuficiență, o devalorizare).
Obiceiul de a spune tot într-o relație de iubire e un mijloc de a transforma puțin câte puțin acea relație într-o prietenie profundă. Orice înșelăciune dispare, iluziile se spulberă, dispărând și resentimentele și mânia.
Însemnătatea prezenței trecutului: Ne ia mult timp până să descoperim că suntem cel puțin cinci în pat ca să „facem un copil”, iar uneori mult mai mulți. Această prezența inevitabilă a trecutului se manifestă prin comportamente ce exprimă stilul parental la care au fost expuși parteneri în parte. E același lucru dacă alcătuiești un cuplu pentru sau împotriva imaginii tatălui, a mamei sau a acestui cuplu ( format din părinți), deoarece oricum îi cerem celuilalt, să se schimbe pentru a fi mai mult sau mai puțin asemănător.
„N-o pot suferi pe soacra mea, se amestecă-n toate cele. Ne ducem o dată pe lună să o vedem și e o adevărată corvoadă.”. De fapt, pe soțul ei nu-l suportă sau, mai curând, relația bună pe care soțul o are cu mama lui. Soția nu-l suportă să-l vadă atât de atașat, de dependent...și cum nu îndrăznește să-i facă în mod direct observații soțului...îi „atacă ” mama și nu-și dă seama că exact acest lucru e de nesuportat pentru el, așa încât acesta își va apăra mama, se va apropria și mai mult de ea...întreținând dependența. Paradoxal este că dacă va reuși să-și „desprindă” soțul, nu va suporta nici situația în care acesta va ajunge să depindă de ea însăși.

Am încercat să surprind câteva dintre problemele care transformă dragostea într-o sursă de agonie și suferință în dorința de a le conștientiza și a învăța cum să iubim fără să ne pierdem punctele cardinale, fără să ne rătăcim și chiar păstrând viu focul pasiunii.