Inamicul fericirii - Perfecțiunea

Pe  vremea mea în anii 70-80 datoriile unei femei erau clare: să facă copii, să-i crească, să gătească și să aibă grijă de gospodărie. Dacă locuința ta era curată și copiii bine hrăniți, oamenii considerau că îți făceai datoria. Acum, în afară de aceste responsabilități, femeile de azi se confruntă cu numeroase altele. Sunt preocupate de munca lor, de calitatea relației cu partenerul de viață, de rezultatele școlare ale copiilor, de orele de pian, tenis sau ce mai este cool pentru copiii lor, de cum arată casa, de acum arată ele însele, de cât de bine se poartă copiii lor și multe altele. Suntem responsabile chiar și de viața socială a copiilor noștri. În tinerețea mea, mama nu-mi stabilea întâlnirile pentru joacă. Mă trimitea afară și depindea de mine să-mi găsesc pe cineva cu care să mă joc cât timp ea făcea cornulețele cu gem - prăjitura națională la acea vreme.

Nu este de mirare că suntem nefericite! Vrem să excelăm în toate. Este imposibil să te descurci perfect cu căsnicia, copiii, cariera, condiția fizică, prieteniile, sănătatea și toate celelalte în același timp. Filmele  hollywood-ene au continuat să prezinte fericirea pură în toate aspectele vieții ca pe un țel ușor de atins, la mâna oricui. Nu poți răsfoi o revistă fără să ți se inoculeze mesajul „trebuie să fi perfectă” în toate laturile vieții tale.

Chiar dacă nu vă lăsați păcălite de aceste mesaje tot vă afectează! Acest lucru schimbă noțiunea de „normal” a societății noastre. Media transformă materialismul și perfecționismul într-un scop în sine al vieții. Ceea ce vedem în filme și citim în reviste este un stil de viață impus, iar publicitatea, a cărui țintă suntem, înfățișează dezideratele unei clase de mijloc. Ea este punctul nostru de referință cu privire la cum trebuie să fie o viață împlinită în România.

Până recent, visul omenirii era acela de a obține stabilitate financiară, libertate intelectuală și confort material. Asta însemna că persoanele respective trebuiau să meargă puțin mai departe decât părinții lor. Dar acum nu mai este destul. În zilele noastre visul omenirii este de a arăta și de a trăi ca o vedetă de televiziune.

Ceea ce ni se comunică în realitate prin aceste reguli și reviste este, de fapt: Fiți slabă. Fiți tânără. Trebuie să aveți sânii mari și talia subțire. Faceți ce vă spunem noi ( și cumpărați produsele scoase la vânzare de către sponsorii noștri) și veți putea arăta ca Nicole Kidman sau ca Audrey Tautou, iar, dacă nu va fi așa, înseamnă că nu vă străduiți destul de mult sau că nu ați memorat destul de bine regulile noastre.

Dacă priviți toate acestea ca pe o distracție, este în regulă. Dar, dacă vă simțiți prost pentru că nu arătați la fel de bine ca modele din reclame, e o problemă. Fie că vrem sau nu, lăsăm media și convingerile culturale să stabilească standardele privind felul în care ar trebui să ne trăim viața.

Puteți spune STOP acestei nebunii bazate pe perfecționism.

A vrea să fii perfect este un lucru normal; a te aștepta la perfecțiune în toate aspectele vieții este patologic.

Zece semne principale care arată că ești perfecționistă:

1.Te gândești tot timpul la o greșeală pe care ai comis-o

2.Ești extrem de competitivă și nu suporți ca alții să te întreacă

3. Vrei ca un lucru să iasă fie „așa cum trebuie”, fie deloc

4.  Te aștepți la perfecțiune din partea celorlalți

5. Nu ceri ajutorul dacă aceasta ar putea fi perceput ca defect sau slăbiciune

6. Te ții de o treabă mult timp după ce alte persoane au renunțat

7. Ești un vânător de greșeli care simte nevoia să-i corecteze pe cei ce greșesc

8. Ești ultraconștientă de exigențele și așteptările celorlalți

9. Ești intimidată de ideea de a face greșeli în fața altor oameni

10. Ai observat greșeala din titlul acestei liste

Perfecționismul ține de control. Unii oameni tolerează o anumită lipsă de control, perfecționiștii se simt copleșiți de ea. Dacă sunteți invidioasă pe cineva, credeți-mă, persoana respectivă probabil că nu este așa de grozavă precum pare. Cei care par să aibă lucrurile în favoarea lor deseori au mari probleme, dar noi nu le vedem, pentru că se străduiesc atât de mult să pară perfecți. Acesta este felul lor de a prelua controlul. 

Perfecționismul afectează relația de cuplu, relațiile de prietenie, relațiile de serviciu. Dar parcă nimic nu este mai dăunător și dureros decât efectele distructive asupra copiilor părinților perfecționiști.

Cercetările arată că acești copii sunt expuși unui risc ridicat de anxietate generală și socială, depresie, tulburări de alimentație, mânie, probleme de imagine, respect de sine scăzut și rebeliune adolescentină. Marea majoritate a noastră suntem niște părinți foarte iubitori și ne dorim tot binele din lume pentru copiii noștri. Din păcate, asta reprezintă o parte a problemei. Deoarece vrem ca ei să fie împliniți și fericiți , încercăm să-i transformăm în niște oameni perfecți. Facem presiuni asupra lor pentru ca ei să exceleze la școală și la sport, îi înscriem la tot felul de concursuri și de activități. Nu vrem să-i extenuăm, ci să ne asigurăm că vor avea succes în viață.

Opt semnale de alarmă că sunteți un părinte perfecționist

1.  Respectul de sine al Dvs. este strâns legat de cel al copilului Dvs.

2.    Criticați copilul permanent

3.    Dragostea Dvs. este condiționată

4.    Întotdeauna situați nevoile copilului pe primul loc

5.  Vă așteptați la perfecționism de la propria-ți voastră persoană

6.    Vă așteptați ca rolul de mamă să vă facă foarte fericită

7.   Credeți că dacă copilul Dvs. este nefericit, sunteți un părinte rău

8.    Vă învinuiți pentru problemele copilului Dvs.

Nu vă faceți  griji – doar pentru că sunteți o perfecționistă nu înseamnă că și copilului Dvs. i-a fost hărăzit să vă calce pe urme. Sunt soluții pentru a scăpa de povara perfecționismului de pe umerii Dvs. și a copiilor Dvs.

•   Arătați  copilului că a greși este un lucru normal
•   Recunoașteți calitățile copilului și acceptați-i  defectele
•   Ajutați-vă  copilul să-și accepte defectele și să stabilească așteptări realiste
•   Concentrați-vă  asupra aspectelor pozitive
•   Deveniți Dvs. un model de acceptare a noțiuni de „ suficient”
•   Apelați la ajutor atunci când copilul Dvs. are nevoie de el
•   Exersați  împreună cu copilul Dvs. „oprirea gândurilor”

Tehnicile bio-mentale enumerate mai sus le găsiți explicate în cartea ”Fii fericită chiar dacă nu ești PERFECTĂ ” Dr. Alice D. Domar, Alice Lesch Kelly

Avem nevoie de timp pentru a ne putea schimba comportamentul. Dacă întâmpinați  greutăți, faceți-vă  curaj și încercați  în continuare. Rețineți : exercițiul este sursa perfecțiunii!

Dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au

 Se pare că dragostea nu respectă cronologia: își întinde farmecele sale și rămânem blocați acolo. Oricine se poate îndrăgosti de oricine și cu toate acestea, deși e adevărat că dragostea nu are vârstă, îndrăgostiții au. Deși săgeata lui Cupidon nu respectă nici vârsta, nici statutul social, conviețuirea în schimb ține cont de aceasta. Trebuie să punem sentimentul de iubire la locul lui; să nu-i atribuim responsabilitatea deplină și să acceptăm faptul că, atunci când longevitatea și afecțiunea se intersectează, problema este mult mai complexă decât pare.

Nu vreau să vorbesc aici despre „vânătorii de zestre” . Dacă ești în căutare de aventuri este irelevant ce vreau să spun acum, dar dacă vrei o relație „serioasă”, ar fi mai bine să începi să-ți stăvilești puțin impulsurile și să faci în așa fel încât deciziile tale să fie chibzuite și rezonabile. Amintește-ți că decalajul inițial de vârstă devine tot mai marcant pe măsură ce trece timpul, iar diferența, care la început este suportabilă, devine din ce în ce mai pregnantă pe măsura trecerii anilor. Este important să fiți pregătiți pentru această relație.

În dragoste, nu se unesc numai trupurile, ci și mintea, credințele, cheful de viață și ideologiile.

Nevoia de a fi protejat

Gustul pentru persoane mai în vârstă este valabil și respectabil, fie pentru că se caută ceva legat de înțelepciune, cumpătare, maturitate sau experiență. Există însă cazuri, în care această înclinație, răspunde unei nevoi profunde de a fi protejat. Persoanele care au fost abandonate, sau au fost supuse în mod exagerat unor autorități sunt predispuse să stabilească relații cu parteneri care să joace rolul de îngrijitor. Conviețuirea devine un amestec de afecțiune și necesitate; dar dacă există sechele ale unor relații emoționale din copilărie, ar trebui să fie tratate. Întreabă-te ce cauți: ajutor, dragoste sau amândouă? Cu toții dorim o bază emoțională de încredere și siguranță; dar cu toate acestea dacă „siguranța” se află în meniul tău afectiv pe primul loc la aperitiv, nu ești pe drumul cel bun.

„Am nevoie să mă molipsesc cu energia tinerilor”

Există un număr însemnat de vârstnici care visează să retrăiască anii tinereții. Dintr-o dată, li se reactivează hormonii și încep să caute „carne proaspătă” pentru a se contagia cu entuziasmul și frenezia acestora. Câți dintre aceștia care renasc datorită prezenței unei companii tinere, ajung epuizați la doctor după o a doua sau a treia întâlnire cu mai tânărul său partener, pentru că durerile lombare sau sciatica nu-i lasă?

Nu se poate întineri dincolo de ceea ce permite corpul, deși mintea încearcă să facă regrese.

Să te lași dus de prospețimea trupurilor tinere este tentant pentru toată lumea. Și nu vorbesc numai despre bărbați, sunt femei care nu mai sunt tocmai adolescente dar care, frecventează cluburi de striptease masculin, înnebunesc de bucurie și pun bani în lenjeria bărbaților care se mișcă ritmic. Asta este o frenezie de o noapte, un moment, o clipă de relaxare pentru a scoate la plimbare hormonii feminini, și atât. Gândiți-vă cum ar fi să trăiască cu unul dintre aceste personaje, să țină departe admiratoarele de serviciu și să le dea ocazional calmante, pentru a le liniști impulsurile?

Fiecare vârstă are „nebunia” ei specifică. Nu e nevoie să-ți întinzi pielea ca o tobă, să te siliconezi  ( „preferații” mei sunt bărbații care se vopsesc sau  poartă perucă) și să te îmbraci în haine tinerești ca să simți fiorii. Fără a înceta să fi tu însuți, poți găsi oameni care să te placă.

„Vreau să știu dacă încă mai valorez ceva”

Această motivație are la bază o problemă mai complicată. O putem compara cu sindromul actorului sau actriței în declin. Multe persoane care au fost celebre transformă epoca de aur într-o tragedie, pentru că se leagă de ceea ce au fost și nu mai sunt. Dacă vom considera că fericirea vine din afara noastră, le oferim celorlalți puterea noastră și permitem ca aprobarea societății, aplauzele, faima și complimentele să dea sens vieții noastre.

Refuzând să îmbătrânească, unii oameni ajung să-și piardă simțul proporției și al esteticii și dezvoltă atitudini nepotrivite pentru vârsta lor, încercând să recupereze tinerețea pierdută. Ca principal indicator al nemuririi tinereții lor este cucerirea, actul de a genera dorința în ceilalți.

Relațiile fără experiență

Mă refer aici la căsătoriile imature, susținute sau nu de către părinți. Am spus deja că iubirea nu are vârstă, dar uneori trebuie să-i pui scutece. Unii părinți se grăbesc să-și căsătorească tânăra fiică pentru că a rămas însărcinată. A fi căsătorit nu este o virtute la care să accesezi cu orice preț. Căsătoria necesită o decizie chibzuită și analizată: nu este o joacă de copii.

Argumentele mele pentru a ține cont de vârstă:

1.Gândește-te bine ce vrei

Aventură sau stabilitate emoțională? Gândește-te: ești în stare să nu simți gelozia, frica de abandon sau de respingere pe măsură ce trec anii? Repet: Dacă obiectivul tău este să te distrezi, atunci fă-o! Primul factor de care să ți cont este dacă poți avea încredere în partenerul tău; dacă nu cumva confundă admirația cu dragostea. Apoi gândește-te la sentimentul tău de încredere în propria persoană, dacă ești capabil să treci peste ridurile și infirmitățile tale, și să iubești în pace. Evident că reciproca este valabilă pentru persoana tânără care s-a îndrăgostit de cineva care i-ar putea fi mamă sau tată( în unele cazuri bunic sau bunică). Nu te gândi la ceea ce simți acum, pentru că dragostea te va făcea să vezi totul în roz. Imaginează-te peste douăzeci de ani. Fă acest exercițiu de mai multe ori până vei lua o decizie.

2.Cobor eu sau urci tu?

Cum spuneam aproprierea trebuie să fie și pe plan psihologic și spiritual. Cuplarea trebuie făcută atât orizontal cât și vertical pentru ca să aibă loc întâlnirea dintre gusturile tale, gusturile lui și gusturile voastre. Cunosc pe cineva care la câteva luni de la căsătoria cu cineva mult mai bătrân, s-a gândit că soțul ei se va simți prea bătrân față de ea și a adoptat o formă de „sacrificiu din dragoste” îmbătrânindu-se prin îmbrăcăminte și machiaj. A îmbătrâni la exterior și la interior din dragoste este ca și cum a-i scurta drumul pe o cărare greșită: te vei pierde!

3.Presiunea socială, ce va spune lumea

Nu știu de ce, în general oamenilor nu le plac „cuplurile nepotrivite”. Foarte des vom auzi apelative ca: „bătrân pervers”, „nefericiții”, „naivii”, deoarece se presupune că se lasă păcăliți de cineva care dorește să obțină unele câștiguri suplimentare din relația respectivă: bani, faimă, poziție socială. Dacă ai ales această cale, nu te lăsa afectat de ceea ce spun oamenii.

4.Eu mai am puțin și ajung, iar tu abia pleci

Avem de-a face cu două energii disparate și contradictorii: el obosește repede, iar ea nu se poate sătura; el își cumpără haine pentru a-și pune în valoare corpul de atlet, ea îl însoțește la cumpărături, până unde poate și vrea; unul studiază pentru a-și începe o carieră nouă, în timp ce celălalt se pregătește să iasă la pensie; ea merge la fitness, el de-abia dacă este în stare să joace minigolf; tânărul soț vrea investiții riscante, în timp ce ea vrea să strângă banii la saltea pentru zilele pensionării. Vă las imaginația liberă la acest capitol. Nu zic că nu sunt și excepții și mulți depășesc astfel de obstacole, dar ele există. Dacă ai visuri tinerești de realizat  și partenerul nu vrea altceva decât să tragă un pui de somn, revizuiește-ți întreaga relație.

  

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibă o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tendința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experiențele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

•      Văd că ești supărat
•      Observ să ești nervos în clipa asta
•      Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
•      Ai impresia că nu te înțelege nimeni
•      Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experiență și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fără ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simtă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

•     Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
•   Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
•      Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
•    Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
•     Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orientarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

• „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
• „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
• ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibe o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tentința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experințele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

•         Văd că ești supărat
•          Observ să ești nervos în clipa asta
•          Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
•          Ai impresia că nu te înțelege nimeni
•          Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experință și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fară ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simptă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

•          Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
•          Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
•          Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
•          Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
•        Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orietarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

• „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
• „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
• ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.

Nebunia de a fi mamă

Drumul străbătut de părinți este unul extrem, ce poate scoate la iveală ce e mai bun și ce e mai rău din noi. Toți părinții trec printr-o transformare emoțională și psihologică profundă deși nu toți  părinți se confruntă cu marile provocări ale altora.

Întreabă orice mamă de copil care nu vrea să se culce la ora trei dimineața, în timp ce ea mai are un altul la sân și trebuie să meargă la muncă dimineața la ora nouă- ca să nu mai spun că soțul ei se așteaptă din partea ei să fie o ispită în pat și să arate frumos ca să se poată mândri cu ea. Întreabă orice tată care trebuie să facă teme cu fiul neatent, încercând mereu să-l readucă la ce are de făcut, ajungând în același timp să ia un alt copil de la antrenamentul de fotbal, înainte de a se apuca de ce și-a adus de lucru de la birou.

Cred că mai mult decât oricare alt rol, cel de părinte ne face să ne îndoim de noi. Ne chestionăm competența, valoarea și chiar sănătatea mentală când ne întrebăm: „ Oare ce de oi fi crezut eu că vreau copii, când , de fapt, eu nu vreau decât să se culce și să mă lase în pace?”.

Dacă poți recunoaște potențialul spiritual al vieții parentale, vei avea ce îți trebuie pentru a te adânci în hățișurile sale fără a te opune sau a te bloca într-o situație în care ești copleșit și bulversat în încercarea de a face față complexității acestei vieți.

Din acest motiv, în loc să te simți vinovat pentru sentimentele care se nasc pe măsură ce avansezi pe drumul creșterii unui copil, ți se cere să îmbrățișezi nebuniile parenting-ului, să beneficiezi de pe urma modului în care te rupe un copil, îți sfâșie vechea identitate și o înlocuiește cu propria-ți dezvoltare. Pentru noi femeile această călătorie are o semnificație emoțională și spirituală deosebită, pentru că adăpostim copilul în creștere în trupul nostru în primele nouă luni ale existenței sale. Aceste luni de sarcină fac legătura între mamă și copil unică prin intensitatea sa. 

Întinzându-ne nu doar pielea, ci și sufletul, când participăm la zămislirea unui nou spirit, în decursul acestor nouă luni asistăm la începutul modificării sentimentului propriei identități câtă vreme participăm activ la acest eveniment miraculos care are loc în noi. Dăruindu-ne pe noi copiilor noștri, ne trezim că ne înstrăinăm de cine suntem în adâncul sufletului nostru, construindu-ne rolul de mamă. Copiii cresc, soțul urcă în ierarhia profesională și totuși noi, cele care, în multe cazuri, ne-am lăsat viața în așteptare, ne trezim că nu avem o ancoră sau scop individual. În decursul creșterii copiilor, multe dintre noi ajung de nerecunoscut când se privesc în oglindă. În ridurile din jurul ochilor vedem incidentul în care copilul ne-a trântit ușa în nas pentru că nu i-am cumpărat o tabletă, momentul când a căzut și și-a rupt o mână și ziua în care am crezut că l-am pierdut pe plajă. Dacă privim cu mai multă atenție, mai vedem în acele riduri bucuria și încântarea de a fi mama cuiva.

Am putea descoperi că nu putem să ne abținem când bombănim pe seama copiilor în timp ce spălăm vasele, dăm vina pe partener pentru ce nu ne convine la ei sau ne plângem norocul de a fi crescut un astfel de copil „dificil” tocmai noi, dintre toți oamenii de pe pământ. Doar un alt părinte știe ce înseamnă, de fapt, ochii dați peste cap, rezonând când spui „cine s-a gândit că sunt așa o bătaie de cap copiii”, doar un alt părinte înțelege „Slavă Domnului că e goală casa o vreme ” și poate aprecia că „ am câteva ore la dispoziție doar pentru mine”.

Pentru multe mame- și pentru tații care duc povara creșterii unui copil- viața de părinte poate secătui emoțional, psihologic, financiar și fizic și, cu toate astea, puțini dintre noi împărtășesc vreodată cu sinceritate cât de solicitant, de incredibil de dur și de împovărător emoțional ni se pare. Suntem atât de hotărâți să fim părinți „buni”, încât ne-am simți jenați să ne împărtășim sentimentele prietenilor și familiei. Din cauza temerii noastre de a fi judecați, avem tendința de a ascunde măsura în care ne simțim afectați fizic de solicitările copiilor noștri. Ca urmare, cele mai multe dintre noi vorbesc despre singurătatea de pe calea parenting-ului, crezând cu adevărat că sunt anormale din cauza dorinței ocazionale de a fi cine erau înainte de a fi mame. Și totuși dacă am trece dincolo de granițele noastre de perfecțiune, am descoperi aproprierea de alți părinți și ne-am da seama că nu suntem deloc anormali ci suntem simplu, oameni. Avem uneori momente în care suntem dedicați copiilor noștri în asemenea măsură încât uităm că existăm, în vreme ce alteori ne imaginăm cum ar fi să fugim, lăsându-i cu hainele murdare printre teancuri de teme și într-o cameră dezordonată. Desigur, în clipa în care ne visăm pe o plajă însorită, probabil ne vom rușina. O mamă este preocupată de copii, la fel ca un tată care îndeplinește un rol similar, fiind împreună aproape sută la sută din timp. Fie avem grijă de ei, fie îi distrăm sau ne facem griji din cauza lor. Nu e de mirare că relația cu partenerul are de suferit. Echilibrul nostru emoțional seamănă uneori cu cel a unui nebun, ne trezim privați de somn, iritabili, secătuiți financiar și uneori ne transformăm în tirani.

Vine inevitabil ziua în care ne dăm seama :„Vai, sunt exact ca mama!” sau, în traducere, „am devenit obsedată de control”. Brusc, toate momentele când mama ta striga „De ce nu poți face cum zic eu?” au sens. Experiența pe care o trăim ca părinte, ne trezește empatia față de un părinte a cărui copil urlă în avion. Înainte de a deveni părinți, transmiteam o superioritate de genul:„Dacă eu eram părinte, copilul meu n-ar fi mișcat în front!”. Acum ne e milă de părinte și ne vine să luăm copilul să-l închidem în baie.

Ne place sau nu, la un moment dat, o să „ne sară țandărea”. O să țipăm, ba chiar o să urlăm. E important să acceptăm că, dacă un copil ne stârnește, e ceva normal. În situația în care simți că dai în foc, e tentant să recurgi la clasicul model părinte-contra-copil de creștere a copiilor. Totuși, dacă alegi drumul acesta, probabil vei plăti un preț mare în perioada adolescenței copiilor și după aceea. A deveni un părinte conștient în ceea ce privește creșterea copiilor poate fi la început extrem de dureros, dar, pe termen lung, e departe alegerea preferabilă.