Managementul furiei – episodul 5

                Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră , putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie.

                  Cu cât relațiile nostre sunt mai fuzionale ( adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să-i învinuim pentru propriile noastre reacții. La fel, membri familiei își asumă responsabilitatea pentru influențarea gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni.

                Relațiile umane însă nu funcționează astfel, sau cel puțin nu prea bine. Începem să ne folosim furia ca pe un vehicul al schimbării atunci când suntem capabili să ne împărtășim reacțiile fără să-l facem pe celălalt responsabil pentru provocarea emoțiilor noastre și fără se ne autoculpabilizăm pentru reacțiile altora ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Managementul furiei – episodul 4

        De fapt, o atitudine de tipul „vezi-ți de viața ta și lasă-i și pe alții să trăiască” poate fi semnul unei poziții deconectate de sine, dacă nu clarificăm ce este sau nu acceptabil sau dezirabil pentru noi într-o relație.

Pentru exemplificarea  acestui deziderat, în cartea sa ”Dansul furiei”, Harriet Lerner folosește exemplul unei soții furioase pe faptul că soțul ei își neglijează sănătatea.  Nu fusese tratat medical corespunzător pentru o problemă la picior, care se agrava, iar soțul nu avea de gând să ceară o a doua opinie medicală. Soția își exprima mânia ținând predici interminabile despre ce ar trebui să facă pentru sine și interpretându-i sentimentele și comportamentul. ”Ești autodistructiv”; ”Te neglijezi, așa cum s-a neglijat și tatăl tău”;  ”Îți negi temerile” etc. În chip de răspuns, soțul ei devenea din ce în ce mai pasiv față de problema sa ( un lucru lesne de înțeles , dat fiind faptul că soția exprima suficientă grijă pentru amândoi) și își menținea tot mai rigid refuzul de a lua în considerare un alt tratament. Acesta era dansul circular al furiei, în care soția îi transmitea că știe ce este mai bine pentru el, fapt ce avea ca urmare următorul pas al soțului: intensificarea declarației de independență în această privință, ceea ce ducea la predici din ce în ce mai  lungi și mai frecvente din partea soției despre ce ar trebui să facă el și despre ce simte el de fapt.

Când ne aflăm într-o situație similară trebuie să recunoaștem că celălalt trebuie să stabilească singur sentimentele lui, să decidă ce riscă și să-și asume responsabilitatea primară pentru propria sănătate. Este sarcina lui, nu a noatră.

Cu ajutorul specialistului, soția din povestea autoarei, a făcut o schimbare importantă atunci când a vorbit cu soțul ei despre propriile sentimente, în loc să-l critice și să-i țină predici. Tatăl ei murise din cauza unei maladii degenerative, când ea avea 12 ani, și acum era speriată că avea să-și piardă și soțul. Renunțând la a se mai concentra asupra „neglijenței” soțului, ea a fost capabilă să-l roage pe soț să meargă la medic din cauza nevoilor și sentimentelor sale. Nu l-a mai învinuit pe soț pentru reacția ei, nu a mai spus că-i vrea binele ci i-a împărtășit propria problemă și i-a cerut să-i respecte intensitatea disconfortului pe care ea îl resimțea.

Când ne folosim furia pentru a face declarații despre sine, adoptăm o poziție de putere, deoarece nimeni nu poate combate gândurile și sentimentele noastre. Unii pot încerca, dar nu trebuie să răspundem cu argumente logice în apărarea noastră. Putem spune , pur și simplu : ” Ei bine, ție poate că ți se pare o nebunie, ceva irațional, dar eu așa văd lucrurile”.

Desigur, nu există nicio garanție că ceilalți își vor schimba comportamentul așa cum ne dorim noi. Merită, totuși, să încercați!  Succes!