Suferința dependentului în zi de Crăciun!

Pentru a fi integrat într-un grup, cel care este definit ca fiind un dependent emoțional, este gata să facă multe compromisuri: se supune îndemnului celorlalți, se abține să-și exprime orice dezacord, acceptă să facă tot ce alții refuză...

Ceea ce-l împinge pe dependent spre ceilalți, nu este numai dorința de a stabili o legătură, ci mai ales teama de a fi singur. Pentru o personalitate dificilă exprimată prin nevoia de dependență, singurătatea și vulnerabilitatea sunt sinonime!

O astfel de persoană se teme că nu este în stare să aleagă singur, să ia singur deciziile corecte: de unde și tendința de a căuta iar și iar asigurări înaintea oricărei decizii și, în fond, de a evita pe cât posibil să aibă inițiative.

Viața unei astfel de persoane depinde enorm de ceilalți. Lăsând alegerea pe seama celorlalți, practic „dependentul emoțional” își lasă apropiații să-i clădească viața, supunându-se unui stil de viață care nu-l satisface cu adevărat...

Din teama de a nu strica relațiile cu ceilalți, pentru a le fi pe plac, spun mereu „da”, devine anxios atunci când este criticat sau dezaprobat. Două convingeri sunt adânc înrădăcinate:

• Nu pot face nimic singur
• Ceilalți sunt mai puternici și dacă mă port  binevoitor, aceștia mă pot ajuta

Suntem dependenți cu toții?

Dependența face parte din natura umană. Ne naștem într-o stare de dependență totală. Încă din primele clipe de viață, supraviețuirea depinde exclusiv de propriul anturaj, inclusiv în dezvoltarea psihică.

Oamenii au realizat, că un anumit grad de dependență poate constitui un mijloc de a se apăra. „Este mai bine să fie doi decât unul singur...Vai de cel singur, când cade: căci nu este nimeni să-l ridice” spune Ecleziastul în Biblie.

Extrem de repede copiii realizează că lumea și indivizii care o compun nu sunt la absoluta lui dispoziție; și atunci are în față două moduri radicale de a reacționa.

1. Un prim mod este centrat pe căutarea paradisului pierdut: dacă ști cum, îi poți face pe ceilalți să-ți satisfacă majoritatea nevoilor. Această viziune este foarte aproape de atitudinea dependentului.

2. Al doilea mod de a reacționa constă în a proclama lumea ca fiind dezamăgitoare și a susține că în niciun caz satisfacțiile nu pot veni din partea celorlalți, iar faptul de a depinde de ceilalți reprezintă primejdia supremă. Aceste persoane își valorifică la maxim autonomia devenind reticenți la orice formă de dependență inclusiv angajamente relaționale.

Când dependența devine maladie

Când dependența de altă persoană este exacerbată, ea face ca exigențele față de propriul anturaj să crească. Față de ceilalți, poate fi exercitată o presiune foarte puternică, extrem de culpabilizată, de genul „Nu poți să mă părăsești, căci dacă mi se întâmplă ceva, tu vei fi răspunzător”.

Terapeuții de familie au observat că personalitățile dependente își aleg de multe ori parteneri patologici, posesivi și dominatori. Multe femei bătute, bărbați alcoolici s-au dovedit a fi personalități dependente.

Din păcate astfel de persoane, după o perioadă sfârșesc prin a deveni cu adevărat incapabile să se descurce în viață.

Cum să ne purtăm cu personalitățile dependente?

Este recomandat :

• Să li se laude mai mult inițiativele decât reușitele, să fie ajutate să banalizeze eșecurile.       Deoarece tocmai teama de eșec și urmările lui, îi împiedică să acționeze singuri.
• Vorbiți-le de îndoielile și slăbiciunile Dvs, nu șovăiți să le cereți voi înșivă sfatul și ajutorul. Pentru că încet, încet inversați rolurile și-l ajutați să iasă din pielea personajului care întreabă mereu. În al doilea rând îl veți ajuta să nu-i mai privească pe ceilalți ca persoane care le sunt superioare în totul.
• Unul din cele mai bune mijloace de a-i ajuta pe oameni să se schimbe nu este acela de a le explica ce trebuie să facă sau să gândească, ci de a le oferi propriul exemplu.
• Procedați în așa fel încât să înțeleagă că sunt o serie de lucruri pe care le puteți face fără ele, dar că acestea nu înseamnă că-i respingeți.

E          Este nerecomandat:

• Să luați decizii în locul lor, chiar dacă vă cer; nu le săriți în ajutor de câte ori sunt in impas.
• Să le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune.
• Să le îngăduiți să plătească prețul dependenței lor prin cadouri sau „munci  plicticoase”.
•         Să le lăsați să vă „invadeze ” viața
• Să le abandonați cu desăvârșire, pentru a le „învăța să se descurce singure”. Veți fi uneori tentați să-l împingeți pe dependent la acțiune, așa cum împingi o persoană în apă. Ca să-l silești să reacționeze... Numai că rareori această strategie dă rezultate în cazul persoanelor dependente, care de cele mai multe ori vor fi și mai angoasate, iar convingerea despre propria neputință le va fi întărită. Este o cale anevoioasă, căci necesită o mare vigilență: dependentul, deși va încuviința nevoia de a se descurca singur, va căuta pretexte pentru a cere ajutor. Unde mai pui că o astfel de persoană are un „carnețel de bal”. Dacă este refuzat, trece la următoarea persoană de pe listă la care să apeleze.

Dacă vă este patron: Fiți mâna lui dreaptă și cereți-le să vă mărească salariul

Dacă vă este soț sau soție: Chiar dacă vi se pare măgulitor la început, nu uitați că, într-o bună zi, vă veți plictisi să fiți dumneavoastră cel care ia deciziile importante. Realizați că din iubit/ iubită nu sunteți altceva decât un părinte grijuliu!

Dacă vă este coleg sau colaborator: trimiteți-l frumușel înapoi la treburile lui.

Singurătatea este greu de suportat într-o zi ca aceasta de Crăciun! Dar pentru dependenții emoționali, singurătatea este percepută la puterea a doua! Așa cum ne îndeamnă colindele noastre strămoșești „ De Crăciun fi mai bun”, aveți grijă de apropiații voștri aflați într-o astfel de suferință!

Umorile acre ale agresiv-pasivilor

Dacă vă aflați în postura de victimă a unui agresor pasiv care se pricepe de minune să zgândăre puncte nevralgice, să tergiverseze, să invoce tot felul de scuze și să boicoteze prin pasivitate, se prea poate să ajungeți să păreți exagerat de pretențios, arogant sau chiar tiranic, dacă reacționați (iar uneori chiar dacă nu ai nici o reacție).Acesta este lucrul cel mai deconcentrant!

Să ne imaginăm că sunteți angajat. Șeful Dvs are pretenții de-a dreptul imposibile, copleșindu-vă cu sarcini peste sarcini, termene de execuție și deplasări prin țară, dar fără să vă asigure resursele necesare. Mai mult, dacă vreți să promovați, trebuie să participați la tot felul de „comitete și comiții”. Dar pentru că mereu sunteți plecat, pe principiul „ochii care nu se văd se uită”, este promovat altcineva. Dacă solicitați angajarea de personal suplimentar și cereți rărirea deplasărilor, ca să puteți îndeplini și celelalte sarcini de birou, șeful Dvs spune că sunteți năzuros și că „nu puteți lucra în condiții de stress”. Evident că starea de spirit, nu mai spun despre motivație, ajung să se ciocnească cu metroul! Nu-i deloc exclus să credeți că este ceva în neregulă cu Dvs.

Dacă ați fost vreodată într-o situație asemănătoare, știți la ce risc vă expuneți, reacționând mânios. Dacă răspundeți cu aceeași monedă, într-un mod care se va întoarce împotriva Dvs, nu-i deloc exclus să vă treziți în postura neghiobului care a călcat în străchini cu repercursiuni în reputația de la serviciu. Dar dacă faceți un pas înapoi și vedeți situația ca pe o problemă de organizare, s-ar putea să reușiți să îmbunătățiți sistemul de lucru.

De multe ori, incitarea mâniei altcuiva este țelul, conștient sau nu, al celor care-și disimulează propria mânie. De ce? Pentru că acest sentiment le este atât de inconfortabil, încât îl proiectează asupra altcuiva, ajungând astfel să-l trăiască prin „intermediar”, fără a trebui să-și asume nici o responsabilitate. Ne-exprimându-l direct în nici un fel, ei pot trăi liniștiți fără să riște vreo consecință. Cu alte cuvinte „și cu slănina în pod, și cu porcul în coteț”. Pot rămâne pasivi și, în același timp, să aibă un sentiment de putere, făcând ceva perfid. Aceasta fiind partea agresivă a comportamentului lor.

Putem aplica aceeași premisă oricărei persoane care prinsă cu ocaua mică declară „ nu m-am înfuriat!” Bineînțeles că persoana s-a înfuriat, dar se simte obligată să nege acest fapt. A proceda altfel ar obliga-o să se confrunte cu ceea ce încearcă din toate puterile să evite. Dacă își recunoaște deschis adevăratele  sentimente, s-ar putea să pună în pericol relația pe care o aveți împreună...și nu poate să o facă, fiindcă se simte dependent de Dvs. Recunoașteți modelul toxic al multor relații de cuplu?

Mulți adolescenți trec printr-o fază de revoltă împotriva autorității și, acasă sau la școală, adoptă comportamente agresiv-pasive; stau îmbufnați, nu-și fac temele ori își irită părinții, refuzând să-i ajute la treburile casnice etc. Dar este numai o fază normală în dezvoltarea lor psihologică și în procesul de formare a propriei identități. De altfel, este suficient să părăsească casa părintească pentru a nu se mai opune părinților, ori să-și găsească o activitate care să-i intereseze cu adevărat, ca să nu-și mai târâie picioarele.În cazul adolescenților nu este vorba de o tulburare de personalitate, ci de un stil comportamental, tranzitoriu și frecvent la vârsta lor.

A cui este problema?

Aduceți-vă aminte de o ocazie când ați purtat o discuție banală cu partenerul Dvs și v-ați dat cu părerea și vi s-a răspuns cu o reacție îndârjită de împotrivire sau de respingere defensivă- mult exagerată față de reacția Dvs. Poate că ați pomenit de cum v-a rănit cineva sentimentele, dar relatarea Dvs. i-a reamintit partenerului Dvs că și el la rândul lui a provocat o astfel de rană cuiva. Vorbele Dvs s-au apropriat de un punct nevralgic, declașând un intens sentiment de jenă sau vinovăție.

Atunci când se întâmplă, e bine să țineți cont că nu Dvs aveți o problemă. N-o luați ca pe un atac personal la adresa Dvs dar nici nu rămâneți o țintă vulnerabilă. Victimele mâniei altora își dau toată silința să rezolve problema. Atâta doar că, pur și simplu, nu stă în puterea Dvs să rezolvați anumite probleme. Concentrați-vă în schimb pe ceea ce puteți controla: propria Dvs reacție la mânia altora.

Ca să rezum, puteți descoperi că anumite persoane sunt agresiv-pasive atunci când manifestă:

• Toleranță scăzută la frustrare
•  Impulsivitate
•  Trăsături de caracter mult diferite între ele sau o tulburare de personalitate
•  Violență emoțională sau de limbaj
•  Mimică sau gesturi care îți sugerează că persoana mai are un pic să explodeze într-un atac de ostilitate
•  O relație toxică cu altcineva, din care nu se poate desprinde
•  Iritabilitate cronică
•  Lipsă de energie și pasivitate, precum și resentimente față de cei care nu manifestă aceleași simptome
•  Grad scăzut al stimei de sine
•  Dificultăți cu care se luptă de anii buni de zile

Comportamentul agresiv-pasiv se naște deseori din frici de același fel: din teama de a intra sub controlul altcuiva sau de a fi prinși într-o confruntare. Mai jos am schițat o listă a nevoilor, a temerilor și a lucrurilor pe care le evită oamenii atunci când adoptă un comportament menit să controleze:

Nevoi: să aibă ultimul cuvânt, să controleze lucrurile, reușită

Se tem sau evită: să-și asume riscuri, să-și vadă rănite sentimentele sau să fie blamat, insucces sau concurență, dependență, pierderea controlului

Ce se vede: Judecată tranșantă, totul în alb sau negru; Refuz neclintit,doleanțele li se par pretenții; „trage oblonul” în sensul că nu mai comunică; Păstrează un statu-quo în care se simte în siguranță; Tulburări de alimentație.

Cum este recomandat să ne purtăm cu persoanele agresiv-pasive: Să fim amabile, Să le cerem părerea de câte ori este posibil, Să le ajutăm să se exprime direct, Să le reamintim regulile jocului.

Este nerecomandat : Să ne prefacem că nu le-am remarcat împotrivirea, Să nu-i criticăm la fel ca un părinte, Să ne lăsăm antrenați în jocul represaliilor reciproce.

Dacă vă este soț sau soție:  încercați să-l(o)  determinați să se exprime deschis

Dacă vă este patron: schimbați-vă locul de muncă, căci vă poate târî și pe Dvs în căderea lui

Dacă vă este coleg sau colaborator:  recitiți acest articol înainte să vă întâlniți cu el

Inspirat după cartea „ Cum să ne comportăm cu personalitățile dificile” scrisă de François Lelord și Cristophe André

Gelozia, fața întunecată a iubirii

Apariția invidiei sau a geloziei este semnul unuia dintre eșecurile stimei de sine, când ea cedează tendinței comparațiilor și a competiției. Aceste două emoții, care dovedesc îndoiala de sine, sunt diferite, chiar dacă astăzi se utilizează frecvent cuvântul „gelozie” pentru a le desemna pe ambele.

Invidia trimite la sentimentul dezagreabil pe care îl avem în fața unui lucru posedat de o altă persoană și pe care noi nu-l avem, dar pe care am dori mult să-l avem: bani, statut, recunoaștere, chiar fericire... Se întâmplă rar să fim măcinați de invidie față de stilul de viață al unor persoane aflate foarte departe de noi din punct de vedere social, precum vedetele sau miliardarii. În schimb ne simțim mistuiți de invidie față de mașina colegului, casa vecinului, nevasta prietenului etc.

Gelozia desemnează, în ce o privește, teama de a pierde ceva pe care îl avem deja: astfel, putem fi geloși pe privilegiile noastre, pe care le apărăm cu agresivitate și vigilență, sau geloși pe soț/soție, căruia îi vom supraveghea cu atenție cele mai mici mișcări și cele mai neînsemnate vorbe, pentru a depista o eventuală înclinație pentru un rival sau o rivală. Gelozia în prietenie există și ea sub forma unei dorințe de legăturii exclusiviste.

În fine, putem să fim deopotrivă invidioși și geloși, cum e cazul copiilor, de exemplu, dacă au impresia că fratele sau sora lor a primit de la părinți sau bunici un cadou mai frumos decât al lor: invidioși „cadoul lor e mai bun” și geloși „îl iubesc mai mult decât mine”.

Aceste două emoții au în comun stima de sine fragilă.

Cum apare invidia? Apariția invidiei necesită două condiții:

·  O comparație socială-defavorabilă- între avantajele noastre și cele ale altei persoane

·   Un sentiment de neputință de a obține ceea ce posedă celălalt

Fără acest sentiment de neputință, nu am fi invidioși, ci doar motivați să obținem același lucru...

De unde și legătura cu stima de sine: invidiem un lucru pe care nu-l avem, dar numai dacă ne spunem că nu suntem capabili să îl obținem prin noi înșine. Invidia crează un adevărat cerc vicios, care slăbește stima de sine și mai mult, îmboldind la comparații sociale neîncetate, al căror rol toxic este cunoscut. Invidia facilitează existența unui sentiment de ratare personală, pe care putem oricând îmbrăca într-o raționalizare de nedreptate socială în cazul invidiei pe succesul altuia. Dar acest remediu nu prea funcționează și, mai ales, nu împiedică invidia să revină, nefăcând decât să îi adauge și amărăciune.

Când invidia devine obișnuită, ea duce la o „lectură” maladivă și obsedantă a avantajelor celorlalți.

La Rochefoucauld spunea „Invidia noastră durează întotdeauna mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem”.

Nu este ușor să transformi invidia în indiferență. Sau chiar în bunăvoință! Cum să reușești să te bucuri de reușita altora, mai ales dacă ea nu ne deposedează de nimic? Cu toate acestea, este un exercițiu sănătos și instructiv. Personal, mă antrenez să fac acest gen de exerciții când ne bat bulgarii la fotbal! Nu mi-e ușor, dar eforturile făcute pentru a reuși să mă bucur de victoria lor are cel puțin meritul de a mă face să deschid ochii asupra esențialului, la adevărata întrebare: „Am văzut un meci bun?” și nu „Cine a câștigat?”. Cât despre a reuși să mă bucur de victoria bulgarilor, mai am de lucru în privința asta. Dar nu îmi pierd speranța.

Impasul geloziei. Gelozia se bazează pe o concepție eronată despre ceea ce este o legătură afectivă cu un altul, indiferent că este amoroasă sau amicală. Evident, gelozia amoroasă ne angajează mai profund și se dovedește deci și mai distrugătoare pentru imaginea noastră de sine. În ambele cazuri însă, gelozia se bazează pe o concepție eronată despre legătură: a iubi ar însemna astfel a poseda; și a accepta dragostea unui gelos sau a unei geloase ar însemna să accepți supunerea față de instinctul lor de posesiune maladivă.

Gelozia este întotdeauna o suferință, care provoacă anxietate deopotrivă prin scăderea stimei de sine pe care o provoacă și prin anticiparea pierderii legăturilor privilegiate. Geloșii nu-și savurează niciodată fericirea: ei nu fac decât să o supravegheze. Gelosul și geloasa se tem ca nu cumva calitățile lor să nu fie suficiente pentru a-l reține pe partener lângă ei, de unde și eforturile lor de-a scruta, intimida, întemnița: în loc să-i dea celuilalt dorința de a rămâne, ei caută pe toate căile să îl împiedice să plece. În cele din urmă, gelozia ne împiedică să fim siguri de dragostea sau afecțiunea care ne este acordată. Celălalt fiind legat, este imposibil să știm dacă este cu adevărat atașat de noi. Gelozia este un eșec complet a legăturii cu celălalt și al legăturii cu sine. Ea sfârșește prin a ne face să uităm esențialul a ceea ce ar trebui să fie important: reciprocitatea „În gelozie este mai mult amor-propriu decât amor” La Rochefoucauld.

Statistica arată că femeile, în mod general, sunt mai geloase decât bărbaţii, deoarece starea de afectivitate este mai puternică la femei decât la bărbaţi, şi totuşi, bărbaţii exprimă gelozia mai puternic şi mai exagerat decât femeile.

Sfatul meu este să nu te chinui singur/ă, cu tot felul de gânduri şi bănuieli. Interziceţi-vă în mod absolut să căutaţi indicii cotrobăind prin genţi, portofele şi sertare. Asta nu înseamnă că trebuie să o faci pe struţul, ci trebuie să te respecţi şi să te protejezi de suferinţe inutile. Gândește-te dacă ceea ce te face gelos/ă sunt lucruri prostești sau sunt foarte importante? Odată ajunși la un răspuns, putem avea șansa de a scăpa din capcanele geloziei.

      Dacă tot iubeşti de ce nu poţi iubi acea persoană  aşa cum este?

„Iubire față de propria imagine”

Când Liriope, o nimfă miss a Olimpului, a rămas însărcinată cu cel ce avea să devină Narcis, s-a dus să-l consulte pe prorocul Tiresias, chiar acela care i-a făcut lui Oedip sinistra prezicere a uciderii tatălui său și a incestului cu mama lui. Când l-a întrebat dacă Narcis va trăi mult, Tiresias i-a răspuns: „Da, dacă nu se cunoaște pe sine...”

Narcis a crescut și a ajuns un tânăr foarte frumos. Multe nimfe s-au îndrăgostit de el, dar el le respingea pe toate cu dispreț, îndeosebi pe nimfa Echo, care îl urmărea pasionată cu dragostea ei, dar nu își putea declara sentimentele, deoarece un blestem anterior o condamnă să nu poată vorbi niciodată prima. Și Narcis nu i-a spus niciodată că o iubește...

De atâta suferință, Echo moare din dragoste și se transformă într-o stâncă. Celelalte nimfe, furioase, cer zeiței răzbunării, Nemesis, să îl pedepsească pe Narcis, iar ea acceptă. Nemesis îl blestemă așa: ”Fie ca să iubească și el, dar să nu aibă niciodată obiectul dragostei lui!” La puțin timp după aceea, Narcis își vede imaginea oglindită în apa unui izvor limpede și se îndrăgostește nebunește pentru prima oară în viața lui. Însă de imaginea lui.

Fascinat de oglindirea sa, el sfârșește prin a muri de inaniție și se transformă în floarea care îi poartă numele.

Orgoliul lui Narcis, care îl îmboldea să se elibereze de legile iubirii, a fost cauza morții sale. Iar reîncarnarea lui într-o floare modestă, simplă parte a naturii, care își are locul la nivelul pământului, este mesajul zeilor.

Ce sens are să iubești, dacă nu ești în stare să îi iubești pe ceilalți?

Cum să iubim fără să rănim

Îmi vin în minte câțiva  factori care deteriorează relația de cuplu:

Dialogul interior: În care fiecare își pune întrebări și răspunsuri, acest dialog înlocuiește dialogul real și poate duce la poluarea relației. Acest fel de a gândi în locul celuilalt răzbate uneori în dialogul real: „știu că nu ești fericit cu mine”, „știu ce o să-mi spui”, „nu ți-am vorbit despre asta pentru că știam că nu o să mă asculți”. Evitarea dialogului real este generată de spaima de a nu fi refuzat, riscul de a fi judecat, respins, devalorizat dacă îndrăznești să-ți formulezi cererea, spaima de a nu fi înțeles, de a nu ști cum să o spui, de a nu răni pe celălalt. Riscul este ca partenerul să nu înțeleagă, să se mire de comportamentul, reacțiile sau alegerile celuilalt.

Sărăcia dialogului: Spontaneitatea și bogăția comunicării se poate diminua de-a lungul anilor, ajungând la o mare sărăcie la nivelul cuvintelor. Apare riscul instalării limbajului funcțional: stereotipuri, banalități. Așa apare ideea „Îi cunosc reacțiile, veșnic același lucru, așa că mai bine tac”. Dialogul stereotip își are deseori originea în subiectele tabu: eșecurile, insatisfacția sexuală, dezamăgirile etc. Există careva dintre voi, care să nu-și fi imaginat niciodată, cu teamă și speranță, moartea consortului sau destrămarea cuplului? Dar cine ar îndrăzni să o spună?

Teama de a răni, teama de a fi părăsit stă la originea multor „tăceri” ale cuplului.

Proiecția: dacă eu judec într-un anumit fel, cred că și celălalt folosește același tip de raționament. De exemplu, dacă nu mă împac cu timiditatea mea, am impresia că celălalt vede doar timiditatea mea:  „ M-am simțit stângace, n-am spus decât banalități. Am văzut eu bine în ochii tăi că mă considerai proastă, și asta m-a blocat”.

Și astfel proiectez o parte din din mine asupra celuilalt și-l fac să joace un rol pe care poate că nu l-ar fi acceptat.

Sentimentul de devalorizare: este o eroare să alegi să-i faci pe plac celuilalt, dar în silă. Îți asumi riscul să te expui mâniei, tăcerii, retragerii sau decepției celuilalt. Devalorizarea de sine (sau a celuilalt) este un adevărat cancer pentru cuplu. „Tu și cu mine suntem noi. Pentru moment. Dar dacă mai continuăm multă vreme, ne vom pierde unul într-altul. Dacă vreau să trăiesc, trebuie să mă despart, adică să devin distinct de tine. Ca să te regăsesc mai bine, ca să te întâlnesc din nou”.

Confuzia dintre noi și eu+eu: Aș vrea ca partenerul meu să aibă aceleași convingeri și ideologii care îmi sunt mie la inimă. Confuzia între EU și TU ascunde uneori dorința de control și dispune de o asemenea putere de înstrăinare, încât este greu să i te sustragi, deoarece este enunțată în termeni de iubire și cu bune intenții. Astfel, a face totul în locul celuilalt, a-i anticipa dorințele ”știu că-ți place...”, „m-am gândit că ai vrea...”, înseamnă să-l lipsești de spațiul necesar prin care să poată da glas propriilor nevoi. Numai că inițiativele celuilalt îmi pot reduce mie libertatea, iar dacă sunt prea puternice, mă imobilizează.

Lipsa de ascultare: Capcana cea mai frecventă e poate aceea că eu resimt ca pe un reproș ceea ce celălalt încearcă să-mi spună. Vorbește despre el, dar eu cred că-i vorba despre mine, ca și cum eu aș fi responsabilă și vinovată pentru toate greutățile lui. Pe măsuța un pic prăfuită, el scrie „te iubesc!”. Cum va citi ea mesajul? Îl va lua ca un semn de iubire? Sau drept un reproș, de a acorda mai multă atenție curățeniei din casă?

Afirmațiile negative: Ați remarcat frecvența negației în vorbirea noastră? Nu spunem: „ e frig” ci ”nu e cald”, „amicul X este mic” ci ” X nu e înalt”, „sosul a fost gustos” ci ”n-a fost rău”.

Dacă această negație voalată se repetă, poate zdruncina o relație, făcându-l pe celălalt  să se gândească la lipsuri, la ceea ce n-a făcut sau ar fi trebuit să facă. Așa arătăm că suntem atenți la ceea ce celălalt nu este decât la ceea ce este.

Înstrăinarea în cuplu, este favorizată și de obiceiul de apune întrebări în modul negativ, în termeni de reproș, de semnalare a deficiențelor și a lipsurilor celuilalt.

Selectivitatea în ascultare: Avem cu toții înclinația să selectăm din discursul partenerului, de regulă, în mod inconștient, elemente pe care le auzim, fie amplificându-le, fie ignorându-le. Unii rețin mai cu seamă ceea ce-i rănește, neglijând aspectele ce-i pun în valoare. Alții evită ceea ce-i deranjează. Selectivitatea în dialog: Și cel care vorbește face propria sa selecție, căutând să nu-și rănească partenerul de dialog. Alteori pentru a-l liniști pe celălalt sau pe mine aleg să neg sentimentul pe care partenerul încearcă să-l exprime: „ - Sunt deprimat în această seară!”  „–Dar n-ai de ce, ar trebui să fi mulțumit de ....”

Resentimentul: Resentimentul este amintirea (rumegarea) unei injurii, a unei umilințe, a unei frustrări și dorința de a ispăși suferința făcându-l pe celălalt să plătească. Resentimentul e alimentat de decepțiile trăite, trecând printr-o mulțime de mici detalii, mai mult sau mai puțin neînsemnate(cuvinte, priviri, mimică, gesturi, resimțite ca o trimitere la o lipsă, o insuficiență, o devalorizare).

Obiceiul de a spune tot într-o relație de iubire e un mijloc de a transforma puțin câte puțin acea relație într-o prietenie profundă. Orice înșelăciune dispare, iluziile se spulberă, dispărând și resentimentele și mânia.

Însemnătatea prezenței trecutului: Ne ia mult timp până să descoperim că suntem cel puțin cinci în pat ca să „facem un copil”, iar uneori mult mai mulți. Această prezența inevitabilă a trecutului se manifestă prin comportamente ce exprimă stilul parental la care au fost expuși parteneri în parte. E același lucru dacă alcătuiești un cuplu pentru sau împotriva imaginii tatălui, a mamei sau a acestui cuplu ( format din părinți), deoarece oricum îi cerem celuilalt, să se schimbe pentru a fi mai mult sau mai puțin asemănător.

„N-o pot suferi pe soacra mea, se amestecă-n toate cele. Ne ducem o dată pe lună să o vedem și e o adevărată corvoadă.”. De fapt, pe soțul ei nu-l suportă sau, mai curând, relația bună pe care soțul o are cu mama lui. Soția nu-l suportă să-l vadă atât de atașat, de dependent...și cum nu îndrăznește să-i facă în mod direct observații soțului...îi „atacă ” mama și nu-și dă seama că exact acest lucru e de nesuportat pentru el, așa încât acesta își va apăra mama, se va apropria și mai mult de ea...întreținând dependența. Paradoxal este că dacă va reuși să-și „desprindă” soțul, nu va suporta nici situația în care acesta va ajunge să depindă de ea însăși.

Am încercat să surprind câteva dintre problemele care transformă dragostea într-o sursă de agonie și suferință în dorința de a le conștientiza și a învăța cum să iubim fără să ne pierdem punctele cardinale, fără să ne rătăcim și chiar păstrând viu focul pasiunii.

Când plăcerea o ia razna

Patima, de orice natură ar fi ea, se folosește de mecanismele care în  viața cotidiană sunt responsabile pentru învățare și plăcerea anticipată și, în consecință, absolut necesare. Dependența este un accident în căutarea fericirii.

Evoluția nu a prevăzut suficiente mecanisme de apărare contra acestui mod de autodistrugere. Acum milioane de ani, când au fost fixate genetic majoritatea modelelor noastre de comportament, nu se putea prevedea că niște primate mari vor distila băuturi alcoolice, vor deschide săli de joc și vor produce cocaină prin sinteză. Acum zece generații, când încă se mai suferea de foame, nu se întrevedea tehnicizarea agriculturii, care urma să extindă enorm oferta de alimente, făcând din obezitate o problemă gravă.

Dependența trebuie deci înțeleasă ca o dorință scăpată de sub control. Chiar și cele șapte păcate de moarte ale teologiei ar putea fi definite, într-o oarecare măsură, ca exagerări în drumul nostru către fericire. Mândria este exagerarea dragostei de sine; zgârcenia este economisirea scăpată de sub control; invidia apare atunci când tendința noastră naturală de a ne orienta în funcție de ceilalți predomină; oamenii se îmbuibă când organismul nu răspunde, după ingerarea alimentelor, prin sațietate și devin desfrânați atunci când sexul îi satisface atât de puțin, încât își doresc tot mai mult; furia reprezintă agresivitatea dezlănțuită; lenevia este relaxarea care exclude orice nou impuls.

Drogurile acționează la fel ca maneta diabolică din sala de joc, pentru că și ele îi oferă creierului o doză de dopamină. Sub influența alcoolului, nivelul de dopamină crește de două ori, în cazul nicotinei și al cocainei chiar de trei ori. Pentru  că dopamina ne menține treji și atenți, ne simțim mai bine după o țigare și mai productivi decât de obicei, iar după un pahar sau două de vin devenim mai optimiști.

Toate felurile de dependență funcționează deci conform aceluiași mecanism; drogurile se diferențiază prin modul în care îl declanșează. Nicotina eliberează dopamina direct; alcoolul, heroina și morfina cresc nivelul de dopamină indirect. Cocaina face ca dopamina eliberată, care de obicei dispare rapid prin pereții celulelor creierului, să rămână mai mult timp în circulație.

Până la urmă nu contează în ce mod e declanșat afluxul de dopamină. Decisiv este că acest lucru se întâmplă, pentru că astfel creierul asociază definitiv drogul cu dorința de a-l avea. Un creier dependent „vede” o țigară și comandă imediat ”Aprinde-o!”, tot așa cum reacționează la stimulul „sticlă” prin comanda „Bea!”. Chiar și vederea unui ambalaj gol de ciocolată este suficientă pentru a declanșa la dependenții de zahăr mecanismele dorinței, după cum au demonstrat analizele făcute cu ajutorul tomografului. Zahărul, nicotina, alcoolul și cocaina se furișează ca niște războinici troieni în structurile cerebrale responsabile de senzațiile plăcute. Drogurile îți deturnează creierul!

Cum ne lăsăm ademeniți?

Îți aduci aminte prima țigară? Majoritatea consideră că are un gust groaznic: te zgârie pe gât, îți vine să tușești, faci eforturi disperate să nu te vadă prietenii. Cu primele halbe de bere se întâmplă deseori la fel. Oare nu dorința de a face impresie bună ne-a determinat să bem mai departe, în ciuda gustului amar?

Alcoolul calmează și alungă angoasele. Cocaina te face să fii mai spiritual și îți dă idei; și, în felul acesta, îi ajută pe cei care se simt stupizi și plicticoși în grupul lor de prieteni. Nicotina te ajută să suporți plictisul și stresul, te trezește și te calmează în același timp. Mai presus de toate, țigara le aduce tinerilor apreciere în anturajul lor și sparge gheața când întâlnește lume nouă.

Cine devine dependent?

Dar nu toți care au probleme se droghează și nu toți care se droghează devin dependenți. Dependența este determinată pe de o parte de situația în care se află consumatorul, iar pe de altă parte de gene. Influența genelor asupra acestui risc este ușor de explicat: cei care suportă bine drogul sunt cei mai amenințați. Dacă, după câteva pahare în plus, corpul se răzbună, șansele de a deveni alcoolic sunt minime.

Un alt factor moștenit genetic este gradul de curiozitate. Între plăcerea noului și pericolul de a deveni dependent există o strânsă legătură. În ambele cazuri, dopamina joacă un rol important, iar cei carora le plac pericolul, aventura și noutatea sunt expuși riscului de a deveni dependenți.

O persoană care este sau a fost dependentă de un drog are șanse mari de a deveni dependentă de al doilea drog. Adicția îi consumă pe oameni total. Riscul este și mai mare la cei care au început din pubertate să fumeze ori să bea, deoarece creierul se lasă cu atât mai ușor modelat cu cât este mai tânăr.

Prizonier în cercul vicios

Deseori, persoana dependentă nu mai simte decât nevoia oarbă de drog, nu dorința de a savura. Persoanele care consumă regulat droguri au nevoie de cantități din ce în ce mai mari: când organismul se obișnuiește cu o anumită cantitate, efectul drogului dispare, creierul nu mai reacționează la ele și apare dorința de mărire a cantității de zahăr, tutun etc.  Plăcerea se diminuează treptat și cu timpul nu mai e vorba de euforie, ci de păstrarea stării cât de cât normale. O zi fără drog pare tristă.

De îndată ce substanța lipsește, corpul e cuprins de tremur și de friguri. Dar sevrajul fizic este relativ ușor de suportat. Acesta se poate atenua cu medicamente și dispare după câteva săptămâni. Mult mai greu este să controlezi tot restul vieții dorința de drog, care rămâne înregistrată în creier sub forma unor „cabluri groase”, conexiuni între neuroni, având ca efect declanșarea dorinței de drog.

Patima poate fi depășită. Foștii dependenți trebuie să-și ia însă „slăbiciunea” în serios, așa cum o persoană care a suferit un infarct trebuie să-și schimbe modul de viață dacă nu vrea să mai aibă unul.

Iubirea Sinceră

 Am scris, deja, despre iubirea nesănătoasă. Eu cred că iubirea sănătoasă mai are o șansă în această lume, ba mai mult, cred că acestea este singura noastră șansă. Haideți să vedem cum putem să ne transformăm adicția într-o iubire sinceră.

Caracteristicile iubirii sănătoase

·      Permiterea individualității. Partenerii evoluează schimbându-se în timpul relației fără să se simtă amenințați. Acest lucru este posibil datorită respectului și încrederii reciproce caracteristice iubirii mature

·   Contopirea dar și separarea față de celălalt. Presupune stabilirea unor granițe sănătoase, bazate pe cunoașterea și împărtășirea propriilor nevoi și limite și împărtășirea celorlalți

·     Aducerea la suprafață a ceea ce este mai bun în noi și în celălalt. Se realizează prin respect, implicare și generozitate.

·     Acceptarea ideii sfârșitului unei relații. O persoană matură emoțional poate diferenția motivațiile sănătoase de cele nesănătoase care determină alegerea rămânerii într-o relație.

·     Receptivitate la nou și la schimbări. Când unul dintre parteneri își continuă drumul pe spirala ascendentă a dezvoltării iar celălalt se cramponează cu încăpățânare de lucruri cunoscute, apar dificultăți în relația de iubire.

·        Experiența unei intimități sănătoase. Pentru a ne încredința unul celuilalt avem nevoie de congruență: a fi egal în cuvânt și faptă.

·        Libertatea de a cere deschis ceea ce ne dorim și capacitatea de a accepta refuzul celuilalt

·        Evitarea tendinței de a-l schimba sau controla pe celălalt

·        Capacitatea de a primi și a dărui

·        Încurajarea autonomiei celuilalt

·        Acceptarea propriilor limite și ale celuilalt

·        Stima de sine ridicată

·   Încrederea în partener atunci când nu este prezent și acceptarea solitudinii

·       Exprimarea spontană a sentimentelor

Etapele procesului trecerii de la adicție la iubirea sănătoasă

1.Negarea. Presupune raționalizarea abuzurilor sau a dezinteresului partenerului, încercându-se adaptarea. Cred că ați auzit foarte des: „este mai bună o relație proastă decât niciuna”; „ne-am jurat credință și la bine și la rău” sau preferata mea „așa e viața”. Pe bune?

2.Disconfortul.Unul sau ambii parteneri conștientizează că ceva esențial lipsește din relație. Deseori se caută soluții sau liniște in afara relației prin consum de alcool, mâncare în exces, legături extraconjugale, muncă asiduă, exerciții fizice excesive, jocuri de noroc. Din punct de vedere emoțional în această etapă apar: frustrarea, confuzia, depresia, anxietatea și deseori apare reîntoarcerea în etapa negării.

3.Confruntarea. O relație nesănătoasă este relevată de obicei de un eveniment major: spectrul morții, o boală, o schimbare importantă în viață. Confruntarea este definită de criză, ceea ce înseamnă că este posibilă violența, abuzul, somatizări. Dacă decizia de despărțire este luată în această etapă, fără ca partenerii să identifice scenariile de viață la care accesează, există șanse majore să recreeze relații similare sau îți pot reprima sentimentele de iubire. Este echivalent cu ceea ce se întâmplă atunci când tratezi efectul și nu cauza afecțiunii.

4.Separarea psihologică. Implică necesitatea distanțării, detașării emoționale temporare pentru ca fiecare dintre cei doi parteneri să poată intra în contact cu propriile introiecții prin intermediul analizei personale. Această etapă necesită ajutor și sprijin din afara cuplului.

5.Siguranța de sine. Presupune integrarea schimbărilor din etapa anterioară, provenite din cunoașterea nevoilor și dorințelor. Presupune dezvoltarea capacității de a discerne între ceea ce este mai important și ceea ce este mai puțin important, descoperirea temerilor și credințelor negative care au influențat relația de iubire, și conștientizarea și vindecarea lor. Practic această etapă corespunde cu maturizarea emoțională.

6. Apartenența. Presupune înțelegerea  unicității și existența relației de iubire simultan cu libertatea individuală. Relația de iubire se bazează pe egalitate și nicidecum pe jocuri de putere.

7. Comunicarea. Se bazează pe autonomie, spontaneitate și deschiderea sănătoasă către intimitate.

Într-un articol mai vechi intitulat „Cât de greu construim o  relație de cuplu” am descris din alt punct de vedere și  mai pe larg aceste etape.  Îmi place să le urez prietenilor mei: „Să fiți sănătoși și înțelepți!”, urare care v-o adresez și vouă!

Ce este Iubirea?

Există trei tipuri de iubire:

1. Iubirea pentru oamenii care ne oferă compasiune, înțelegere, ajutor, care ne dau încredere în noi și ne călăuzesc; ați recunoscut desigur, prototipul iubirii față de părinți

2.   Iubirea pentru oamenii care depind de noi pentru ceea ce ne cer: este prototipul iubirii părinților față de copii

3.   Iubirea romantică, cea care presupune idealizarea altei persoane, prin supraestimarea calităților și virtuților și subestimarea lipsurilor

Indiferent de tipul ei, iubirea este de două feluri:

1.   Iubirea sănătoasă caracterizată prin: afecțiune, atenție, stimă, încredere, acceptare, dăruire, bucurie, venerație, mister, extaz, sacralitate.

2.  Iubirea adictivă ( toxică) caracterizată prin: singurătate, izolare, neliniște, gelozie, abandon, furie, nesiguranță, dispreț, ură și confuzie.

Din punct de vedere clinic, iubirea adictivă (dependentă) presupune trei tipuri specifice de comportament:

·   1. Perseverarea într-un anumit tip de comportament în pofida consecințelor fizice și psihice adverse

·    2. Obsesia sau preocuparea în exces

·    3. Pierderea controlului

Paradoxal iubirea adictivă se naște din dorința de a ține viața în control, tentativă soldată de fapt cu pierderea controlului, prin atribuirea unei puteri personale, altcuiva decât propriei persoane. 

Caracteristicile Iubirii Adictive (Toxice)

1.Granițele. Acei dintre noi care se lasă pradă iubirii adictive, au mari probleme în stabilirea granițelor propriului eu. Aceste granițe nesănătoase pot fi de două forme:

a) slabe: conversații intime cu persoane cu care nu există relații de încredere, îndrăgostirea de orice persoană care ne acordă încredere, recurgerea la comportament sexual cu unicul scop de a satisface nevoile /dorințele celuilalt, reacția de răspuns la primul impuls sexual, încălcarea valorilor personale pentru a-i face pe plac celuilalt, a spune „da”, când de fapt vrei să spui „nu”, păstrarea relațiilor cu oamenii abuzivi, acceptarea unor lucruri pe care persoana nu le dorește (mâncare, sex, emisiuni tv, atingeri etc)

b) rigide: neîncrederea în nimeni, refuzul de a ceda întotdeauna și respingerea compromisului, ridicarea unui zid și ne-împărtășirea gândurilor, sentimentelor și energiei proprii, retragerea în sine, lipsa empatiei, acceptarea intimității doar prin relații sexuale, neacceptarea ideii de a fi vulnerabil, simularea emoțiilor, neacceptarea ideii ca ceilalți să aibă grijă de tine.

2. Tendințe masochiste. Unul dintre parteneri dăruiește mai mult decât celălalt în detrimentul propriei dezvoltări

3. Dificultatea de a renunța. Se datorează intensității iubirii adictive. Unele relații toxice se pot întinde pe durate lungi de timp, prin agățarea de aceea relație nesănătoasă de teama pierderii și respingerii. Adicțiile sunt o încercare neinspirată de a mări gradul de confort.

4. Teama de riscuri, schimbări și necunoscut. Aparent iubirea adictivă este sigură și predictibilă

5. Experimentarea insuficientă a creșterii individuale. Ambii parteneri stagnează în evoluția lor pentru a dedica mai multă energie grijii față de celălalt.

6. Dificultății în experimentarea intimității reale. Eric Berne spunea: „ Intimitatea este un schimb profund de gânduri, sentimente și gesturi aici și acum”.

7. Participarea (inconștientă) la jocuri psihologice. Prin asumarea unuia din cele trei roluri : victimă, salvator sau agresor.

8. Încercarea de a-l schimba pe celălalt

9. Nevoia de ceilalți pentru a te simți împlinit. Dependentul are nevoie de celălalt pentru a se simți întreg, echilibrat, în siguranță. Când această simbioză este amenințată, deseori aceasta se manifestă prin violență fizică sau emoțională.

10. A pretinde și aștepta dragoste necondiționată. Singura perioadă din viață în care avem nevoie de iubire necondiționată este copilăria.

11. Teama de a fi abandonat în despărțirile de rutină

12. Cei trei „P”: proiecție, personalizare, putere. 

Proiecția presupune a arunca responsabilitatea asupra celuilalt sau a percepe o calitate sau o trăsătură în altcineva pe care o negi sau o refuzi la propria persoană. 

Personalizarea se referă la situațiile în care ne internalizăm proiecțiile făcute de alții asupra noastră, acceptându-le drept adevăruri despre noi înșine. 

Putere: jocurile puterii reprezintă comportamente manipulative, menite să mențină inegalitatea în cadrul unei relații. Aceste modele sunt învățate inconștient în copilărie, când unii adulți îi învață pe copii că puterea și dragostea sunt monede de schimb.

            Cu toții ne dorim să fim iubiți, acceptați, împliniți. Și deși facem tot ce credem că depinde de noi, de multe ori nu reușim să fim împăcați cu viața pe care o trăim. Sper ca această prezentare schematică a iubirii nesănătoase să vă ajute să înțelegeți de ce. Dacă bifați mai multe din caracteristicile înșiruite în acest articol, vă sfătuiesc să începeți să învățați să iubiți rațional. Succes!

Inamicul fericirii - Perfecțiunea

Pe  vremea mea în anii 70-80 datoriile unei femei erau clare: să facă copii, să-i crească, să gătească și să aibă grijă de gospodărie. Dacă locuința ta era curată și copiii bine hrăniți, oamenii considerau că îți făceai datoria. Acum, în afară de aceste responsabilități, femeile de azi se confruntă cu numeroase altele. Sunt preocupate de munca lor, de calitatea relației cu partenerul de viață, de rezultatele școlare ale copiilor, de orele de pian, tenis sau ce mai este cool pentru copiii lor, de cum arată casa, de acum arată ele însele, de cât de bine se poartă copiii lor și multe altele. Suntem responsabile chiar și de viața socială a copiilor noștri. În tinerețea mea, mama nu-mi stabilea întâlnirile pentru joacă. Mă trimitea afară și depindea de mine să-mi găsesc pe cineva cu care să mă joc cât timp ea făcea cornulețele cu gem - prăjitura națională la acea vreme.

Nu este de mirare că suntem nefericite! Vrem să excelăm în toate. Este imposibil să te descurci perfect cu căsnicia, copiii, cariera, condiția fizică, prieteniile, sănătatea și toate celelalte în același timp. Filmele  hollywood-ene au continuat să prezinte fericirea pură în toate aspectele vieții ca pe un țel ușor de atins, la mâna oricui. Nu poți răsfoi o revistă fără să ți se inoculeze mesajul „trebuie să fi perfectă” în toate laturile vieții tale.

Chiar dacă nu vă lăsați păcălite de aceste mesaje tot vă afectează! Acest lucru schimbă noțiunea de „normal” a societății noastre. Media transformă materialismul și perfecționismul într-un scop în sine al vieții. Ceea ce vedem în filme și citim în reviste este un stil de viață impus, iar publicitatea, a cărui țintă suntem, înfățișează dezideratele unei clase de mijloc. Ea este punctul nostru de referință cu privire la cum trebuie să fie o viață împlinită în România.

Până recent, visul omenirii era acela de a obține stabilitate financiară, libertate intelectuală și confort material. Asta însemna că persoanele respective trebuiau să meargă puțin mai departe decât părinții lor. Dar acum nu mai este destul. În zilele noastre visul omenirii este de a arăta și de a trăi ca o vedetă de televiziune.

Ceea ce ni se comunică în realitate prin aceste reguli și reviste este, de fapt: Fiți slabă. Fiți tânără. Trebuie să aveți sânii mari și talia subțire. Faceți ce vă spunem noi ( și cumpărați produsele scoase la vânzare de către sponsorii noștri) și veți putea arăta ca Nicole Kidman sau ca Audrey Tautou, iar, dacă nu va fi așa, înseamnă că nu vă străduiți destul de mult sau că nu ați memorat destul de bine regulile noastre.

Dacă priviți toate acestea ca pe o distracție, este în regulă. Dar, dacă vă simțiți prost pentru că nu arătați la fel de bine ca modele din reclame, e o problemă. Fie că vrem sau nu, lăsăm media și convingerile culturale să stabilească standardele privind felul în care ar trebui să ne trăim viața.

Puteți spune STOP acestei nebunii bazate pe perfecționism.

A vrea să fii perfect este un lucru normal; a te aștepta la perfecțiune în toate aspectele vieții este patologic.

Zece semne principale care arată că ești perfecționistă:

1.Te gândești tot timpul la o greșeală pe care ai comis-o

2.Ești extrem de competitivă și nu suporți ca alții să te întreacă

3. Vrei ca un lucru să iasă fie „așa cum trebuie”, fie deloc

4.  Te aștepți la perfecțiune din partea celorlalți

5. Nu ceri ajutorul dacă aceasta ar putea fi perceput ca defect sau slăbiciune

6. Te ții de o treabă mult timp după ce alte persoane au renunțat

7. Ești un vânător de greșeli care simte nevoia să-i corecteze pe cei ce greșesc

8. Ești ultraconștientă de exigențele și așteptările celorlalți

9. Ești intimidată de ideea de a face greșeli în fața altor oameni

10. Ai observat greșeala din titlul acestei liste

Perfecționismul ține de control. Unii oameni tolerează o anumită lipsă de control, perfecționiștii se simt copleșiți de ea. Dacă sunteți invidioasă pe cineva, credeți-mă, persoana respectivă probabil că nu este așa de grozavă precum pare. Cei care par să aibă lucrurile în favoarea lor deseori au mari probleme, dar noi nu le vedem, pentru că se străduiesc atât de mult să pară perfecți. Acesta este felul lor de a prelua controlul. 

Perfecționismul afectează relația de cuplu, relațiile de prietenie, relațiile de serviciu. Dar parcă nimic nu este mai dăunător și dureros decât efectele distructive asupra copiilor părinților perfecționiști.

Cercetările arată că acești copii sunt expuși unui risc ridicat de anxietate generală și socială, depresie, tulburări de alimentație, mânie, probleme de imagine, respect de sine scăzut și rebeliune adolescentină. Marea majoritate a noastră suntem niște părinți foarte iubitori și ne dorim tot binele din lume pentru copiii noștri. Din păcate, asta reprezintă o parte a problemei. Deoarece vrem ca ei să fie împliniți și fericiți , încercăm să-i transformăm în niște oameni perfecți. Facem presiuni asupra lor pentru ca ei să exceleze la școală și la sport, îi înscriem la tot felul de concursuri și de activități. Nu vrem să-i extenuăm, ci să ne asigurăm că vor avea succes în viață.

Opt semnale de alarmă că sunteți un părinte perfecționist

1.  Respectul de sine al Dvs. este strâns legat de cel al copilului Dvs.

2.    Criticați copilul permanent

3.    Dragostea Dvs. este condiționată

4.    Întotdeauna situați nevoile copilului pe primul loc

5.  Vă așteptați la perfecționism de la propria-ți voastră persoană

6.    Vă așteptați ca rolul de mamă să vă facă foarte fericită

7.   Credeți că dacă copilul Dvs. este nefericit, sunteți un părinte rău

8.    Vă învinuiți pentru problemele copilului Dvs.

Nu vă faceți  griji – doar pentru că sunteți o perfecționistă nu înseamnă că și copilului Dvs. i-a fost hărăzit să vă calce pe urme. Sunt soluții pentru a scăpa de povara perfecționismului de pe umerii Dvs. și a copiilor Dvs.

•   Arătați  copilului că a greși este un lucru normal
•   Recunoașteți calitățile copilului și acceptați-i  defectele
•   Ajutați-vă  copilul să-și accepte defectele și să stabilească așteptări realiste
•   Concentrați-vă  asupra aspectelor pozitive
•   Deveniți Dvs. un model de acceptare a noțiuni de „ suficient”
•   Apelați la ajutor atunci când copilul Dvs. are nevoie de el
•   Exersați  împreună cu copilul Dvs. „oprirea gândurilor”

Tehnicile bio-mentale enumerate mai sus le găsiți explicate în cartea ”Fii fericită chiar dacă nu ești PERFECTĂ ” Dr. Alice D. Domar, Alice Lesch Kelly

Avem nevoie de timp pentru a ne putea schimba comportamentul. Dacă întâmpinați  greutăți, faceți-vă  curaj și încercați  în continuare. Rețineți : exercițiul este sursa perfecțiunii!